LUCEAFARUL - Poem de Mihai Eminescu.
Publicat in Almanachulu Societatii Academice Socialu-Literare "Romania Juna", Viena, apr. 1883 si in ed. Maiorescu de Poesii, Bucuresti, Socec, 1884 (aparui 1883).
Punctul de plecare (semnalat de M. Gaster si cercetat, impreuna cu geneza poemei, de D. Caracostea) se afla in basmul Das Madchen im goldenen Garten, publicat de Richard Kunisch in Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumanien und der Ttirkei, Berlin, 1861, pe care Eminescu il prelucreaza si il versifica in octave narative, sub titlul Fata-n gradina de aur, in 1873-.
Eroina basmului versificat, o fata de imparat de o nepamanteana frumusete, inchisa de tatal ei, spre a fi ferita de orice "raza-a lumei", intr-un "palat de pietre luminoase", cu "Gradini de aur, flori de-ntunecime", e pusa sa aleaga intre iubirea unui nemuritor smeu ("copilul sfintei mari" care nu are nici una din trasaturile malefice ale personajului din povestile populare) si cea a unui muritor -- tanarul print Florin, care a strabatut, spre a ajunge la ea, valea amintirii si valea disperarii, adica un traseu al suferintei ("Nu stii ce-am suferit pan-a te ajunge"). Smeul, "nascut din soare, din vazduh, din neaua", se infatiseaza fetei in doua intrupari: prima, demonica ("Parea un demon ratacit din soare"), e o intrupare mediata ignic prinlr-o stea cazatoare ("Din stea nascut"), si sub acest chip el ii promite fetei nemurirea spatiilor celeste ("Iubit de tine te-as purta: o floare/ in dulci gradini, aproape langa soare"); a doua, angelic-thanatica ("Si-astfel cum sta, mut inger din tarii/ Parea un mort frumos cu ochii vii"), e o intrupare care are ca element mediator acvaticul ("A doua zi el se facu o ploaie/ Patrunde iarasi in a ei odaie, / Preface-n tanar sufletu-i divin").
Iubirea nepamanteasca a smeului n-o atrage insa pe fata, care simte dramatic diferenta de natura dintre ei
"O, geniu mandru, tu nu esti de mine
Frumos esti tu, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare c peire"
si care face elogiul eroismului nascut, prin iubire, din slabiciunea fiintei pieritoare
"Nu om sa fii, om trecator ca mine,
Cu slabiciunea sufletului nost
Sa-ti inteleg tot sufletul din tine
Si bratul tau, de mi-a fi adapost,
Sa-I stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,
La om e-un merit ce la zei n-a fost
E eroismul iubirii lui Florin, care o cucereste si caruia i se incredinteaza. invins de iubire, Smeul cere creatorului (lui "Adonai, al carui gand e lumea") schimbarea conditiei sale, dar isi descopera, in cuvintele demiurgului, natura indestructibila de principiu originar, de Eon
Tu care nici nu esti a mea faptura
Cuvant curat ce-ai existat, Eone,
Cand Universul era ceata sura",
menit sa contemple trist, din inaltimea-i solitara, fericirea celor pieritori.
In finalul basmului lui Kunisch, Smeul razbuna iubirea sa inselata, despartindu-i pe cei doi tineri si ucigand-o pe fata, pentru ca iubitul ei sa se stinga de dor.
In basmul eminescian, natura celesta a Smeului se purifica, si razbunarea lui se rezuma Ia urarea despartirii tarzii, prin moarte
"«Fiti fericiti»", cu glasu-i stins a spus-
"«Atat de fericiti cat viata toata
Un chin s-aveti: de-a nu muri de-odata»".
Elaborarea Luceafarului incepe in 1880-l881, iar in 17, apoi in 24 apr. 1882 c citita la "Junimea" Legenda Luceafarului, intr-o varianta anterioara celei ce avea sa fie publicata anul urmator. Poemul e prezentat din nou Junimii", "slefuit" dupa cum noteaza insemnarile zilnice ale lui Maiorescu, in 28 oct./ 8 nov. . Pe marginea manuscrisului versiunii secunde (cea. 1881), figureaza faimoasa notita in care poetul isi gloseaza textul in sens romantic-schopenhauerian: "In descrierea unui voiaj in tarile romane germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si nume/le/ lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric".
Scenariul epic minim si "distributia" din Fata-n gradina de aur se pastreaza in Luceafarul, poem in care T. Vianu vedea o forma de "lirica a rolurilor". "Rolurile" mostenite din basm sunt insa remodelate, fie consonant ideologici literare a romantismului, axata pe mitografia geniului (situatia Smeului devenit Hyperion), fie prin actiunea de profunzime a unor figuri caracteristice imaginarului eminescian. Aceasta din urma situatie transpare in evolutia personajului feminin, de la fata de imparat care facea elogiul eroismului uman, la printesa din Luceafarul (personaj remodelat prin contaminare cu figura "chipului din castel", exersata de Eminescu
In piesa Mira - v. infra), fiinta bantuita de fascinatii astrale in care transpare nostalgia unei alte conditii existentiale. Cu puncte de plecare in formulele de inceput ale povestii ("A fost odata"), prima secventa a poemei da eroinei si istoriei sale un statut exceptional, de unicitate absoluta
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata..
"Si era una la parinti..",
statut care va fi pierdut, prin optiunea Catalinei, in secventa ultima a textului, unde ea se va incadra, prin intermediul cuplului (asadar al dualului), in multiplicitatea formelor lumii, adica in serie, in "sir"