Luceafarul - comentariu - poem de Mihai Eminescu referat






LUCEAFARUL — Poem de Mihai Eminescu.

Publicat in Almanachulu Societatii Academice Socialu-Literare „Romania Juna", Viena, apr. 1883 si in ed. Maiorescu de Poesii, Bucuresti, Socec, 1884 (aparui 1883).

Punctul de plecare (semnalat de M. Gaster si cercetat, impreuna cu geneza poemei, de D. Caracostea) se afla in basmul Das Madchen im goldenen Garten, publicat de Richard Kunisch in Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumanien und der Ttirkei, Berlin, 1861, pe care Eminescu il prelucreaza si il versifica in octave narative, sub titlul Fata-n gradina de aur, in 1873-.

Eroina basmului versificat, o fata de imparat de o nepamanteana frumusete, inchisa de tatal ei, spre a fi ferita de orice „raza-a lumei", intr-un „palat de pietre luminoase", cu „Gradini de aur, flori de-ntunecime", e pusa sa aleaga intre iubirea unui nemuritor smeu („copilul sfintei mari" care nu are nici una din trasaturile malefice ale personajului din povestile populare) si cea a unui muritor -- tanarul print Florin, care a strabatut, spre a ajunge la ea, valea amintirii si valea disperarii, adica un traseu al suferintei („Nu stii ce-am suferit pan-a te ajunge"). Smeul, „nascut din soare, din vazduh, din neaua", se infatiseaza fetei in doua intrupari: prima, demonica („Parea un demon ratacit din soare"), e o intrupare mediata ignic prinlr-o stea cazatoare („Din stea nascut"), si sub acest chip el ii promite fetei nemurirea spatiilor celeste („Iubit de tine te-as purta: o floare/ in dulci gradini, aproape langa soare"); a doua, angelic-thanatica („Si-astfel cum sta, mut inger din tarii/ Parea un mort frumos cu ochii vii"), e o intrupare care are ca element mediator acvaticul („A doua zi el se facu o ploaie/ Patrunde iarasi in a ei odaie, / Preface-n tanar sufletu-i divin").

Iubirea nepamanteasca a smeului n-o atrage insa pe fata, care simte dramatic diferenta de natura dintre ei

„O, geniu mandru, tu nu esti de mine
Frumos esti tu, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare c peire"

si care face elogiul eroismului nascut, prin iubire, din slabiciunea fiintei pieritoare

„Nu om sa fii, om trecator ca mine,
Cu slabiciunea sufletului nost
Sa-ti inteleg tot sufletul din tine
Si bratul tau, de mi-a fi adapost,

Sa-I stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,
La om e-un merit ce la zei n-a fost

E eroismul iubirii lui Florin, care o cucereste si caruia i se incredinteaza. invins de iubire, Smeul cere creatorului (lui „Adonai, al carui gand e lumea") schimbarea conditiei sale, dar isi descopera, in cuvintele demiurgului, natura indestructibila de principiu originar, de Eon

Tu care nici nu esti a mea faptura
Cuvant curat ce-ai existat, Eone,
Cand Universul era ceata sura",

menit sa contemple trist, din inaltimea-i solitara, fericirea celor pieritori.

In finalul basmului lui Kunisch, Smeul razbuna iubirea sa inselata, despartindu-i pe cei doi tineri si ucigand-o pe fata, pentru ca iubitul ei sa se stinga de dor.

In basmul eminescian, natura celesta a Smeului se purifica, si razbunarea lui se rezuma Ia urarea despartirii tarzii, prin moarte

„«Fiti fericiti»", cu glasu-i stins a spus-
„«Atat de fericiti cat viata toata
Un chin s-aveti: de-a nu muri de-odata»".

Elaborarea Luceafarului incepe in 1880-l881, iar in 17, apoi in 24 apr. 1882 c citita la „Junimea" Legenda Luceafarului, intr-o varianta anterioara celei ce avea sa fie publicata anul urmator. Poemul e prezentat din nou Junimii", „slefuit" dupa cum noteaza insemnarile zilnice ale lui Maiorescu, in 28 oct./ 8 nov. . Pe marginea manuscrisului versiunii secunde (cea. 1881), figureaza faimoasa notita in care poetul isi gloseaza textul in sens romantic-schopenhauerian: „In descrierea unui voiaj in tarile romane germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si nume/le/ lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric".

Scenariul epic minim si „distributia" din Fata-n gradina de aur se pastreaza in Luceafarul, poem in care T. Vianu vedea o forma de „lirica a rolurilor". „Rolurile" mostenite din basm sunt insa remodelate, fie consonant ideologici literare a romantismului, axata pe mitografia geniului (situatia Smeului devenit Hyperion), fie prin actiunea de profunzime a unor figuri caracteristice imaginarului eminescian. Aceasta din urma situatie transpare in evolutia personajului feminin, de la fata de imparat care facea elogiul eroismului uman, la printesa din Luceafarul (personaj remodelat prin contaminare cu figura „chipului din castel", exersata de Eminescu

In piesa Mira - v. infra), fiinta bantuita de fascinatii astrale in care transpare nostalgia unei alte conditii existentiale. Cu puncte de plecare in formulele de inceput ale povestii („A fost odata"), prima secventa a poemei da eroinei si istoriei sale un statut exceptional, de unicitate absoluta

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata..
„Si era una la parinti..",

statut care va fi pierdut, prin optiunea Catalinei, in secventa ultima a textului, unde ea se va incadra, prin intermediul cuplului (asadar al dualului), in multiplicitatea formelor lumii, adica in serie, in „sir"





„Sub sirul lung de mandri tei
Sedeau doi tineri singuri"

Deocamdata, printesa sortita unei aventuri irepetabile e plasata intr-un spatiu diferit de cel al basmului sursa, specific insa motivului eminescian al „chipului din castel": palatul de la malul marii, la fereastra caruia eroina asteapta rasarirea astrului. E un spatiu de trecere, plasat la hotarul oglinzilor acvatice care capteaza imaginea infinitului celest si se deschid nemariginirii prin „miscatoarele carari". Astrul, contemplat in oglinda marii

„Privea in zare cum pe mari
Rasare si straluce",

patrunde in somnul fetei, din nou ca imagine, mediat adica, prin reflectare, de oglinda iatacului („Si in oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsa"), in care natura lui totala se lasa presimtita prin atributele antinomice de foc rece („Tesand cu recile-i scantei/ O mreaja de vapaie).

In starea de gratie a somnului, fata poate intra in comunicare cu astrul, atragandu-l in lumea ei („in jos") printr-un descantec de coborare rostit de doua ori si urmat, de fiecare data, de o intrupare care e o nastere cosmica a celui nemuritor. Cele doua intrupari stihiale (din cer si mare, din soare si noapte) partializeaza natura transcategoriala a astrului, facand-o inteligibila fetei prin chipurile, antinomice, de inger („O, esti frumos cum numa-n vis. Un inger se arata") si demon

„O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata",

prin care transpare insa amenintarea eternitatii resimtita de fiinta trecatoare ca moarte: „Tanar voevod" invesmantat cu un vanat (sau negru) giulgi, e „Un mort frumos cu ochii vii", „strain" prin natura muritoarei care l-a chemat si pe care o-nspaimanta

„Strain la vorba si la port,
Lucesti fara de viata,
Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata".

Pentru ca, in limitele gandirii umane, nemurirea nu poate avea alta infatisare decat moartea, fata ii cere astrului sa coboare in hotarele dintre viata si moarte, cele accesibile - si harazite - conditiei sale de „muritor" („Fii muritor ca mine"), ceea ce astrul accepta ca o schimbare de lege

„Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege".

Urmatoarele doua secvente ale poemei urmaresc traseele divergente ale celor doi eroi ce vor descoperi, fiecare, restituit naturii sale esentiale printr-un personaj secund ce intrupeaza plenar aceasta natura.

In „ungherele" castelului, fetei i se dezvaluie lectia iubirii pamantene prin vocea pajului Catalin, cea mai pura intruchipare a naturii intamplatoare a fiintei umane („Copil din flori si de pripas"); prin el, printesa devenita Catalina isi aude rostit numele -numele care o sorteste conditiei de „pereche". Daca spatiul fetei s-a inchis, devenind „ungher', spatiul astrului se deschide nemarginit, anuland chiar categoria spatialitatii (ca si categoria temporalitatii) intr-un zbor spre punctul de perpetua originare a lumilor, spre principiul creator caruia Luceafarul (indragostit dar, mai ales, insetat de odihna mortii - ' din repaos m-am nascut/ Mi-e sete de repaos") vrea sa-i ceara dezlegarea de nemurire.

In drumul sau el reface, invers, geneza lumilor

„Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,
Cum isvorau lumine"

si atinge nucleul originator aflat dincolo de limitele categorialului, dincolo de „hotare" si dincolo de „ochiul" care instituie aceste hotare

„Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste",

ajunge asadar in preajma principiului demiurgic in a carui rostire ii va fi dezvaluit numele si ii va fi revelata propria natura demiurgica

„Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume".

Ca principiu creator, Hyperion se va cunoaste acum sortit eternei identitati cu sine („Iar tu, Hyperion ramai/ Oriunde ai apune"), adica nemuririi, liber doar sa aleaga intre formele acestei nemuritoare existente: el poate fi erou al spiritului („Sa-ti dau intelepciune ?"), creator orfic

Vrei sa dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cantare
Sa se ia muntii cu paduri
Si insulcle-n mare ?"

sau erou al faptei

„Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie ?',

dar nu-si poate revoca destinul de „geniu" prin care se dezvaluie coautor al ordinii universale. Simetric primului moment, momentul final al poemei confrunta din nou cele doua moduri antinomice de existenta, intre care iubirea instituise, in prima parte, o atractie hipnotica: existenta „muritorilor", a seriei, a „sirului", in care fiecare poate fi altul, pentru ca fiecare e un chip intamplator („copil din flori") al materiei opace, tarana („chip de lut") si, pe de alta parte, existenta de dincolo de viata si de moarte a „mortului viu", chip al luminii originare, natura creatoare condamnata la nemurire. O clipa amenintata prin ne-nteiesul „dor de luceferi" al printesei din castelul de la malul marii si prin iubirea - sau setea de moarte a celui obosit de propria-i eternitate, legea triumfa, acceptata si inteleasa de cei despartiti prin hotarele mortii, in lumina notitei manuscrise eminesciene, Luceafarul devine povestea destinului genial, inteles si asumat dupa o incercare esuata, de eliberare prin iubire.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani