infricosat de ideea ca Mihai ar putea sa alunece pe calea rusinoasa a actoriei si dascalit, probabil, de baiatul mai mare, Serban, asupra adevaratelor insusiri ale tanarului rebel, Gh. Eminovici se hotari sa trimita pe Eminescu la Viena, pentru a studia filozofia, fagaduindu-i un stipendiu de 18 galbeni pe luna. Psiholog sumar, el afla poate, acum, trasaturi de caracter ale baiatului sau pe care nu le cunostea si care-l induiosara. Unul din scrupulele lui Eminescu - devenit aproape idee fixa - pare sa fi fost intot-deauna acela de a nu impovara pe ai sai cu intretinerea lui, scrupul naiv, care-l facea sa sufere mizeria ratacirilor in chip inutil, caci batranul a avut totusi mijloace de a-si sustine familia si nu s-a ruinat nicicand din aceasta pricina. Eminescu credea insa in subre-zenia averii parintesti, deoarece scria: "Aceasta trasatura de carac-ter, care a aflat-o in urma de la niste rude comunicative, l-au miscat pe batranul meu foarte mult, caci oarecare noblete de inima nu i-am putut niciodata disputa, si el a voit sa-mi dea pentru abnegatiunea mea o satisfacere in intelesul splendid, trimitandu-ma in straina-tate pentru cativa ani. imi pare rau c-am primit oferirea lui, caci sunt o greutate nu pentru el, ci pentru familie" (ms. 2255, f. 311).
in toamna anului 1869, cam pe la sfarsitul lui septembrie, Emi-nescu pornea spre scaunul cezaro-craiesc, parasind pentru tot-deauna cusca de sufleur, pe actori si pe juna Eufrosina Popescu. Ion Caragiale l-a vazut inainte de plecare la Bucuresti. "L-am intalnit - zice - tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiter. Plecau amandoi in strainatate, el la Viena, celalalt la Berlin." (42)
Viena era pentru Eminescu o amplificare a Cernautilor, cu deosebirea ca, in locul unei societati germanizante aduse din toate partile imperiului, avea de-a face acolo cu o germanitate autentica si amabila. Prutul se transformase in Dunare si Volksgartenul in Prater, dar in afara de palate, muzee, biblioteci, de viata de mare metropola, dainuia aceeasi burghezie de tipar austriac, civilizata si simpla, care trebuie sa fi aparut lui Eminescu asa de indepartata de mizeria pretentioasa si orientala a Bucurestilor. Viena este, de altfel, vestita prin onestitatea gingasa, plina de veselie, si blanda frivolitate a cetatenilor sai, ca si cand acestia n-ar fi stiut ca repre-zentau centrul unei mari constructiuni politice al carui principiu era forta. Pe Eminescu il asteptau, asadar, aici pensiunile materne pentru studenti, corecte si ingaduitoare, cafenelele civilizate, refugii de iarna, cu chelneri generosi care fac credit, birturi econo-mice ai caror patroni au slabiciune pentru junii lor clienti, tinere fete de-o facilitate cu totul simpla, o politie bonoma, care ingaduie cu zambete paterne studentilor sa faca si sa scrie declaratiuni fulminante, dar mai ales mijloace de a se cultiva, ca biblioteci, muzee, teatre, editii ieftine de clasici si reviste, puse la indemana de cafenele, ceea ce lipsea inca in tara.
La Viena studiau foarte multi romani din toate provinciile din tara, din Transilvania, Banat, Moldova-de-Sus, asa incat Eminescu, trait si inainte printre tineri scolari dezradacinati de solul lor natal, se afla din nou in mijlocul unei studentimi polidialectale si, in pluralitatea cazurilor, de origine taraneasca. Aceasta tinerime era, dar, principial saraca, ceea ce face ca micile mizerii intampinate de Eminescu mai mult din intarzierea subventiei paterne decat dintr-o reala indigenta, sa nu ne mai apara ca ceva exceptional, ci ca una din tragi-comediile vietii de goliard. Ca si teologii de la Blaj, multi studenti veneau de acasa incarcati cu provizii, numite emfatic, odoare, care le-ar fi ajuns o vreme considerabila de n-ar fi fost devorate intr-o singura zi de colonia infla-manzita. Studentii mancau cu certitudine numai masa de pranz, asigurandu-si-o prin abonament in vreo pensiune ieftina. Cina insa era rezultatul unor speculatiuni economice incerte, in dependenta totala de hazard. E de la sine inteles ca, in privinta locuintei, sedeau mai multi la-olalta, dormind si cate doi intr-un pat, asociati dupa afinitati regionale si spirituale. Eminescu, ca fiu sufletesc al Moldovei supe-rioare, se simte mai bine printre cei aproape o suta de bucovine-ni cati se aflau la Viena, dintre care unii trebuie sa-i fi fost mai dinainte cunoscuti (214). Stim, de altfel, ca regasise aci pe cativa dintre fostii prieteni. Pe Ieronim Baritiu, cu care se intalneste pe scarile Universitatii in ziua chiar in care se duce sa se inscrie, Eminescu il cunoscuse la Sibiu, in 1868, cu prilejul turneului Pascali. Petru Uilacan, teologul, ii era cunoscut de la Blaj, din casa baciului Bugneriu Vasalica, unde trasese venind dinspre Tg.-Mures cu seminaristii din Bicaz. Th. Stefanelli, care-l regaseste la Viena, ii fusese prieten de scoala la Cernauti. Printre prietenii si colegii sai romani erau in primul rand moldovenii din Austria Chibici Ravneanul, zis si pasare turceasca (nascut in satul Revna la 13 mai 1847), Samoil si Arcadie Isopescu, Iancu Cocinski, Onesim Turcan, poreclit "Mitropolitul cel mare al plaiesilor", Vasile Mo-rariu (fiul mitropolitului Silvestru Morariu), Ioan si Ilie Luta, Vasile Bumbac, Pamfil Dan, pictorul Bucevski, d-rul Vasile Grigorovitza, secretar aulic si translator de limba romana la curtea imperiala, Matei Lupu, devenit mai tarziu din avocat calugar la Manastirea Dragomirna, Stefureac; apoi dintre ceilalti, Ioan Slavici (sirian), Toader Nica (din Brasov), Ioan Bechnitz (din Sibiu), Ioan Hosan (de la Mures), I. Neagoe (blajean), Stamati (din Moldova), Cara-giani (mecedonean), Nicolau Oncu (din Zarand), Tancu (din Nasa-ud), O. Blasian, Vicentiu Babes, Th. Micheru, Aurel Muresan, Vasile Burla, Moisil, Alex. Ciurcu si N. Teclu, profesor la Academia teh-nica (81, 99, 210).
Este aproape sigur ca Eminescu s-a aciuat inca de la inceput pe langa moldoveni. Dupa insemnarea lasata la Universitate, ar fi locuit la inceput in Alsergrund, Porzellangasse nr. 9 (86). Colegii isi amintesc insa ca locuia de obicei in cartierul Landstrasse, unde se aflau multi romani, si anume in srt. Radetzki si apoi in Dianaga-sse nr. 8, intr-o camera cu Samoil Isopescu si Iancu Cocinski, aceasta in toamna anului 1870, desi Samoil Isopescu pretinde ca ar fi stat laolalta cu dansul din toamna anului 1871 pana in mai 1872, si anume, in Landstrasse-Adamsgasse nr. 5, et. II, la o doamna batrana (81, 99). In aprilie 1871 sedea - dupa cum arata un act al politiei - in Landstrasse III, Kollergasse nr. 3,. Stock. In toamna aceluiasi an daduse la facultate drept adresa Wieden-Schaumbergergasse nr. 5, iar in primavara anului 1872 arata ca sade in Landstrasse-Gartnergasse nr. 5 (86). De aci reiese ca isi schimba adesea locuinta ramanand totusi in apropierea colegilor romani si ca odata a locuit impreuna cu cei doi bucovineni mai sus pomeniti.
in privinta inscrierii la Universitate se ridica o problema ramasa insolubila pana acum din lipsa de documente, si anume: ce studii avea poetul in toamna anului 1869, daca ispravise sau nu liceul. Pentru epoca vieneza ramane limpede si irefutabila presupunerea ca Eminescu nu avea bacalaureatul, pentru simplul motiv ca la Universitate nu se putea inscrie decat ca ausserordenticher Horer, ca auditor, va sa zica, extraordinar, cu drept numai de a audia cursuri si a i se insemna frecventa intr-un Index lectionum, dar fara drept de a se prezenta la examene. Neavand obligatiuni practice, Eminescu frecventeaza cursurile in toata libertatea, si documentele arata ca nici nu s-a inscris in chip oficial decat pentru trei semestre, si anume: in semestrul de iarna 1869-1870, in semestrul de iarna 1871-1872 si in semestrul de vara . Un an intreg de zile Eminescu nu a avut deci nici un fel de legatura oficiala cu Universitatea, iar in primul si al treilea an de sedere in Viena a fost student inscris numai cate o jumatate de an scolar, ceea ce nu inseamna insa ca nu avea contact cu facultatea si ca nu audia cursuri. Cunoastem in chip hotarat cursurile ascultate in semestrele in care a fost inscris. In semestrul de iarna 1869- 1870, Eminescu si-alege prelegeri exclusiv de filozofie, frecventand pe Robert Zimmermann (Praktische Philosophie, Geschichte derPhi-losophie, I. Kursus: Altertum, Philosophisches Konservatoriuni), pe Karl Sigismund Barach-Rappaport (Philosophische Prinziplehre und historisch-kritische Einleitung in die Philosophie, Philosophische Uebungen, Lektilre und Erklarung ausgewahlter Schrifften von Des-cartes, Spinoza und Leibniz) si pe Theodor Vogt (Einleitung in die Philosophie mit Zu grundelegung des ersten Buches der Aristotelischen Metaphysik). In anul scolar 1871-1872, ultimul an de sedere al lui Eminescu la Viena, filozofia alterneaza cu dreptul. Poetul frecventeza acum, in semestrul de iarna 1871-1872, pe Rudolf Ihering (Institutionen und Geschichte des romischen Rechtes), pe Heinrich Siegel (Deutsche Reichs-und Rechtsgeschichte'), pe R. Zimmermann (Praktische Philosophie, Geschichte der Philosophie, II. Kursus: Das orientalische und klassische Altertum), pe Th. Vogt (Allgemeine Padagogik), iar in semestrul de vara 1872 pe Ludwig Ritter von Arndts (Pandekten, I. Buch, Allgemeine Lehreri), pe Th. Vogt (Logik) si pe R. Zimmermann (Geschichte des Philosophie, I. Kursus: Mittelalter und neuere Zeit bis auf Kant-86). Materiile alese de Eminescu reprezentau, fara indoiala un program minim de examene, pe care avea de gand sa le dea atunci cand si-ar fi pus in ordine situatia scolara. Poetul mergea insa si la alte cursuri, la care-l mana un program iesit din necesitati interne, si poate cu mai multa placere la acestea din urma decat la acelea la care era inscris. Colegii il intalneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filozofia dreptului, economie politica, stiinte financiare si admini-strative (210), la cursul de drept international al lui Louis Neumann si chiar la prelegeri de medicina. Asista adesea la cursul de medi-cina legala al d-rului Gatscher, urmarind cu interes disectiile de cadavre barbatesti si femeiesti, pe care numitul profesor le insotea de minutioase examene si explicari ale tuturor organelor "de la creieri pana-n talpi" (214), precum si la cursul de anatomie al lui Brilcke, unde izbutise sa atraga si pe Slavici (210). Preocuparile de cultura stiintifica au urmarit de aci inainte toata viata pe Emi-nescu, si insemnarile de fizica, de mecanica, intrerupte de oculte ecuatii, umplu multe din manuscrisele sale. Articolele politice, pe care incepe a le publica inca din aceasta epoca, sunt pline de consideratii de economie politica. Cine nu-si aduce aminte, in sfarsit, de relatarea sinuciderii in Iasi a lui Petru Kuzminski? In articolul publicat in Curierul de Iasi asupra acestui caz se vedea o satisfactie rece, quasi-profesionala, de a urmari disectia:
"Ieri, la 9V2 ore dimineata, s-a facut autopsia cadavrului de catre mai multi medici militari rusi. Stiletul cu doua ascutisuri a intrat cam de 5 centimetri in varful partii drepte a inimii si in directie verticala. Lovitura de moarte si-a dat-o c-o extraordinara raceala si tarie, caci a sfaramat coasta a cincea intreaga si a patra parte din a sasea. Cercetandu-se creierul, s-a gasit in partea dreapta a menenghiei, adica a membranei ce invaleste creierii, mai multe corpuscule dure osoase, care ne lasa sa judecam ca toata purtarea sa extravaganta trebuie atribuita si existentei unor cauze patologice."
Eminescu mai era vazut si la cursul de limbi romanice al renumitului profesor italian A. Mussafia (81, 214), si nu este exclus sa fi urmat si pe acelea de gramatica si exercitatii italiene ale lui Cattaneo, pe care le sterse din caietul de cursuri pentru motive de economie scolara si financiara (86), deoarece il surprin-dem intr-un loc silindu-se, cu mari greseli, sa lege o fraza italiana: "Io amo la lingua italiana perche ella e la musica di piii grande maestro di monde (sic!), la musica di Dio" (ms. 2262, f. 4), sau, alta data transcriind o strofa din Santa Lucia:
Sul mare luctia l'astro d'argento, Venite alal'i agile barchetta mia,
Placida e Vonda, prospero il vento. Santa Lucia, Santa Lucia
(ms. 2285, f. 70)
ca sa nu mai pomenim cateva locuri comune italiene, ce dove-desc totusi o orientare, ca: paiazzo, maestro, in petto, doppia, scrittura, risipite prin scrierile sale.
in afara de aceasta, Eminescu mai facea in vremea din urma insemnari filologice extinse, ca, de pilda, asupra pronuntarii sunetelor limbii spaniole (ms. 2276, f. 222-27), preocupari ce sunt o tarzie aplicare a unor directii capatate in Universitate. Lipsindu-ne indicatiuni asupra prelegerilor pe care Eminescu ar fi putut sa le urmareasca in vremea cand nu avea caiet de cursuri, si de altfel si cand era inscris, nu putem decat banui ca el a trebuit neaparat - data fiind indrumarea spiritului sau - sa caute a merge si la prelectiuni de literatura si istorie. Poezia Egipetul, publicata in Convorbiri literare la 1 octombrie 1872, fiind compusa mai inainte chiar de aceasta data, nu poate avea legatura cu cursul de egipto-logie a d-rului Lepsius din Berlin, unde Eminescu se inscrisese la Universitate abia in decembrie. Poezia era un detaliu dintr-o vasta compunere inspirata din ideea de caducitate aplicata la culturile antice, in special la istoria Egiptului, datand din epoca vieneza dovedind fireste lecturi istorice, dar neexcluzand putinta ca la Universitatea din Viena sa fi fost absorbit de conferinte de istorie antica. Urmatoarele vestite versuri din Scrisoarea II, socotite pana nu demult o reminiscenta de la gimnaziul din Cernauti:
Vai! tot mai gandesti la anii, cand visam in academii, Ascultand pe vechii dascali carpotind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune Si-n a lucrurilor peteti cautand inteleptiune? Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum, Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet, Leganand cand oplaneta, candpe-un rege din Egipet etc,
sunt cu mai multa probabilitate inspirate din viata de student de la Viena, lucru, de altfel, evident din astronomia mistica a dascalu-lui, care crede in stiinta lui, din scrisorile dulci pentru Clotilda, date ce nu se potrivesc nici profesorilor de la "K. K. Ober-Gymnasium", nici cu varsta cruda a lui Eminescu.
Embrionul acestei scrisori il gasim intr-o compunere fugitiva, in stil de epistola, catre Chibici-Ravneanul, in care epoca studen-tiei vieneze se contureza ca intr-un vis (ms. 2268, f. 24, 25):
Unde-i vremea aurita, Cand l-aceeasi scoala nalta
Oare cand s-a fi inturs? Vizitam acelasi curs.
Trandafiria Clotilda era "o mamzell Rezi", din vreun magazin sau casa din apropierea Universitatii, pe care o zareau de sus de pe fereastra, in vreme ce profesorul facea o lectie de istorie antica, descriind "pe craiul Rhamses" si "pe nevasta lui, Rhodope":
Prin ferestre uliternici Coale *lungi* cu-assirologii
Noi priveam la madam Maier Cautai sa te edifid.
Si priveam cum mamzell Rezi
Si un Seppi joaca staier. Eu pe banci puneam in siruri
De hartie titirezii
Prea frumoasa mamzell Rezi, Si oftand l-a ta ureche
Amandoi cum o vazuram, Pronuntam pe mamzell Rezi. intr-o clipa -foarte tragic -
Noi de ea ne-amorizaram. insa tu cu strasnitie
Ascultai de regii libici,
Si apoi iar impreuna Unde sunt acele vremuri
Ca stiintei sa sacrifici, Te-ntreab' amicul Chibici.
Prea frumoasa, dezastroasa, S-acel nas prototipistic
Numai nas avea prea mare, Supara la sarutare.
Izvorul de horum-harum era, cum se vede, Universitatea vieneza, singura scoala de care Eminescu isi aducea aminte cu parere de rau si care nu-l lasase repetent:
Cu masurele ei blande, Ne primea-n [ajsale brate
Cu isonul: harum horum, Alma mater philistrorum. Ne primea in a ei brate.
Alma mater philistrorum. Cu evlavie cumplita
inghiteam pe rtegii libid
Cu masura, cu isonul Unde sunt acele vremuri?
Cujus, hujus, harum horum, Te intreb, amice Chibici.
Adevarata cultura poetul si-a facut-o insa nu pe bancile salilor de facultate, printre colegii de la Litere, numiti - pare-se - "mincinosi", sau printre cei de la Drept, socotiti "grobiani" (ms. 2268, f. 25), ci de-a dreptul din cartile pe care le citea la biblioteca sau acasa. Pe data ce primea bani din tara, isi cumpara carti si disparea pentru catva timp din ochii colegilor sai. inchis in odaia sa, devora, asezat la masa sau intins pe pat, cartile cumparate, pe care le parcurgea cu repeziciune si pe care apoi, in momente de criza baneasca, le revindea (210). Erau fara indoiala carti vechi de pe la anticarii sau numere din Philipp Reclams jun. Universal-Bibliothek aller Nationen, Expedition der Freja, colectii pe care Emi-nescu le recomanda mai apoi tinerilor (60). La una din societatile din care facea parte, poetul-student era bibliotecar, prin urmare putea lua cu imprumut carti (86). Despre lucrurile mai noua lua cunostinta din reviste, iar pe acestea le consulta de obicei la cafenea. Era adesea vazut intr-o astfel de cafenea nebantuita de lume, in cate-o dupa-amiaza, scufundat in lectura cu Literarische Blatter ale lui Rudolf Gottschall in mana (159). Ca student in filozofie, Eminescu trebuia sa prefere in primul rand lecturile filozofice. Si, intr-adevar, colegii il stiau ca un cunoscator al lui Platon, Spinoza si Fichte, al doctrinelor orientale, al lui Kant si Schopenhauer. Citise din Ramayana si Mahabharata, pe Kalidasa si, probabil partial, Vedele, si vorbea cu aprindere de Buddha Sakya-Muni si de Nirvana (214). Slavici pretinde ca acuma incepuse Eminescu si traducerea Ratiunii pure de Kant (210). Adevarul este insa ca Eminescu citise ceva din sau despre aceasta opera chiar din epoca vieneza, deoarece Sarmanul Dionis, care presupune o astfel de lectura, dateaza din aceasta vreme. Nu mai incape indoiala ca devora multa literatura, indeosebi germana sau in traducere grmana, ca era prin urmare familiar cu clasicii. Din felul cum Eminescu utilizeaza in productiile sale autori marunti, din obiceiul de a face taieturi din reviste si a le lipi in caiete sau pe foi volante, spre a nu se risipi, deducem ca poetul citea mult si fara prea mare discernamant, nerabdator sa aiba repede o perspec-tiva culturala vasta, deductie intarita, de altfel, de afirmatiile fostilor sai colegi. Nu este locul sa determinam aci campul lecturi-lor lui Eminescu, dar putem fi incredintati ca cine la 17 ani declama si traducea din Schiller nu se multumea a citi numai pe Goethe, Lenau, Heine, G. Keller si cativa poeti minori (Hoffmann von Fallersleben, C. Cerri), ale caror nume si urme rasar in scriptele sale, ci trebuie sa fi avut o cunostinta aproape integrala a literaturii germane si o serioasa orientare, pe cale de traduceri la inceput si apoi de lecturi in original, in literatura franceza, din care citea cu prietenii pe J.-J. Rousseau, dar din care este neindoios ca citise ceva din Victor Hugo, din Alfred de Vigny, din Lamar-tine. Calitatea sa de poet publicat il determina sa nu piarda contactul cu literatura patriei, si faptul ca isi trimisese versurile spre publicare la Convorbiri literare este o dovada ca urmarea revistele romanesti cu atentie si cu tainica nazuinta de a se vedea publicat in ele.
In afara de lectura cartilor cumparate de la anticari, a celor imprumutate prin Samoil Isopescu si alti colegi de la Biblioteca Universitatii, unde nu era admis, sau a celor consultate la Bibli-oteca Curtii imperiale, teatrul constituia pentru Eminescu un al doilea mijloc de informatie literara (81). Cu vechea pasiune a scolarului de la Cernauti si a fostului sufleur, poetul facea tot ce-i sta in putinta spre a nu lipsi de la reprezentatiile Operei sau ale Burgtheater-ului, mai cu seama cand se juca o piesa clasica, cum ar fi, de pilda, Regele Lear de Shakespeare. Comediile il faceau sa rada pana la lacrimi si intr-un chip cam zgomotos, ceea ce scandaliza pe pedantul sau prieten Slavici, cu care mergea uneori la teatru (210). Afirmatia acestuia din urma ca muzica nu atragea pe Eminescu si ca la Opera il tenta mai mult baletul e contrazisa de alti prieteni care vedeau pe poet ducandu-se la opere clasice, Fidelio de Beethoven si Faust, precum si la Musikverein, cand capata bilete gratuite (99). Dealtfel, cel care glorifica in versuri glasul divelor si canta insusi cu multa placere din gura nu putea fi un spirit antimuzical, ci numai absorbit prea mult de problemele altor genuri mai cerebrale. La Teatrul Imperial, ce se afla in apropierea intrarii Curtii imparatesti, studentii cumparau locuri ieftine nenumerotate, la galerie, pentru cucerirea carora trebuiau sa astepte din vreme inaintea usii teatrului. Eminescu, zdravan din fire si indarjit in agonisirea satisfactiilor intelectuale, dadea dovezi, in asemenea imprejurari, de o rara perseverenta. Stefanelli isi aduce aminte ca, mergand intr-o zi de ger cumplit, prin decembrie 1870, inca de la ora patru, spre a capataun loc bun la numita galerie, gasira multa lume postata dinainte.
In seara aceea era anuntata reprezentarea Regelui Lear. Un vant inghetat sufla cu putere, patrunzand pana la oase, si studentii incercau sa se mentina la o temperatura suportabila batand din maini si din picioare. Dupa doua ore de tremuratura, Stefanelli, siderat, parasi campul de lupta si o rupse la goana pana acasa. Eminescu insa ramase la post, si a doua zi radea de colegul sau, aratandu-se vesel ca gasise un loc "asa de bun" (214). In ce chip a izbutit Eminescu sa se strecoare in intimitatea unor actori de la Burgtheater ramane deocamdata o problema. O data introdus, insa, frumusetea sa exotica, usurinta cu care vorbea nemteste si cultura-i intinsa, la care se adaoga, nici vorba, compe-tenta in tot ce se refera la culise, il facuse interesant. Frederica Bognar, una din cele mai de seama artiste de la Burgtheater, de unde se retrase nemultumita de rolurile ce i se dadeau, in 1870, dadea din cand in cand receptii acasa la dansa in Landstrasse-Hauptsrasse. In salonul ei veneau indeosebi artisti. Frederica Bognar avea pe atunci 30 de ani (n. 16 februarie 1840) si era reputata ca tragediana patetica in cel mai inalt grad (81). "Frederi-ca Bognar - se zicea - nu rosteste cuvinte, ci lacrimi." La Burgtheater crease pe Gretchen, pe Estera, pe Krimhilda, roluri de patos liric, iar de la 1870 aparea in chip exceptional in roluri grave, ca Sappho, Judita, Maria Stuart, Deborah (172). Eminescu era nelipsit prin 1870-1871 de la receptiile ei, de unde afla intrigi si anecdote din viata actorilor vienezi, pe care apoi le repovestea colegilor. O carte de vizita pe care sta scris "Bognar Hofschauspie-lerin" invita, spre admiratia colegilor de odaie, pe poet la reuniune (81). Eminescu se imbraca cu hainele sale de seara sau cu ale colegilor (99), spre a aduce o varietate in imbracaminte, si se infa-tisa in salonul actritei cu acel aer de corectitudine academica pe care il vedem in fotografia facuta in acea vreme. Poetul este la aceasta epoca de o frumusete de semizeu. Fata sa deloc efeminata e facuta din linii si suprafete spatioase, de un geometrism fiziono-mic antic, iar in penetrabilitatea siderala a ochilor, in voluptatea glacia-la a buzelor ce zambesc cu desavarsire abstracte, de un hieratism turburator. Privirea, de o grandioasa simplitate, are o elevatie, o nepasare de lume asiatica. Cu asemenea infatisare fizica n-ar fi de mirare sa fi inspirat Fredericai Bognar vreun sentiment trecator, cum credeau colegii, dar e mai cuminte sa ne inchipuim ca singura favoare obtinuta de la actrita este admiterea intr-un colt al salonului. Inima poetului este cu deosebire sensibila pentru artiste. O alta actrita celebra de la Burgtheater, Augusta Baudius-Wild-brandt, facea sa freamate lira poetului. Era mai tanara decat Bognar (n. 1 iunie 1847), debutase pe scena Teatrului Imperial la 17 ani si avea fermecatori ochi albastri ("Baudius-Auge") (148, 158, 172). Nu se poate sti daca Eminescu o frecventa - actrita cunostea un roman, pe R R Carp, care devenise erou intr-un roman al sotului ei, Wildbrandt - dar o exalta si-i facea versuri in nemteste, in care o compara cu astrii de pe cer (224, IV):
Wie Stern' viel Gedanken mild Wie Mondenrund
In tiefen Grund, Ihr theures bleiches Bild.
Cand, acum vreo cincizeci de ani, I. Gramada vizita pe Augusta Baudius, spre a-i rascoli amintirile, zvelta batrana de 70 de ani privi cu celebrii ochi albastri, de acum stinsi, cunoscuta fotografie din tinerete a lui Eminescu, dar negasind in ea nici un chip cunoscut, zise cu admiratie sincera: "ein hilbscher Bursch ist er gewesen"- "frumos tanar a fost" (148).
Eminescu frecventa si muzeele si galeriile de pictura, cele mai adesea cu pictorul Epaminonda Bucevski (99), si punea in aceste vizite scrupulozitatea si setea de informatie de care era in stare, cercetand totul cu catalogul in mana. Opera lui are prea putine elemente de pura informatie, pentru ca sa ne dam seama ce intindere a putut lua pregatirea sa artistica. Trei din eroii sai - Ioan din Geniu pustiu, Francesco si Ieronim din Cezara - sunt pictori. Cate un detaliu din opera sa ne face sa banuim ca a ramas impresionat de pictura Renasterii italiene, de Rafael, de pilda:
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin
sau de femeile lui Giacomo Palma, care au "nasul fin si barbia rotunda si dulce" (Cezara).
in cercurile studentesti, Eminescu, desi iubit, ba chiar cautat de straini si admirat pentru frumusetea sa, trecea drept un "original", ceea ce se explica prin faptul ca, desi in aparenta viata poetului nu se deosebea in mod apreciabil de a celorlalti colegi, avea un sens interior ce nu se lasa usor dezvaluit. Majoritatea studentilor romani erau baieti de tara, fara vocatii exceptionale, darji in a-si netezi un drum in viata si pe care nu putea decat sa-i mire lipsa unei orientari imediat practice, pe care o constatau la Eminescu. Cel mai cu viitor dintre ei, Slavici, n-avea o mentalitate deosebita. Eminescu l-a cunoscut in iarna anului 1869, putin dupa asezarea la Viena, printr-un prieten comun, medicinistul Ion Hosanu. Slavici fusese inscris intai la Facultatea de drept din Pesta, unde nu sezuse decat vreo patru luni, iar acum, angajandu-se in armata ca voluntar, isi alesese drept localitate Viena. Locuia la cazarma si-i era ingaduit sa frecventeze si cursurile universitare. Un capitan generos transfera pe student la cazarma "Franz Iosef', a treia casa de la Universitate, care se afla pe Backerstrasse. Slavici era fericit. Se simtea bine la cazarma, unde, insarcinat cu suprave-gherea dormitorului, data fiind firea sa grijulie si ordonata, toata lumea i se parea buna, intr-un cuvant, era ca acasa in aceasta metropola a imperiului (210). Figura plangatoare si iritant de con-cesiva a lui Slavici, care pare ca cere iertare de lasitatea ochilor, explica purtarea de toata viata a omului. Patriot onest, in felul sau, Slavici simtea si atunci in cadrul imperiului, incercand sa impace sentimentele sale cu principiile prin definitii intortocheate si cazuistice. Teritoriul pe care a fost cu putinta intalnirea a doua spirite atat de deosebite este preocuparea amandurora de proble-mele culturii nationale si literare, pasivitatea intelectuala si culoa-rea locala a lui Slavici, rezerva studioasa si a unia, si a celuilalt. Dimineata mergeau adesea impreuna la cursuri, apoi la douaspre-zece Eminescu insotea pe Slavici pana la cazarma discutand, si nu rareori astepta in fata portii pana ce colegul isi termina exer-citiile militare, pentru a o porni apoi, la cinci d. a., din nou impre-una, pe strazi sau prin gradina publica apropiata incordati in discu-tie. Limba pe care o vorbea Slavici si simpatia lui pentru Austria produceau iritatie si dispret in Eminescu, ceea ce nu-l impiedica sa caute societatea peripatetica a studentului-soldat, venind cu cateva ceasuri mai devreme sa astepte iesirea de la poligonul de exercitii a colegului. "El stia - scrie Slavici - ca abia pe la cinci o sa scap; cu toate acestea, adeseori, pe la doua se ivea pe cheiul canalului, plimbandu-se in sus si in jos. Calca rar, isi tinea capul plecat si dat putin la stanga, ridica din cand in cand mana la gura si se juca cu buza de jos, strangand-o intre degete" Obisnuit sa citeasca unele carti impreuna cu prietenii, spre a gasi prilej de discutie, Eminescu consulta cu Slavici scrieri despre confucianism si budism, despre Extremul Orient, in genere, si intre altele si pe Schopenhauer, iar in frantuzeste, dialogurile lui Platon. II sfatuise sa citeasca romaneste, il indemna sa scrie si-i copia chiar manuscri-sele, corectandu-le si trimitandu-le la Convorbiri literare, cand avu legatura cu aceasta revista (210). Directia politica a spiritului lui Slavici, intelegator fata de natiunile conlocuitoare, nu scapase lui Eminescu, care, parodiind numele prietenului, ce arata in mod nejustificat o origine straina, il numea "frakie gye gyncolo" (ms. 2276, f. 13). si era poreclit la randu-i de acesta "Turcule" (99). intr-o insem-nare gasim aceasta intitulatie glumeata (ms. 2255, f. 307; 85):
"Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno cerevisiae consuma-tori, Magyarophilo - Michaelis Eminescus salutem."
Unui om asa de meticulos si etic, firea discreta si dezordo-nata a lui Eminescu nu putea parea decat ca o regretabila, penibila ciudatenie, cu atat mai mult cu cat stipendiul de 18-20 galbeni, sau dupa unii de trei napoleoni, adica 28 fiorini (99, 210), trimis poetului de acasa, trecea in ochii studentilor si mai saraci drept o bursa considerabila. Din nefericire, Eminescu nu primea la vreme acesti bani, si nevoile sale depaseau veniturile. Pe data ce-i soseau acei 18 galbeni, isi platea datoriile si-si cumpara carti, precum si cafea si tutun. Cu restul traia cateva zile de delicii, dupa care urma o lunga asceza. In acest timp isi revindea cartile, isi amaneta hainele, consuma in baza creditului deschis de chelneri si facea datorii pe la prieteni, la Teclu, la Moisil, Pop, Ciurcu, Muresan, Nica, Barit, Slavici, Bumbac, Oncu, si caietele sale se umpleau de socoteli de felul acesta: "25 [fl.] loc[uinta] pe doua luni, 25 pranzul pe 2 luni, 12 lui Oncu, 15 la Ovreiu, 12 la cefenea, 6 f. 35 datorii" etc (ms. 2257, f. 27, 77 v. ), care aratau debitul si creditul, caci poetul era foarte onest si isi platea intotdeauna datoriile. Fiind cu totul distrat si nepasator de grijile obisnuite ale vietii, colegii il sileau, cand primea banii de acasa, sa-si asigure prin abonament masa de la pranz, pe care o lua odata intr-o pensiune particulara dinRiemerstrasse.
In aceste rastimpuri de criza, Eminescu umbla cu fata ingandu-rata si sinistra, nervos si necomunicativ, cautand cu imprumut pe la prieteni cate opitula (10 creitari), pe care o cerea cu o miscare a mainii constand din frecarea enumerativa a degetului mare de aratator si-si definea situatia cu multa filozofie prin ocara abreviata " tu-i neamul nevoii". Totodata alcatuia telegrame disperate pentru acasa (ms. 2257, f. 103 v.):
"Eminovici, Botosani.
N-am raspuns, caci asteptam la zi intai scrisoare. Cand imi trimiteti banii lunari? Raspundeti telegrafic.
Mihai"
Cand soseau banii devenea iarasi vesel, platea datoriile, isi reconstituia depozitul de cafea, cumpara carti, venea tarziu acasa, pentru ca se ducea probabil la teatru si, in sfarsit, se facea comunicativ. Aceste fericiri insa durau putin, lipsurile incepeau din nou si poetul batea iarasi telegrama acasa (ms. 2291, f. 39):
"G. E[minovici], Botosani.
Pana azi n-am primit banii lunii curente. Am necesitate. Rog trimiteti la moment. Raspundeti telegrafic. Mihai" Observatiile asupra exteriorului poetului in acea vreme sunt alterate in mare parte de subiectivitatea colegilor, dintre care unii vedeau dezordine acolo unde era numai economie, si altii cautare in decenta. Sigur este ca Eminescu nu avea decat un costum de vara si altul pentru iarna, pe care le purta pana la ultima eroziune si le amaneta alternativ. In reuniuni cu caracter de solemnitate se prezenta insa corect imbracat, si pentru asta avea o redingota. El arata un dezinteres desavarsit pentru orice element de lux, socotind ca atare unele lucruri utile pentru noi, cum ar fi batista, si chiar daca ar fi avut mai multe mijloace banesti, el si-ar fi cumparat in primul rand carti. Nebanuind vigilenta istoriei literare, Eminescu umbla iarna cu un palton inchis si cu o caciula de astrahan, iar mainile si le vara in captuseala manecilor din lipsa de manusi.
Ceea ce parea mai bizar in purtarea lui Eminescu pentru colegi era disparitia lui de saptamani intregi din locurile frecventate de studenti. Aceasta disparitie alcatuia insasi existenta spirituala a poetului. Pe data ce-i soseau banii din tara, isi cumpara cafea rasnita si spirt denaturat si, suspendand relatiile si discutiile, se inchidea in odaia sa. Cafeaua cu caimac pe care o fierbea Eminescu la masina de spirt, si pentru care renunta chiar la mancare, era pentru el si un aliment subtil, sugerand calitatea ascetica a existentei sale, si o aroma stupefianta, dand usoara iluzie a Orientului. La fel, Sarmanul Dionis, punandu-si paltonul ud intr-un cuier al cafenelei, se pierde in reverii "la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti". Deoarece Eminescu sedea intr-o camera cu alti prieteni, nu credem ca odaia era tinuta in asa dezordine incat sa nu se poata locui in ea, dar ne putem inchipui ca in lipsa de acasa a tovarasilor se pierdea cu totul in preocuparile sale pana acolo incat sa denatureze un interior pentru care nu avea simtul "artistic". In home-ul sau Eminescu se despovara de rigiditatea hainelor oficiale si, contrariu de cum facea Machiavel, care citea clasicii in haine de sarbatoare, se infasura intr-un halat uzat, punea in picioare niste ex-papuci de baie iar in cap un fes lung si, dupa natura ocupatiilor, se trantea pe canapea sau pe pat, sa citeasca, sau se aseza la masa, spre a scrie, nu fara a masura in lung si in lat, uneori, odaia spatioasa, spre a-si atata sau potoli imaginatia (99, 214).
In acest timp masina de spirt clocotea neintrerupt, iar fumul tigarilor se amesteca cu aburul de cafea si alcool denaturat, invelind in ceturi pe locatar. Asemeni indivizilor cu somnul greoi, care se inclesteaza cu gemete de visul inceput si refuza in convulsiuni sa se intoarca in lumea constiintei, poetul cade intr-un delir intelectual care-l distrage cu totul din prezent. El lucreaza posedat de fantezie, aruncand pe hartie ideile care-l imbulzesc si lasandu-le acolo pana cand va putea sa le elaboreze printr-o munca rece. Traind in acele clipe o viata strict intelectuala, el devenea cu desavarsire orb pentru circumstante, uita de e zi sau noapte, uita sa manance, dormea imbracat si vegea in camera, si nu suferea sa i se intrerupa munca pentru deriticat si curatit, cum nu sufera visatorul indemnul desteptarii, care-i spulbera epica visului. Acest proces extatic, in care viata fiziologica era redusa la minim, dainuia cata vreme dura cafeaua. Poetul se salbaticea, interi-orizandu-se cu exces, sedea prea mult in aceleasi rufe si, enervat de asperitatea fetei, isi smulgea perii de pe obraz cu briceagul. incepea sa se manifeste o hipersensibilitate: rostogolirea rotilor de trasura pe pavaj, scartaiturile sau suieraturile il iritau (210), iar vizitele prietenilor il importunau. Vizitatorul era intimidat brusc cu un "La ce-ai venit?" si, dealtfel, pleca singur, izgonit de zaduful din casa (214). Deoarece in vreme ce medita, plimbandu-se prin odaie, avea obiceiul sa fredoneze incet un cantec, cate un prieten il intreba ce cugeta cand canta: "Mai - ii raspundea el - sa stii, cand sunt melodiile vesele, gandesc poezie, iara daca sunt marsuri, gandesc istorie" (159). Dar pastra o desavarsita discretie asupra lucrarilor sale, si colegii aflau ce scrisese numai din Convorbiri literare. Slavici insusi nu stia nimic de scrierile lui si comunica lui I. Negruzzi: "Eminescu nu lucreaza nimic - e lenes. Cel putin el zice asa. Eu insa nu cred: el e siret." (224, II)
Lipsurile readuceau pe poet in lumea realitatilor. Sfarsitul cafelei scotea pe Eminescu in lume in cautarea unei pitule si il reda societatii, cu care el relua discutiile incepute chiar din locul unde le lasase. Desi bucuros sa stea singur in casa, Eminescu era sociabil cu tovarasii de camera, care intr-o vreme erau Samoil Isopescu si Iancu Cocinski, bucovineni amandoi, fiindca printre bucovineni se simtea mai bine. Isopescu ii aducea carti de la Universitate, pe care Eminescu le citea in timpul zilei, in lipsa tovarasului sau impreuna cu el, noaptea (81). Si cum lecturile preferate erau mai cu seama din domeniul religiunilor orientale, o crancena discutie se incingea intre Eminescu si Isopescu, sub conducerea impaciuitoare a lui Cocinski, pana ce, boicotati de acesta din urma cu productii muzicale, incepeau cu totii sa cante (214).
Locurile de intalnire ale studentilor erau, fireste, in afara de Universitate si propriile locuinte, restaurantele si cafenelele. Unul din aceste restaurante fu o vreme Moretti in Landstrasse, unde luau masa la pranz si uneori si seara mai mult bucovinenii, dar si unii transilvaneni (214). O pensiune in Riemerstrasse, etaj 4, care dadea masa de amiaza cu 7,50 fiorini pe luna (99), aduna pe unii din ei. La Obermayer se intemeiasera niste societati de petrecere, "Steluta" si "Gorila", a caror activitate era remarcabila (81 a). In urma, parte din studenti se stabilise la "tata Wihl", al carui restaurant Zu den drei Tauben se afla in Marokkanergasse si-si merita numele, pentru ca atat patronul, cat si chelnerul faceau cu multa generozitate credit, si odata, atras cu viclenie intr-o petrecere, tata Wihl, turmentat, le oferi chiar o copioasa consuma-tie. Cand insa, catre sfarsitul lunii, pranzul la restaurante devenea un lux, studentii se refugiau intr-o bacanie din apropierea Universi-tatii, unde pentru cativa creitari consumau un Schusterlabl, adica o franzeluta manjita cu unt. "Tata Moritz", cum era numit de stu-denti patronul, era indignat ca acestia veneau la dansul numai "wann der Wind in den Taschen blasen tut", adica numai atunci cand le fluiera vantul prin buzunare.
In aceasta imprejurare il nu-meau "Jupiter tonans" (214). Tinerii mai veneau acolo si pentru fata lui Moritz, Fanny, care simpatiza pe romani si s-a si casatorit cu Stefan Dracinski (99). Dar locul principal de intalnire era cafeneaua "Troidl" pe Wollzeile (11). Aci Eminescu citea reviste-le dupa amiaza si se folosea sub forma de cafea si tutun de creditul pe care i-l deschidea chelnerul Jean. Desi in genere rezervat si expectativ, se intalnea cu foarte multi prieteni - preferand pe cei batrani, care plateau consumatiile - cu Tancu, Burla, Onesim Turcan, Stefanelli, Grigorovitza (acesta il ducea la localul "Curtea imperiala"), Slavici, Samoil si Arcadie Isopescu, Moisil si altii (81, 99) si, cand se intampla ca discutia sa fie de ordin filozofic sau mai ales politic, iesea din rezerva si intra in valtoarea discutiei, iritabil la contraziceri si pierzand din moderatia pe care o punea de obicei in sustinerea tezei sale. Astfel, unui coleg care suspecta in zeflemea patrunderea din partea poetului a operei Uber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grund a lui Schopen-hauer, ii raspunde suparat: "Esti o secatura si daca nu ai inteles desfasurarea unei idei cand l-ai citit pe Schopenhauer, nu ma-i intelege nici pe mine!" (214) Discutiile se sfarseau nu rareori cu petreceri si hoinariri pana la ziua, acoperite din expediente ca amanetarea hainelor, hoinariri care, dealtfel, erau inevitabile, pentru ca tinerii n-aveau nici cei cativa gologani spre a plati bacsisul portarului, cand se intampla sa intarzie peste ora zece. Eminescu lua bucuros parte la "voroave" si la petreceri, bea putin, dar se aprindea repede si, cand temperatura era ridicata, canta. Repertoriul sau se compunea mai ales din cantece nationale, pe care le executa cu multa simtire. Unul era (99):
Eu sunt Barbul Lautarul, Starostele si cobzarul, Ce-am cantat pe la domnii Si la mandre cununii. Induioasarea pe care i-o pricinuia acest cantec o rezuma prin explicatia: "Of neamul nevoii". Mai zicea, stand intr-o atitudine patetica si exaltata, si alte cantece de lume, precum (214):
Frunza verde de piper, Toate pana-n ziua pier.
Cate stele sunt pe cer Numai luna si o stea
Stie depatima mea Ori(18):
Mai turnati-mi in pahare - Dara nu-mi umpleti paharul
Voi sa beau, caci sunt setos. Decat de la miez in jos.
Prietenii care-si amintesc tineretea lui Eminescu, sub impresia definitiei de mai tarziu a operei sale cu formula pesimismului, sau sub aceea a boalei care l-a rapus, sunt inclinatisa ne infatiseze viata poetului intr-un ton sumbru si dezechilibrat. intr-aceasta este si o doza de incultura si naivitate. Intr-o zi, Baritiu primi de la un coleg bucovinean, care se sinucisese, Alex. Procinkievicz, urmatorul bilet: "Moriturus te salutat. Dupa cum ti-am promis. Adiol" Studentul fagaduise ca se va impusca si, intocmai ca doctorul din Nora, isi vestea acum prietenii. Eminescu primi aceasta stire aprobativ: "Bine a facut Procinkievicz. Viata e un moft, o prostie." Si de aci discutie aprinsa despre vointa de a trai si Nirvana, cu largi referinte din Schopenhauer din partea lui Eminescu. Baritiu ramane cu convin-gerea infiorata ca Eminescu era "pesimist incurabil", ca si cand aceasta ar fi fost o boala si nu o pozitie speculativa a spiritului, fara consecinte practice (11). Filozofia lui Schopenhauer era sistemul la moda pe atunci, precum era acum cateva decenii, in Occident, intuitionismul lui Bergson, iar Eminescu era prea filozof ca sa parodieze o gandire, ilustrand-o prin atitudini bombastice. Mizeria lui era relativa si joviala, zilele petrecute la Viena ii sunt cele mai fericite si mai active, si apoi, cum zice Marsilio Ficino in De vita triplici: "Toti oamenii care au fost exceptionali intr-o arta majora au fost melancolici", cu alte cuvinte nemultumiti cu ce-au infaptuit prin raport la marea opera intrevazuta. Intrucat priveste viata sentimentala a poetului, cu toata discre-tia lui in materie erotica, nu mai ramane indoiala, data fiind firea sa, ca a fost bantuit, si aici ca si in tara, de cele mai violente pasiuni pentru femei zarite in treacat sau cunoscute de aproape. O atenta scrutare a hartiilor ramase, unde apar aluzii la o prima dragoste senzuala pentru o femeie, maritata, la care sedea in gazda (ms. 2255, f. 259 urm.), cate un concept de scrisoare nemteasca catre o Fraulein din Viena ori din Berlin, pe care simte ca e o nebunie sa o iubeasca, dar pentru care e cuprins de o simtire cereasca si romantica (ms.2255, f. 304), revela o fireasca agitatie puberala. Forma obisnuita platonica, nu lipsita de oarecare senzualitate, dar care transfigureaza pana la un punct obiectul initial. Compunerile poetului din primul an de sedere la Viena sunt mai toate amoroase. Prin decembrie 1869 imbarbata pe o blonda Marta, deprimata de uratenia ei (ms. 2259, f. 16):
Altele sunt maifrumoase, mult mai mandre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inima defel. Pe cand tu!.. esti numai suflet. Esti ca ingerul fidel, Ce pe cel care iubeste ar veghea-n eternitate.
(Marta)
El transcria acum, reimprospatandu-si amintirile, versurile de dragoste compuse in tara (aprilie 1869), probabil pentru Eufrosina Popescu, pe care se temuse atunci sa n-o piarda (ms. 2259, f. 16 v.):
C-o bucurie trista te tin acum in brate, Privire in privire si san pe san traim. Si gura ta m-atrage si ochii tai ma-nvata Cand tinem feridrea pe san cum s-o iubim. (De-as muri ori de-ai muri)
Alte versuri (iulie 1869) ne confirma culpabilitatea sa erotica si generozitatea adoratei (ms. 2259, f. 31 v.):
Strecor degetele mele printre buclele-ti de aur, Raze care cad in valuri pe un san ce n-am vazut, Cati corsetul ce le-ascunde e o straja la tezaur, Iara ochii-ti, gardianii, ma opresc si ma sumut.
(Locul aripelor)
Nu stim daca "tezaurul" a ramas mereu inexpugnabil, dar Eminescu continua sa suspine retrospectiv (iulie 1869) pentru "doi astri/ stralucind albastri/ la un inger pal" (ms. 2259, f. 17) si se pierdea (iulie 1868) in adoratiuni superlative (ms. 2259, f. 20 v. 1-21):
Nebuna copila, ce-amesteci placerea Cu lacrami pe care le naste durerea, Nebuna copila, cu-amorul ceresc - O, cat te iubesc!
(Cand)
Poate ca iubita din cunoscuta poezie Noaptea, pe care poetul o astepta stand in fata sobei pe un colt de sofa rosie, este tot actrita din Bucuresti, judecand dupa interior. Compunerea insa, datand din epoca vieneza, palpita de o emotie recenta:
Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu mainute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.
O intamplare pe care ne-o povesteste Stefanelli ne-ar indreptati sa credem ca am gasit sursa ochilor albastri din inger si demon, daca ochii albastri n-ar fi asa de numerosi la Viena si aiurea. Aparand pe doua doamne atacate intr-o noapte, dupa teatru, de niste derbedei, chiar pe Dianagasse, Eminescu si Stefanelli fac cunostinta a doua tinere femei care se lasa conduse acasa de studenti si-i invita la ceai in cateva randuri. Impresia facuta asupra tinerilor, mai ales de una din ele, Eliza, este fulminanta: "Am fost primiti numai de Eliza, caci tovarasa ei suferea de durere de cap. Eliza era placut impresionata de atentiunea noastra si s-a scuzat ca ne primeste in toaleta de toate zilele si fara sa fie frizata, caci, ne zicea ea, se intarziase frizera, dar auzind de la camerista ca sunt domnii de aseara, nu face eticheta cu aparatorii ei de ieri, si ne primeste ca pe niste vechi prieteni. Era imbracata intr-un admirabil capot lung, de matase albastra deschisa, gatita bogat cu dantele. Manecile largi lasau sa se vaza minunatele ei brate rotunde si albe ca marmora, si abia acum, la lumina zilei, puturam admira acesti ochi mari si frumosi, albastri ca limpezimea cerului, care te fermecau cu privirea lor. Parul era despletit si atarna in bude blonde, pana in jos pe solduri, tinut dupa gat numai de o panglica albastra. Cand se aseza pe scaun, parul ajungea pana pe covor si razele de soare ce il atingeau il prefacura intr-un lung caier de aur. Eminescu sta inmarmurit fara sa zica un cuvant si privea cu nesat acea ivire fermecatoare si bogata de par ce atarna ca o manta de aur pe umerii ei rotunzi. Ea observa tacerea noastra si, privind in ochii nostri naivi si plini de admirare, zambi si zise:
- Priviti la parul meu despletit? V-am cerut scuze ca v-am primit astfel"
La iesirea in strada tumultul din suiletul lui Eminescu izbucni:
"-Ma! - zise el lui Stefanelli - cunosti tu povestea Ilenei Cosinzene? Asa mi-o inchipuiesc eu cum e aceasta dama. Ai vazut ce ochi frumosi albastri, ce par bogat de aur si ce frumoasa e in toate? Parca-i chip taiat din marmora. E in stare sa-ti turbure mintile si sa te cuprinda in vraja ei demonica. Nu ma mai duc la dansa."
S-a mai dus totusi sa-i faca in chip de joc savante declaratiuni romantice si sa-si consolideze probabil o tema poetica ce-l urmareste in vremea aceasta, Demon si inger (214).
Dealtfel, Eminescu compunea si copia cu febrilitate poezii si nuvele, planuia drame numeroase si-si punea la punct poeziile mai vechi cu scopul de a le publica, toate acestea in cea mai mare taina.
In 1870 Sarmanul Dionis era terminat, si in odaita lui Isopescu, care locuia la un evreu spaniol Camondo, o discutie aprinsa se incinse intre autor si V. Burla, care sedea si el intr-o camaruta apropiata din acelasi imobil, acesta din urma comba- tand scrierea. Disputa deveni peripatetica, intrucat combatantii infierbantati o purtara pana la "Troidl" (81). Notele esentiale ale acestei literaturi, care oglindeste psihologia momentului, sunt: un romantism extravagant, senzational, problema sufletului si "nationalismul". Din cauza lecturilor filozofice si sub imperiul varstei critice, Eminescu este stapanit, ca orice tanar, dealtfel, de obsesia eternitatii. Toate insemnarile si scrierile din aceasta vreme trateaza cu mai multa sau mai putina filozofie aceasta idee, rezolvata prin palingenezie, metempsihoza, evaziune din timp si spatiu, identitatea in absolut, iar moartea care-l cutremura si-l urmareste in toate poeziile (Mortua est, De ce sa mori tu, De-as muri, ori de-ai muri) este conjurata, poate chiar de acum, cu astfel de metafizica: