Mihai Eminescu - student la viena (1869–1872) referat






infricosat de ideea ca Mihai ar putea sa alunece pe calea rusinoasa a actoriei si dascalit, probabil, de baiatul mai mare, Serban, asupra adevaratelor insusiri ale tanarului rebel, Gh. Eminovici se hotari sa trimita pe Eminescu la Viena, pentru a studia filozofia, fagaduindu-i un stipendiu de 18 galbeni pe luna. Psiholog sumar, el afla poate, acum, trasaturi de caracter ale baiatului sau pe care nu le cunostea si care-l induiosara. Unul din scrupulele lui Eminescu – devenit aproape idee fixa – pare sa fi fost intot-deauna acela de a nu impovara pe ai sai cu intretinerea lui, scrupul naiv, care-l facea sa sufere mizeria ratacirilor in chip inutil, caci batranul a avut totusi mijloace de a-si sustine familia si nu s-a ruinat nicicand din aceasta pricina. Eminescu credea insa in subre-zenia averii parintesti, deoarece scria: "Aceasta trasatura de carac-ter, care a aflat-o in urma de la niste rude comunicative, l-au miscat pe batranul meu foarte mult, caci oarecare noblete de inima nu i-am putut niciodata disputa, si el a voit sa-mi dea pentru abnegatiunea mea o satisfacere in intelesul splendid, trimitandu-ma in straina-tate pentru cativa ani. imi pare rau c-am primit oferirea lui, caci sunt o greutate nu pentru el, ci pentru familie" (ms. 2255, f. 311).
in toamna anului 1869, cam pe la sfarsitul lui septembrie, Emi-nescu pornea spre scaunul cezaro-craiesc, parasind pentru tot-deauna cusca de sufleur, pe actori si pe juna Eufrosina Popescu. Ion Caragiale l-a vazut inainte de plecare la Bucuresti. "L-am intalnit – zice – tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiter. Plecau amandoi in strainatate, el la Viena, celalalt la Berlin." (42)
Viena era pentru Eminescu o amplificare a Cernautilor, cu deosebirea ca, in locul unei societati germanizante aduse din toate partile imperiului, avea de-a face acolo cu o germanitate autentica si amabila. Prutul se transformase in Dunare si Volksgartenul in Prater, dar in afara de palate, muzee, biblioteci, de viata de mare metropola, dainuia aceeasi burghezie de tipar austriac, civilizata si simpla, care trebuie sa fi aparut lui Eminescu asa de indepartata de mizeria pretentioasa si orientala a Bucurestilor. Viena este, de altfel, vestita prin onestitatea gingasa, plina de veselie, si blanda frivolitate a cetatenilor sai, ca si cand acestia n-ar fi stiut ca repre-zentau centrul unei mari constructiuni politice al carui principiu era forta. Pe Eminescu il asteptau, asadar, aici pensiunile materne pentru studenti, corecte si ingaduitoare, cafenelele civilizate, refugii de iarna, cu chelneri generosi care fac credit, birturi econo-mice ai caror patroni au slabiciune pentru junii lor clienti, tinere fete de-o facilitate cu totul simpla, o politie bonoma, care ingaduie cu zambete paterne studentilor sa faca si sa scrie declaratiuni fulminante, dar mai ales mijloace de a se cultiva, ca biblioteci, muzee, teatre, editii ieftine de clasici si reviste, puse la indemana de cafenele, ceea ce lipsea inca in tara.
La Viena studiau foarte multi romani din toate provinciile din tara, din Transilvania, Banat, Moldova-de-Sus, asa incat Eminescu, trait si inainte printre tineri scolari dezradacinati de solul lor natal, se afla din nou in mijlocul unei studentimi polidialectale si, in pluralitatea cazurilor, de origine taraneasca. Aceasta tinerime era, dar, principial saraca, ceea ce face ca micile mizerii intampinate de Eminescu mai mult din intarzierea subventiei paterne decat dintr-o reala indigenta, sa nu ne mai apara ca ceva exceptional, ci ca una din tragi-comediile vietii de goliard. Ca si teologii de la Blaj, multi studenti veneau de acasa incarcati cu provizii, numite emfatic, odoare, care le-ar fi ajuns o vreme considerabila de n-ar fi fost devorate intr-o singura zi de colonia infla-manzita. Studentii mancau cu certitudine numai masa de pranz, asigurandu-si-o prin abonament in vreo pensiune ieftina. Cina insa era rezultatul unor speculatiuni economice incerte, in dependenta totala de hazard. E de la sine inteles ca, in privinta locuintei, sedeau mai multi la-olalta, dormind si cate doi intr-un pat, asociati dupa afinitati regionale si spirituale. Eminescu, ca fiu sufletesc al Moldovei supe-rioare, se simte mai bine printre cei aproape o suta de bucovine-ni cati se aflau la Viena, dintre care unii trebuie sa-i fi fost mai dinainte cunoscuti (214). Stim, de altfel, ca regasise aci pe cativa dintre fostii prieteni. Pe Ieronim Baritiu, cu care se intalneste pe scarile Universitatii in ziua chiar in care se duce sa se inscrie, Eminescu il cunoscuse la Sibiu, in 1868, cu prilejul turneului Pascali. Petru Uilacan, teologul, ii era cunoscut de la Blaj, din casa baciului Bugneriu Vasalica, unde trasese venind dinspre Tg.-Mures cu seminaristii din Bicaz. Th. Stefanelli, care-l regaseste la Viena, ii fusese prieten de scoala la Cernauti. Printre prietenii si colegii sai romani erau in primul rand moldovenii din Austria Chibici Ravneanul, zis si pasare turceasca (nascut in satul Revna la 13 mai 1847), Samoil si Arcadie Isopescu, Iancu Cocinski, Onesim Turcan, poreclit "Mitropolitul cel mare al plaiesilor", Vasile Mo-rariu (fiul mitropolitului Silvestru Morariu), Ioan si Ilie Luta, Vasile Bumbac, Pamfil Dan, pictorul Bucevski, d-rul Vasile Grigorovitza, secretar aulic si translator de limba romana la curtea imperiala, Matei Lupu, devenit mai tarziu din avocat calugar la Manastirea Dragomirna, Stefureac; apoi dintre ceilalti, Ioan Slavici (sirian), Toader Nica (din Brasov), Ioan Bechnitz (din Sibiu), Ioan Hosan (de la Mures), I. Neagoe (blajean), Stamati (din Moldova), Cara-giani (mecedonean), Nicolau Oncu (din Zarand), Tancu (din Nasa-ud), O. Blasian, Vicentiu Babes, Th. Micheru, Aurel Muresan, Vasile Burla, Moisil, Alex. Ciurcu si N. Teclu, profesor la Academia teh-nica (81, 99, 210).
Este aproape sigur ca Eminescu s-a aciuat inca de la inceput pe langa moldoveni. Dupa insemnarea lasata la Universitate, ar fi locuit la inceput in Alsergrund, Porzellangasse nr. 9 (86). Colegii isi amintesc insa ca locuia de obicei in cartierul Landstrasse, unde se aflau multi romani, si anume in srt. Radetzki si apoi in Dianaga-sse nr. 8, intr-o camera cu Samoil Isopescu si Iancu Cocinski, aceasta in toamna anului 1870, desi Samoil Isopescu pretinde ca ar fi stat laolalta cu dansul din toamna anului 1871 pana in mai 1872, si anume, in Landstrasse-Adamsgasse nr. 5, et. II, la o doamna batrana (81, 99). In aprilie 1871 sedea – dupa cum arata un act al politiei – in Landstrasse III, Kollergasse nr. 3,. Stock. In toamna aceluiasi an daduse la facultate drept adresa Wieden-Schaumbergergasse nr. 5, iar in primavara anului 1872 arata ca sade in Landstrasse-Gartnergasse nr. 5 (86). De aci reiese ca isi schimba adesea locuinta ramanand totusi in apropierea colegilor romani si ca odata a locuit impreuna cu cei doi bucovineni mai sus pomeniti.
in privinta inscrierii la Universitate se ridica o problema ramasa insolubila pana acum din lipsa de documente, si anume: ce studii avea poetul in toamna anului 1869, daca ispravise sau nu liceul. Pentru epoca vieneza ramane limpede si irefutabila presupunerea ca Eminescu nu avea bacalaureatul, pentru simplul motiv ca la Universitate nu se putea inscrie decat ca ausserordenticher Horer, ca auditor, va sa zica, extraordinar, cu drept numai de a audia cursuri si a i se insemna frecventa intr-un Index lectionum, dar fara drept de a se prezenta la examene. Neavand obligatiuni practice, Eminescu frecventeaza cursurile in toata libertatea, si documentele arata ca nici nu s-a inscris in chip oficial decat pentru trei semestre, si anume: in semestrul de iarna 1869–1870, in semestrul de iarna 1871–1872 si in semestrul de vara . Un an intreg de zile Eminescu nu a avut deci nici un fel de legatura oficiala cu Universitatea, iar in primul si al treilea an de sedere in Viena a fost student inscris numai cate o jumatate de an scolar, ceea ce nu inseamna insa ca nu avea contact cu facultatea si ca nu audia cursuri. Cunoastem in chip hotarat cursurile ascultate in semestrele in care a fost inscris. In semestrul de iarna 1869– 1870, Eminescu si-alege prelegeri exclusiv de filozofie, frecventand pe Robert Zimmermann (Praktische Philosophie, Geschichte derPhi-losophie, I. Kursus: Altertum, Philosophisches Konservatoriuni), pe Karl Sigismund Barach-Rappaport (Philosophische Prinziplehre und historisch-kritische Einleitung in die Philosophie, Philosophische Uebungen, Lektilre und Erklarung ausgewahlter Schrifften von Des-cartes, Spinoza und Leibniz) si pe Theodor Vogt (Einleitung in die Philosophie mit Zu grundelegung des ersten Buches der Aristotelischen Metaphysik). In anul scolar 1871–1872, ultimul an de sedere al lui Eminescu la Viena, filozofia alterneaza cu dreptul. Poetul frecventeza acum, in semestrul de iarna 1871–1872, pe Rudolf Ihering (Institutionen und Geschichte des romischen Rechtes), pe Heinrich Siegel (Deutsche Reichs-und Rechtsgeschichte'), pe R. Zimmermann (Praktische Philosophie, Geschichte der Philosophie, II. Kursus: Das orientalische und klassische Altertum), pe Th. Vogt (Allgemeine Padagogik), iar in semestrul de vara 1872 pe Ludwig Ritter von Arndts (Pandekten, I. Buch, Allgemeine Lehreri), pe Th. Vogt (Logik) si pe R. Zimmermann (Geschichte des Philosophie, I. Kursus: Mittelalter und neuere Zeit bis auf Kant–86). Materiile alese de Eminescu reprezentau, fara indoiala un program minim de examene, pe care avea de gand sa le dea atunci cand si-ar fi pus in ordine situatia scolara. Poetul mergea insa si la alte cursuri, la care-l mana un program iesit din necesitati interne, si poate cu mai multa placere la acestea din urma decat la acelea la care era inscris. Colegii il intalneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filozofia dreptului, economie politica, stiinte financiare si admini-strative (210), la cursul de drept international al lui Louis Neumann si chiar la prelegeri de medicina. Asista adesea la cursul de medi-cina legala al d-rului Gatscher, urmarind cu interes disectiile de cadavre barbatesti si femeiesti, pe care numitul profesor le insotea de minutioase examene si explicari ale tuturor organelor "de la creieri pana-n talpi" (214), precum si la cursul de anatomie al lui Brilcke, unde izbutise sa atraga si pe Slavici (210). Preocuparile de cultura stiintifica au urmarit de aci inainte toata viata pe Emi-nescu, si insemnarile de fizica, de mecanica, intrerupte de oculte ecuatii, umplu multe din manuscrisele sale. Articolele politice, pe care incepe a le publica inca din aceasta epoca, sunt pline de consideratii de economie politica. Cine nu-si aduce aminte, in sfarsit, de relatarea sinuciderii in Iasi a lui Petru Kuzminski? In articolul publicat in Curierul de Iasi asupra acestui caz se vedea o satisfactie rece, quasi-profesionala, de a urmari disectia:
"Ieri, la 9V2 ore dimineata, s-a facut autopsia cadavrului de catre mai multi medici militari rusi. Stiletul cu doua ascutisuri a intrat cam de 5 centimetri in varful partii drepte a inimii si in directie verticala. Lovitura de moarte si-a dat-o c-o extraordinara raceala si tarie, caci a sfaramat coasta a cincea intreaga si a patra parte din a sasea. Cercetandu-se creierul, s-a gasit in partea dreapta a menenghiei, adica a membranei ce invaleste creierii, mai multe corpuscule dure osoase, care ne lasa sa judecam ca toata purtarea sa extravaganta trebuie atribuita si existentei unor cauze patologice."
Eminescu mai era vazut si la cursul de limbi romanice al renumitului profesor italian A. Mussafia (81, 214), si nu este exclus sa fi urmat si pe acelea de gramatica si exercitatii italiene ale lui Cattaneo, pe care le sterse din caietul de cursuri pentru motive de economie scolara si financiara (86), deoarece il surprin-dem intr-un loc silindu-se, cu mari greseli, sa lege o fraza italiana: "Io amo la lingua italiana perche ella e la musica di piii grande maestro di monde (sic!), la musica di Dio" (ms. 2262, f. 4), sau, alta data transcriind o strofa din Santa Lucia:
Sul mare luctia l'astro d'argento, Venite alal'i agile barchetta mia,
Placida e Vonda, prospero il vento. Santa Lucia, Santa Lucia
(ms. 2285, f. 70)
ca sa nu mai pomenim cateva locuri comune italiene, ce dove-desc totusi o orientare, ca: paiazzo, maestro, in petto, doppia, scrittura, risipite prin scrierile sale.
in afara de aceasta, Eminescu mai facea in vremea din urma insemnari filologice extinse, ca, de pilda, asupra pronuntarii sunetelor limbii spaniole (ms. 2276, f. 222-27), preocupari ce sunt o tarzie aplicare a unor directii capatate in Universitate. Lipsindu-ne indicatiuni asupra prelegerilor pe care Eminescu ar fi putut sa le urmareasca in vremea cand nu avea caiet de cursuri, si de altfel si cand era inscris, nu putem decat banui ca el a trebuit neaparat – data fiind indrumarea spiritului sau – sa caute a merge si la prelectiuni de literatura si istorie. Poezia Egipetul, publicata in Convorbiri literare la 1 octombrie 1872, fiind compusa mai inainte chiar de aceasta data, nu poate avea legatura cu cursul de egipto-logie a d-rului Lepsius din Berlin, unde Eminescu se inscrisese la Universitate abia in decembrie. Poezia era un detaliu dintr-o vasta compunere inspirata din ideea de caducitate aplicata la culturile antice, in special la istoria Egiptului, datand din epoca vieneza dovedind fireste lecturi istorice, dar neexcluzand putinta ca la Universitatea din Viena sa fi fost absorbit de conferinte de istorie antica. Urmatoarele vestite versuri din Scrisoarea II, socotite pana nu demult o reminiscenta de la gimnaziul din Cernauti:
Vai! tot mai gandesti la anii, cand visam in academii, Ascultand pe vechii dascali carpotind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune Si-n a lucrurilor peteti cautand inteleptiune? Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum, Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet, Leganand cand oplaneta, candpe-un rege din Egipet etc,
sunt cu mai multa probabilitate inspirate din viata de student de la Viena, lucru, de altfel, evident din astronomia mistica a dascalu-lui, care crede in stiinta lui, din scrisorile dulci pentru Clotilda, date ce nu se potrivesc nici profesorilor de la "K. K. Ober-Gymnasium", nici cu varsta cruda a lui Eminescu.
Embrionul acestei scrisori il gasim intr-o compunere fugitiva, in stil de epistola, catre Chibici-Ravneanul, in care epoca studen-tiei vieneze se contureza ca intr-un vis (ms. 2268, f. 24, 25):
Unde-i vremea aurita, Cand l-aceeasi scoala nalta
Oare cand s-a fi inturs? Vizitam acelasi curs.
Trandafiria Clotilda era "o mamzell Rezi", din vreun magazin sau casa din apropierea Universitatii, pe care o zareau de sus de pe fereastra, in vreme ce profesorul facea o lectie de istorie antica, descriind "pe craiul Rhamses" si "pe nevasta lui, Rhodope":
Prin ferestre uliternici Coale *lungi* cu-assirologii
Noi priveam la madam Maier Cautai sa te edifid.
Si priveam cum mamzell Rezi
Si un Seppi joaca staier. Eu pe banci puneam in siruri
De hartie titirezii
Prea frumoasa mamzell Rezi, Si oftand l-a ta ureche
Amandoi cum o vazuram, Pronuntam pe mamzell Rezi. intr-o clipa –foarte tragic –
Noi de ea ne-amorizaram. insa tu cu strasnitie
Ascultai de regii libici,
Si apoi iar impreuna Unde sunt acele vremuri
Ca stiintei sa sacrifici, Te-ntreab' amicul Chibici.
Prea frumoasa, dezastroasa, S-acel nas prototipistic
Numai nas avea prea mare, Supara la sarutare.
Izvorul de horum-harum era, cum se vede, Universitatea vieneza, singura scoala de care Eminescu isi aducea aminte cu parere de rau si care nu-l lasase repetent:
Cu masurele ei blande, Ne primea-n [ajsale brate
Cu isonul: harum horum, Alma mater philistrorum. Ne primea in a ei brate.
Alma mater philistrorum. Cu evlavie cumplita
inghiteam pe rtegii libid
Cu masura, cu isonul Unde sunt acele vremuri?
Cujus, hujus, harum horum, Te intreb, amice Chibici.
Adevarata cultura poetul si-a facut-o insa nu pe bancile salilor de facultate, printre colegii de la Litere, numiti – pare-se – "mincinosi", sau printre cei de la Drept, socotiti "grobiani" (ms. 2268, f. 25), ci de-a dreptul din cartile pe care le citea la biblioteca sau acasa. Pe data ce primea bani din tara, isi cumpara carti si disparea pentru catva timp din ochii colegilor sai. inchis in odaia sa, devora, asezat la masa sau intins pe pat, cartile cumparate, pe care le parcurgea cu repeziciune si pe care apoi, in momente de criza baneasca, le revindea (210). Erau fara indoiala carti vechi de pe la anticarii sau numere din Philipp Reclams jun. Universal-Bibliothek aller Nationen, Expedition der Freja, colectii pe care Emi-nescu le recomanda mai apoi tinerilor (60). La una din societatile din care facea parte, poetul-student era bibliotecar, prin urmare putea lua cu imprumut carti (86). Despre lucrurile mai noua lua cunostinta din reviste, iar pe acestea le consulta de obicei la cafenea. Era adesea vazut intr-o astfel de cafenea nebantuita de lume, in cate-o dupa-amiaza, scufundat in lectura cu Literarische Blatter ale lui Rudolf Gottschall in mana (159). Ca student in filozofie, Eminescu trebuia sa prefere in primul rand lecturile filozofice. Si, intr-adevar, colegii il stiau ca un cunoscator al lui Platon, Spinoza si Fichte, al doctrinelor orientale, al lui Kant si Schopenhauer. Citise din Ramayana si Mahabharata, pe Kalidasa si, probabil partial, Vedele, si vorbea cu aprindere de Buddha Sakya-Muni si de Nirvana (214). Slavici pretinde ca acuma incepuse Eminescu si traducerea Ratiunii pure de Kant (210). Adevarul este insa ca Eminescu citise ceva din sau despre aceasta opera chiar din epoca vieneza, deoarece Sarmanul Dionis, care presupune o astfel de lectura, dateaza din aceasta vreme. Nu mai incape indoiala ca devora multa literatura, indeosebi germana sau in traducere grmana, ca era prin urmare familiar cu clasicii. Din felul cum Eminescu utilizeaza in productiile sale autori marunti, din obiceiul de a face taieturi din reviste si a le lipi in caiete sau pe foi volante, spre a nu se risipi, deducem ca poetul citea mult si fara prea mare discernamant, nerabdator sa aiba repede o perspec-tiva culturala vasta, deductie intarita, de altfel, de afirmatiile fostilor sai colegi. Nu este locul sa determinam aci campul lecturi-lor lui Eminescu, dar putem fi incredintati ca cine la 17 ani declama si traducea din Schiller nu se multumea a citi numai pe Goethe, Lenau, Heine, G. Keller si cativa poeti minori (Hoffmann von Fallersleben, C. Cerri), ale caror nume si urme rasar in scriptele sale, ci trebuie sa fi avut o cunostinta aproape integrala a literaturii germane si o serioasa orientare, pe cale de traduceri la inceput si apoi de lecturi in original, in literatura franceza, din care citea cu prietenii pe J.-J. Rousseau, dar din care este neindoios ca citise ceva din Victor Hugo, din Alfred de Vigny, din Lamar-tine. Calitatea sa de poet publicat il determina sa nu piarda contactul cu literatura patriei, si faptul ca isi trimisese versurile spre publicare la Convorbiri literare este o dovada ca urmarea revistele romanesti cu atentie si cu tainica nazuinta de a se vedea publicat in ele.

In afara de lectura cartilor cumparate de la anticari, a celor imprumutate prin Samoil Isopescu si alti colegi de la Biblioteca Universitatii, unde nu era admis, sau a celor consultate la Bibli-oteca Curtii imperiale, teatrul constituia pentru Eminescu un al doilea mijloc de informatie literara (81). Cu vechea pasiune a scolarului de la Cernauti si a fostului sufleur, poetul facea tot ce-i sta in putinta spre a nu lipsi de la reprezentatiile Operei sau ale Burgtheater-ului, mai cu seama cand se juca o piesa clasica, cum ar fi, de pilda, Regele Lear de Shakespeare. Comediile il faceau sa rada pana la lacrimi si intr-un chip cam zgomotos, ceea ce scandaliza pe pedantul sau prieten Slavici, cu care mergea uneori la teatru (210). Afirmatia acestuia din urma ca muzica nu atragea pe Eminescu si ca la Opera il tenta mai mult baletul e contrazisa de alti prieteni care vedeau pe poet ducandu-se la opere clasice, Fidelio de Beethoven si Faust, precum si la Musikverein, cand capata bilete gratuite (99). Dealtfel, cel care glorifica in versuri glasul divelor si canta insusi cu multa placere din gura nu putea fi un spirit antimuzical, ci numai absorbit prea mult de problemele altor genuri mai cerebrale. La Teatrul Imperial, ce se afla in apropierea intrarii Curtii imparatesti, studentii cumparau locuri ieftine nenumerotate, la galerie, pentru cucerirea carora trebuiau sa astepte din vreme inaintea usii teatrului. Eminescu, zdravan din fire si indarjit in agonisirea satisfactiilor intelectuale, dadea dovezi, in asemenea imprejurari, de o rara perseverenta. Stefanelli isi aduce aminte ca, mergand intr-o zi de ger cumplit, prin decembrie 1870, inca de la ora patru, spre a capataun loc bun la numita galerie, gasira multa lume postata dinainte.

In seara aceea era anuntata reprezentarea Regelui Lear. Un vant inghetat sufla cu putere, patrunzand pana la oase, si studentii incercau sa se mentina la o temperatura suportabila batand din maini si din picioare. Dupa doua ore de tremuratura, Stefanelli, siderat, parasi campul de lupta si o rupse la goana pana acasa. Eminescu insa ramase la post, si a doua zi radea de colegul sau, aratandu-se vesel ca gasise un loc "asa de bun" (214). In ce chip a izbutit Eminescu sa se strecoare in intimitatea unor actori de la Burgtheater ramane deocamdata o problema. O data introdus, insa, frumusetea sa exotica, usurinta cu care vorbea nemteste si cultura-i intinsa, la care se adaoga, nici vorba, compe-tenta in tot ce se refera la culise, il facuse interesant. Frederica Bognar, una din cele mai de seama artiste de la Burgtheater, de unde se retrase nemultumita de rolurile ce i se dadeau, in 1870, dadea din cand in cand receptii acasa la dansa in Landstrasse-Hauptsrasse. In salonul ei veneau indeosebi artisti. Frederica Bognar avea pe atunci 30 de ani (n. 16 februarie 1840) si era reputata ca tragediana patetica in cel mai inalt grad (81). "Frederi-ca Bognar – se zicea – nu rosteste cuvinte, ci lacrimi." La Burgtheater crease pe Gretchen, pe Estera, pe Krimhilda, roluri de patos liric, iar de la 1870 aparea in chip exceptional in roluri grave, ca Sappho, Judita, Maria Stuart, Deborah (172). Eminescu era nelipsit prin 1870–1871 de la receptiile ei, de unde afla intrigi si anecdote din viata actorilor vienezi, pe care apoi le repovestea colegilor. O carte de vizita pe care sta scris "Bognar Hofschauspie-lerin" invita, spre admiratia colegilor de odaie, pe poet la reuniune (81). Eminescu se imbraca cu hainele sale de seara sau cu ale colegilor (99), spre a aduce o varietate in imbracaminte, si se infa-tisa in salonul actritei cu acel aer de corectitudine academica pe care il vedem in fotografia facuta in acea vreme. Poetul este la aceasta epoca de o frumusete de semizeu. Fata sa deloc efeminata e facuta din linii si suprafete spatioase, de un geometrism fiziono-mic antic, iar in penetrabilitatea siderala a ochilor, in voluptatea glacia-la a buzelor ce zambesc cu desavarsire abstracte, de un hieratism turburator. Privirea, de o grandioasa simplitate, are o elevatie, o nepasare de lume asiatica. Cu asemenea infatisare fizica n-ar fi de mirare sa fi inspirat Fredericai Bognar vreun sentiment trecator, cum credeau colegii, dar e mai cuminte sa ne inchipuim ca singura favoare obtinuta de la actrita este admiterea intr-un colt al salonului. Inima poetului este cu deosebire sensibila pentru artiste. O alta actrita celebra de la Burgtheater, Augusta Baudius-Wild-brandt, facea sa freamate lira poetului. Era mai tanara decat Bognar (n. 1 iunie 1847), debutase pe scena Teatrului Imperial la 17 ani si avea fermecatori ochi albastri ("Baudius-Auge") (148, 158, 172). Nu se poate sti daca Eminescu o frecventa – actrita cunostea un roman, pe R R Carp, care devenise erou intr-un roman al sotului ei, Wildbrandt – dar o exalta si-i facea versuri in nemteste, in care o compara cu astrii de pe cer (224, IV):
Wie Stern' viel Gedanken mild Wie Mondenrund
In tiefen Grund, Ihr theures bleiches Bild.
Cand, acum vreo cincizeci de ani, I. Gramada vizita pe Augusta Baudius, spre a-i rascoli amintirile, zvelta batrana de 70 de ani privi cu celebrii ochi albastri, de acum stinsi, cunoscuta fotografie din tinerete a lui Eminescu, dar negasind in ea nici un chip cunoscut, zise cu admiratie sincera: "ein hilbscher Bursch ist er gewesen"– "frumos tanar a fost" (148).
Eminescu frecventa si muzeele si galeriile de pictura, cele mai adesea cu pictorul Epaminonda Bucevski (99), si punea in aceste vizite scrupulozitatea si setea de informatie de care era in stare, cercetand totul cu catalogul in mana. Opera lui are prea putine elemente de pura informatie, pentru ca sa ne dam seama ce intindere a putut lua pregatirea sa artistica. Trei din eroii sai – Ioan din Geniu pustiu, Francesco si Ieronim din Cezara – sunt pictori. Cate un detaliu din opera sa ne face sa banuim ca a ramas impresionat de pictura Renasterii italiene, de Rafael, de pilda:
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin
sau de femeile lui Giacomo Palma, care au "nasul fin si barbia rotunda si dulce" (Cezara).
in cercurile studentesti, Eminescu, desi iubit, ba chiar cautat de straini si admirat pentru frumusetea sa, trecea drept un "original", ceea ce se explica prin faptul ca, desi in aparenta viata poetului nu se deosebea in mod apreciabil de a celorlalti colegi, avea un sens interior ce nu se lasa usor dezvaluit. Majoritatea studentilor romani erau baieti de tara, fara vocatii exceptionale, darji in a-si netezi un drum in viata si pe care nu putea decat sa-i mire lipsa unei orientari imediat practice, pe care o constatau la Eminescu. Cel mai cu viitor dintre ei, Slavici, n-avea o mentalitate deosebita. Eminescu l-a cunoscut in iarna anului 1869, putin dupa asezarea la Viena, printr-un prieten comun, medicinistul Ion Hosanu. Slavici fusese inscris intai la Facultatea de drept din Pesta, unde nu sezuse decat vreo patru luni, iar acum, angajandu-se in armata ca voluntar, isi alesese drept localitate Viena. Locuia la cazarma si-i era ingaduit sa frecventeze si cursurile universitare. Un capitan generos transfera pe student la cazarma "Franz Iosef', a treia casa de la Universitate, care se afla pe Backerstrasse. Slavici era fericit. Se simtea bine la cazarma, unde, insarcinat cu suprave-gherea dormitorului, data fiind firea sa grijulie si ordonata, toata lumea i se parea buna, intr-un cuvant, era ca acasa in aceasta metropola a imperiului (210). Figura plangatoare si iritant de con-cesiva a lui Slavici, care pare ca cere iertare de lasitatea ochilor, explica purtarea de toata viata a omului. Patriot onest, in felul sau, Slavici simtea si atunci in cadrul imperiului, incercand sa impace sentimentele sale cu principiile prin definitii intortocheate si cazuistice. Teritoriul pe care a fost cu putinta intalnirea a doua spirite atat de deosebite este preocuparea amandurora de proble-mele culturii nationale si literare, pasivitatea intelectuala si culoa-rea locala a lui Slavici, rezerva studioasa si a unia, si a celuilalt. Dimineata mergeau adesea impreuna la cursuri, apoi la douaspre-zece Eminescu insotea pe Slavici pana la cazarma discutand, si nu rareori astepta in fata portii pana ce colegul isi termina exer-citiile militare, pentru a o porni apoi, la cinci d. a., din nou impre-una, pe strazi sau prin gradina publica apropiata incordati in discu-tie. Limba pe care o vorbea Slavici si simpatia lui pentru Austria produceau iritatie si dispret in Eminescu, ceea ce nu-l impiedica sa caute societatea peripatetica a studentului-soldat, venind cu cateva ceasuri mai devreme sa astepte iesirea de la poligonul de exercitii a colegului. "El stia – scrie Slavici – ca abia pe la cinci o sa scap; cu toate acestea, adeseori, pe la doua se ivea pe cheiul canalului, plimbandu-se in sus si in jos. Calca rar, isi tinea capul plecat si dat putin la stanga, ridica din cand in cand mana la gura si se juca cu buza de jos, strangand-o intre degete" Obisnuit sa citeasca unele carti impreuna cu prietenii, spre a gasi prilej de discutie, Eminescu consulta cu Slavici scrieri despre confucianism si budism, despre Extremul Orient, in genere, si intre altele si pe Schopenhauer, iar in frantuzeste, dialogurile lui Platon. II sfatuise sa citeasca romaneste, il indemna sa scrie si-i copia chiar manuscri-sele, corectandu-le si trimitandu-le la Convorbiri literare, cand avu legatura cu aceasta revista (210). Directia politica a spiritului lui Slavici, intelegator fata de natiunile conlocuitoare, nu scapase lui Eminescu, care, parodiind numele prietenului, ce arata in mod nejustificat o origine straina, il numea "frakie gye gyncolo" (ms. 2276, f. 13). si era poreclit la randu-i de acesta "Turcule" (99). intr-o insem-nare gasim aceasta intitulatie glumeata (ms. 2255, f. 307; 85):
"Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno cerevisiae consuma-tori, Magyarophilo – Michaelis Eminescus salutem."
Unui om asa de meticulos si etic, firea discreta si dezordo-nata a lui Eminescu nu putea parea decat ca o regretabila, penibila ciudatenie, cu atat mai mult cu cat stipendiul de 18–20 galbeni, sau dupa unii de trei napoleoni, adica 28 fiorini (99, 210), trimis poetului de acasa, trecea in ochii studentilor si mai saraci drept o bursa considerabila. Din nefericire, Eminescu nu primea la vreme acesti bani, si nevoile sale depaseau veniturile. Pe data ce-i soseau acei 18 galbeni, isi platea datoriile si-si cumpara carti, precum si cafea si tutun. Cu restul traia cateva zile de delicii, dupa care urma o lunga asceza. In acest timp isi revindea cartile, isi amaneta hainele, consuma in baza creditului deschis de chelneri si facea datorii pe la prieteni, la Teclu, la Moisil, Pop, Ciurcu, Muresan, Nica, Barit, Slavici, Bumbac, Oncu, si caietele sale se umpleau de socoteli de felul acesta: "25 [fl.] loc[uinta] pe doua luni, 25 pranzul pe 2 luni, 12 lui Oncu, 15 la Ovreiu, 12 la cefenea, 6 f. 35 datorii" etc (ms. 2257, f. 27, 77 v. ), care aratau debitul si creditul, caci poetul era foarte onest si isi platea intotdeauna datoriile. Fiind cu totul distrat si nepasator de grijile obisnuite ale vietii, colegii il sileau, cand primea banii de acasa, sa-si asigure prin abonament masa de la pranz, pe care o lua odata intr-o pensiune particulara dinRiemerstrasse.
In aceste rastimpuri de criza, Eminescu umbla cu fata ingandu-rata si sinistra, nervos si necomunicativ, cautand cu imprumut pe la prieteni cate opitula (10 creitari), pe care o cerea cu o miscare a mainii constand din frecarea enumerativa a degetului mare de aratator si-si definea situatia cu multa filozofie prin ocara abreviata " tu-i neamul nevoii". Totodata alcatuia telegrame disperate pentru acasa (ms. 2257, f. 103 v.):
"Eminovici, Botosani.
N-am raspuns, caci asteptam la zi intai scrisoare. Cand imi trimiteti banii lunari? Raspundeti telegrafic.
Mihai"
Cand soseau banii devenea iarasi vesel, platea datoriile, isi reconstituia depozitul de cafea, cumpara carti, venea tarziu acasa, pentru ca se ducea probabil la teatru si, in sfarsit, se facea comunicativ. Aceste fericiri insa durau putin, lipsurile incepeau din nou si poetul batea iarasi telegrama acasa (ms. 2291, f. 39):
"G. E[minovici], Botosani.
Pana azi n-am primit banii lunii curente. Am necesitate. Rog trimiteti la moment. Raspundeti telegrafic. Mihai" Observatiile asupra exteriorului poetului in acea vreme sunt alterate in mare parte de subiectivitatea colegilor, dintre care unii vedeau dezordine acolo unde era numai economie, si altii cautare in decenta. Sigur este ca Eminescu nu avea decat un costum de vara si altul pentru iarna, pe care le purta pana la ultima eroziune si le amaneta alternativ. In reuniuni cu caracter de solemnitate se prezenta insa corect imbracat, si pentru asta avea o redingota. El arata un dezinteres desavarsit pentru orice element de lux, socotind ca atare unele lucruri utile pentru noi, cum ar fi batista, si chiar daca ar fi avut mai multe mijloace banesti, el si-ar fi cumparat in primul rand carti. Nebanuind vigilenta istoriei literare, Eminescu umbla iarna cu un palton inchis si cu o caciula de astrahan, iar mainile si le vara in captuseala manecilor din lipsa de manusi.
Ceea ce parea mai bizar in purtarea lui Eminescu pentru colegi era disparitia lui de saptamani intregi din locurile frecventate de studenti. Aceasta disparitie alcatuia insasi existenta spirituala a poetului. Pe data ce-i soseau banii din tara, isi cumpara cafea rasnita si spirt denaturat si, suspendand relatiile si discutiile, se inchidea in odaia sa. Cafeaua cu caimac pe care o fierbea Eminescu la masina de spirt, si pentru care renunta chiar la mancare, era pentru el si un aliment subtil, sugerand calitatea ascetica a existentei sale, si o aroma stupefianta, dand usoara iluzie a Orientului. La fel, Sarmanul Dionis, punandu-si paltonul ud intr-un cuier al cafenelei, se pierde in reverii "la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti". Deoarece Eminescu sedea intr-o camera cu alti prieteni, nu credem ca odaia era tinuta in asa dezordine incat sa nu se poata locui in ea, dar ne putem inchipui ca in lipsa de acasa a tovarasilor se pierdea cu totul in preocuparile sale pana acolo incat sa denatureze un interior pentru care nu avea simtul "artistic". In home-ul sau Eminescu se despovara de rigiditatea hainelor oficiale si, contrariu de cum facea Machiavel, care citea clasicii in haine de sarbatoare, se infasura intr-un halat uzat, punea in picioare niste ex-papuci de baie iar in cap un fes lung si, dupa natura ocupatiilor, se trantea pe canapea sau pe pat, sa citeasca, sau se aseza la masa, spre a scrie, nu fara a masura in lung si in lat, uneori, odaia spatioasa, spre a-si atata sau potoli imaginatia (99, 214).

In acest timp masina de spirt clocotea neintrerupt, iar fumul tigarilor se amesteca cu aburul de cafea si alcool denaturat, invelind in ceturi pe locatar. Asemeni indivizilor cu somnul greoi, care se inclesteaza cu gemete de visul inceput si refuza in convulsiuni sa se intoarca in lumea constiintei, poetul cade intr-un delir intelectual care-l distrage cu totul din prezent. El lucreaza posedat de fantezie, aruncand pe hartie ideile care-l imbulzesc si lasandu-le acolo pana cand va putea sa le elaboreze printr-o munca rece. Traind in acele clipe o viata strict intelectuala, el devenea cu desavarsire orb pentru circumstante, uita de e zi sau noapte, uita sa manance, dormea imbracat si vegea in camera, si nu suferea sa i se intrerupa munca pentru deriticat si curatit, cum nu sufera visatorul indemnul desteptarii, care-i spulbera epica visului. Acest proces extatic, in care viata fiziologica era redusa la minim, dainuia cata vreme dura cafeaua. Poetul se salbaticea, interi-orizandu-se cu exces, sedea prea mult in aceleasi rufe si, enervat de asperitatea fetei, isi smulgea perii de pe obraz cu briceagul. incepea sa se manifeste o hipersensibilitate: rostogolirea rotilor de trasura pe pavaj, scartaiturile sau suieraturile il iritau (210), iar vizitele prietenilor il importunau. Vizitatorul era intimidat brusc cu un "La ce-ai venit?" si, dealtfel, pleca singur, izgonit de zaduful din casa (214). Deoarece in vreme ce medita, plimbandu-se prin odaie, avea obiceiul sa fredoneze incet un cantec, cate un prieten il intreba ce cugeta cand canta: "Mai – ii raspundea el – sa stii, cand sunt melodiile vesele, gandesc poezie, iara daca sunt marsuri, gandesc istorie" (159). Dar pastra o desavarsita discretie asupra lucrarilor sale, si colegii aflau ce scrisese numai din Convorbiri literare. Slavici insusi nu stia nimic de scrierile lui si comunica lui I. Negruzzi: "Eminescu nu lucreaza nimic – e lenes. Cel putin el zice asa. Eu insa nu cred: el e siret." (224, II)
Lipsurile readuceau pe poet in lumea realitatilor. Sfarsitul cafelei scotea pe Eminescu in lume in cautarea unei pitule si il reda societatii, cu care el relua discutiile incepute chiar din locul unde le lasase. Desi bucuros sa stea singur in casa, Eminescu era sociabil cu tovarasii de camera, care intr-o vreme erau Samoil Isopescu si Iancu Cocinski, bucovineni amandoi, fiindca printre bucovineni se simtea mai bine. Isopescu ii aducea carti de la Universitate, pe care Eminescu le citea in timpul zilei, in lipsa tovarasului sau impreuna cu el, noaptea (81). Si cum lecturile preferate erau mai cu seama din domeniul religiunilor orientale, o crancena discutie se incingea intre Eminescu si Isopescu, sub conducerea impaciuitoare a lui Cocinski, pana ce, boicotati de acesta din urma cu productii muzicale, incepeau cu totii sa cante (214).
Locurile de intalnire ale studentilor erau, fireste, in afara de Universitate si propriile locuinte, restaurantele si cafenelele. Unul din aceste restaurante fu o vreme Moretti in Landstrasse, unde luau masa la pranz si uneori si seara mai mult bucovinenii, dar si unii transilvaneni (214). O pensiune in Riemerstrasse, etaj 4, care dadea masa de amiaza cu 7,50 fiorini pe luna (99), aduna pe unii din ei. La Obermayer se intemeiasera niste societati de petrecere, "Steluta" si "Gorila", a caror activitate era remarcabila (81 a). In urma, parte din studenti se stabilise la "tata Wihl", al carui restaurant Zu den drei Tauben se afla in Marokkanergasse si-si merita numele, pentru ca atat patronul, cat si chelnerul faceau cu multa generozitate credit, si odata, atras cu viclenie intr-o petrecere, tata Wihl, turmentat, le oferi chiar o copioasa consuma-tie. Cand insa, catre sfarsitul lunii, pranzul la restaurante devenea un lux, studentii se refugiau intr-o bacanie din apropierea Universi-tatii, unde pentru cativa creitari consumau un Schusterlabl, adica o franzeluta manjita cu unt. "Tata Moritz", cum era numit de stu-denti patronul, era indignat ca acestia veneau la dansul numai "wann der Wind in den Taschen blasen tut", adica numai atunci cand le fluiera vantul prin buzunare.

In aceasta imprejurare il nu-meau "Jupiter tonans" (214). Tinerii mai veneau acolo si pentru fata lui Moritz, Fanny, care simpatiza pe romani si s-a si casatorit cu Stefan Dracinski (99). Dar locul principal de intalnire era cafeneaua "Troidl" pe Wollzeile (11). Aci Eminescu citea reviste-le dupa amiaza si se folosea sub forma de cafea si tutun de creditul pe care i-l deschidea chelnerul Jean. Desi in genere rezervat si expectativ, se intalnea cu foarte multi prieteni – preferand pe cei batrani, care plateau consumatiile – cu Tancu, Burla, Onesim Turcan, Stefanelli, Grigorovitza (acesta il ducea la localul "Curtea imperiala"), Slavici, Samoil si Arcadie Isopescu, Moisil si altii (81, 99) si, cand se intampla ca discutia sa fie de ordin filozofic sau mai ales politic, iesea din rezerva si intra in valtoarea discutiei, iritabil la contraziceri si pierzand din moderatia pe care o punea de obicei in sustinerea tezei sale. Astfel, unui coleg care suspecta in zeflemea patrunderea din partea poetului a operei Uber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grund a lui Schopen-hauer, ii raspunde suparat: "Esti o secatura si daca nu ai inteles desfasurarea unei idei cand l-ai citit pe Schopenhauer, nu ma-i intelege nici pe mine!" (214) Discutiile se sfarseau nu rareori cu petreceri si hoinariri pana la ziua, acoperite din expediente ca amanetarea hainelor, hoinariri care, dealtfel, erau inevitabile, pentru ca tinerii n-aveau nici cei cativa gologani spre a plati bacsisul portarului, cand se intampla sa intarzie peste ora zece. Eminescu lua bucuros parte la "voroave" si la petreceri, bea putin, dar se aprindea repede si, cand temperatura era ridicata, canta. Repertoriul sau se compunea mai ales din cantece nationale, pe care le executa cu multa simtire. Unul era (99):
Eu sunt Barbul Lautarul, Starostele si cobzarul, Ce-am cantat pe la domnii Si la mandre cununii. Induioasarea pe care i-o pricinuia acest cantec o rezuma prin explicatia: "Of neamul nevoii". Mai zicea, stand intr-o atitudine patetica si exaltata, si alte cantece de lume, precum (214):
Frunza verde de piper, Toate pana-n ziua pier.
Cate stele sunt pe cer Numai luna si o stea
Stie depatima mea Ori(18):
Mai turnati-mi in pahare – Dara nu-mi umpleti paharul
Voi sa beau, caci sunt setos. Decat de la miez in jos.
Prietenii care-si amintesc tineretea lui Eminescu, sub impresia definitiei de mai tarziu a operei sale cu formula pesimismului, sau sub aceea a boalei care l-a rapus, sunt inclinatisa ne infatiseze viata poetului intr-un ton sumbru si dezechilibrat. intr-aceasta este si o doza de incultura si naivitate. Intr-o zi, Baritiu primi de la un coleg bucovinean, care se sinucisese, Alex. Procinkievicz, urmatorul bilet: "Moriturus te salutat. Dupa cum ti-am promis. Adiol" Studentul fagaduise ca se va impusca si, intocmai ca doctorul din Nora, isi vestea acum prietenii. Eminescu primi aceasta stire aprobativ: "Bine a facut Procinkievicz. Viata e un moft, o prostie." Si de aci discutie aprinsa despre vointa de a trai si Nirvana, cu largi referinte din Schopenhauer din partea lui Eminescu. Baritiu ramane cu convin-gerea infiorata ca Eminescu era "pesimist incurabil", ca si cand aceasta ar fi fost o boala si nu o pozitie speculativa a spiritului, fara consecinte practice (11). Filozofia lui Schopenhauer era sistemul la moda pe atunci, precum era acum cateva decenii, in Occident, intuitionismul lui Bergson, iar Eminescu era prea filozof ca sa parodieze o gandire, ilustrand-o prin atitudini bombastice. Mizeria lui era relativa si joviala, zilele petrecute la Viena ii sunt cele mai fericite si mai active, si apoi, cum zice Marsilio Ficino in De vita triplici: "Toti oamenii care au fost exceptionali intr-o arta majora au fost melancolici", cu alte cuvinte nemultumiti cu ce-au infaptuit prin raport la marea opera intrevazuta. Intrucat priveste viata sentimentala a poetului, cu toata discre-tia lui in materie erotica, nu mai ramane indoiala, data fiind firea sa, ca a fost bantuit, si aici ca si in tara, de cele mai violente pasiuni pentru femei zarite in treacat sau cunoscute de aproape. O atenta scrutare a hartiilor ramase, unde apar aluzii la o prima dragoste senzuala pentru o femeie, maritata, la care sedea in gazda (ms. 2255, f. 259 urm.), cate un concept de scrisoare nemteasca catre o Fraulein din Viena ori din Berlin, pe care simte ca e o nebunie sa o iubeasca, dar pentru care e cuprins de o simtire cereasca si romantica (ms.2255, f. 304), revela o fireasca agitatie puberala. Forma obisnuita platonica, nu lipsita de oarecare senzualitate, dar care transfigureaza pana la un punct obiectul initial. Compunerile poetului din primul an de sedere la Viena sunt mai toate amoroase. Prin decembrie 1869 imbarbata pe o blonda Marta, deprimata de uratenia ei (ms. 2259, f. 16):
Altele sunt maifrumoase, mult mai mandre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inima defel. Pe cand tu!.. esti numai suflet. Esti ca ingerul fidel, Ce pe cel care iubeste ar veghea-n eternitate.
(Marta)
El transcria acum, reimprospatandu-si amintirile, versurile de dragoste compuse in tara (aprilie 1869), probabil pentru Eufrosina Popescu, pe care se temuse atunci sa n-o piarda (ms. 2259, f. 16 v.):
C-o bucurie trista te tin acum in brate, Privire in privire si san pe san traim. Si gura ta m-atrage si ochii tai ma-nvata Cand tinem feridrea pe san cum s-o iubim. (De-as muri ori de-ai muri)
Alte versuri (iulie 1869) ne confirma culpabilitatea sa erotica si generozitatea adoratei (ms. 2259, f. 31 v.):
Strecor degetele mele printre buclele-ti de aur, Raze care cad in valuri pe un san ce n-am vazut, Cati corsetul ce le-ascunde e o straja la tezaur, Iara ochii-ti, gardianii, ma opresc si ma sumut.
(Locul aripelor)
Nu stim daca "tezaurul" a ramas mereu inexpugnabil, dar Eminescu continua sa suspine retrospectiv (iulie 1869) pentru "doi astri/ stralucind albastri/ la un inger pal" (ms. 2259, f. 17) si se pierdea (iulie 1868) in adoratiuni superlative (ms. 2259, f. 20 v. 1–21):
Nebuna copila, ce-amesteci placerea Cu lacrami pe care le naste durerea, Nebuna copila, cu-amorul ceresc – O, cat te iubesc!
(Cand)
Poate ca iubita din cunoscuta poezie Noaptea, pe care poetul o astepta stand in fata sobei pe un colt de sofa rosie, este tot actrita din Bucuresti, judecand dupa interior. Compunerea insa, datand din epoca vieneza, palpita de o emotie recenta:
Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu mainute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.
O intamplare pe care ne-o povesteste Stefanelli ne-ar indreptati sa credem ca am gasit sursa ochilor albastri din inger si demon, daca ochii albastri n-ar fi asa de numerosi la Viena si aiurea. Aparand pe doua doamne atacate intr-o noapte, dupa teatru, de niste derbedei, chiar pe Dianagasse, Eminescu si Stefanelli fac cunostinta a doua tinere femei care se lasa conduse acasa de studenti si-i invita la ceai in cateva randuri. Impresia facuta asupra tinerilor, mai ales de una din ele, Eliza, este fulminanta: "Am fost primiti numai de Eliza, caci tovarasa ei suferea de durere de cap. Eliza era placut impresionata de atentiunea noastra si s-a scuzat ca ne primeste in toaleta de toate zilele si fara sa fie frizata, caci, ne zicea ea, se intarziase frizera, dar auzind de la camerista ca sunt domnii de aseara, nu face eticheta cu aparatorii ei de ieri, si ne primeste ca pe niste vechi prieteni. Era imbracata intr-un admirabil capot lung, de matase albastra deschisa, gatita bogat cu dantele. Manecile largi lasau sa se vaza minunatele ei brate rotunde si albe ca marmora, si abia acum, la lumina zilei, puturam admira acesti ochi mari si frumosi, albastri ca limpezimea cerului, care te fermecau cu privirea lor. Parul era despletit si atarna in bude blonde, pana in jos pe solduri, tinut dupa gat numai de o panglica albastra. Cand se aseza pe scaun, parul ajungea pana pe covor si razele de soare ce il atingeau il prefacura intr-un lung caier de aur. Eminescu sta inmarmurit fara sa zica un cuvant si privea cu nesat acea ivire fermecatoare si bogata de par ce atarna ca o manta de aur pe umerii ei rotunzi. Ea observa tacerea noastra si, privind in ochii nostri naivi si plini de admirare, zambi si zise:
– Priviti la parul meu despletit? V-am cerut scuze ca v-am primit astfel"
La iesirea in strada tumultul din suiletul lui Eminescu izbucni:
"–Ma! – zise el lui Stefanelli – cunosti tu povestea Ilenei Cosinzene? Asa mi-o inchipuiesc eu cum e aceasta dama. Ai vazut ce ochi frumosi albastri, ce par bogat de aur si ce frumoasa e in toate? Parca-i chip taiat din marmora. E in stare sa-ti turbure mintile si sa te cuprinda in vraja ei demonica. Nu ma mai duc la dansa."
S-a mai dus totusi sa-i faca in chip de joc savante declaratiuni romantice si sa-si consolideze probabil o tema poetica ce-l urmareste in vremea aceasta, Demon si inger (214).
Dealtfel, Eminescu compunea si copia cu febrilitate poezii si nuvele, planuia drame numeroase si-si punea la punct poeziile mai vechi cu scopul de a le publica, toate acestea in cea mai mare taina.

In 1870 Sarmanul Dionis era terminat, si in odaita lui Isopescu, care locuia la un evreu spaniol Camondo, o discutie aprinsa se incinse intre autor si V. Burla, care sedea si el intr-o camaruta apropiata din acelasi imobil, acesta din urma comba- tand scrierea. Disputa deveni peripatetica, intrucat combatantii infierbantati o purtara pana la "Troidl" (81). Notele esentiale ale acestei literaturi, care oglindeste psihologia momentului, sunt: un romantism extravagant, senzational, problema sufletului si "nationalismul". Din cauza lecturilor filozofice si sub imperiul varstei critice, Eminescu este stapanit, ca orice tanar, dealtfel, de obsesia eternitatii. Toate insemnarile si scrierile din aceasta vreme trateaza cu mai multa sau mai putina filozofie aceasta idee, rezolvata prin palingenezie, metempsihoza, evaziune din timp si spatiu, identitatea in absolut, iar moartea care-l cutremura si-l urmareste in toate poeziile (Mortua est, De ce sa mori tu, De-as muri, ori de-ai muri) este conjurata, poate chiar de acum, cu astfel de metafizica:




"Moartea este stingerea constiintei identitatii numerice. Dar identitatea numerica a unui individ nu este decat o frunza din miile de frunze-n generatii, pe care arborul lumii le produce cu fiecare primavara, astfel ca, inchipuindu-ne chiar pieirea desavar-sita a organului omenesc de perceptiune, totusi aceasta stare proba si neconstie a universului ramane fata cu eternitatea, prin urmare, ca o nesfarsita probabilitate. Daca acum, peste (subiectiv vorbind) miliarde de ani, acest tip omenesc ar rasari iar, faptul ca acest timp nemiscat s-a scurs fara ca el s-o poata sti, caci timp n-a existat in lipsa lui, ar face ca tot acel timp sa fie mai putin decat aoi clipa de adormire, in care el si-ar fi suspendat functiu-nea. Este nu numai verosimil, ci sigur cum ca moartea desavarsita a intelectului nostru aflandu-se fata cu posibilitatea infinita a eternitatii, dupa un interval nemasurabil de lung, dar a carui lungime e indiferenta, va reapare iarasi cu aceleasi functiuni si sub aceleasi conditii – si-n aceasta consta nemurirea sa. Caci, daca ne-nchipuim eternitatea moarta ca o urma de loterie, in care stau inchise toate formele vietii, e neaparat ca in ea se va trage odata (si momentul acesta e indiferent oricat de departat ar fi) numarul specific al formei omenesti. Dar totusi aceasta e cu putinta numai intr-un caz, daca multimea formelor posibile de viata ar fi (oricat de mare ar voi, caci e indiferent), dar totusi marginita – indata insa ce ar fi nemarginita, atuncea probabilitatea ar dispare, caci ar fi ca o loterie ce s-ar trage etern, dar cu numere infinit de multe, astfel incat tocmai numarul formei omenesti nu s-ar trage niciodata. Ramane a decide daca numarul formelor, pe care natura le produce, este marginit." (Ms. 2255, f. 10.)
Eminescu colecta seara intr-un Fragmentarium toate elucubra-tiile romantice care-i treceau prin minte sau ii erau sugerate de lectura cartilor de duzina rascolite peste zi pe la anticari. Spre a ne da seama de visurile care instrainau pe poet de lumea colegilor si pe care le purta pe ulitele de noapte ale Vienei, vom analiza cateva din paginile de proza, scrise in raza unei epoci al carei centru il formeaza Sarmanul Dionis, dar gandite aproape sigur la Viena. Iata, de pilda, un proiect de nuvela neterminata (ms. 2255, f. 1 urm.):
Temnita uda, podita cu caramida, gratii inalte de fier la ferestre, prin care priveste palida luna. O femeie alba ca varul, rezemata de un stalp, aiureaza in fata cadavrului unui prunc, invocand pe un Stefan, tata al copilului, care poarta coroana. E evreica, sufera pentru Israil, iar copilul – in ratacirea ei – este Mesia. Al doilea tablou ne infatiseaza o ulita din Suceava, la miezul noptii. intr-o casa, batranul Levy Canaan si cu ginerele sau Ruben, care a adus un sac plin in spinare, se cearta asupra sumei cu care au vandut pe Hagar crestinului. Hagar se vede a fi fata lui Levy si mireasa lui Ruben. Pretinzand toti banii, Ruben e ucis de batran, care, imbracand hainele domnesti aflate in sacul amintit si, nebun, dorind sa stranga bani spre a merge la Ierusalim, porneste pe sub zidul cetatii Suceava, la inchisoarea unde se afla Hagar. Aceasta, vazand ca nu e Stefan, il goneste. Al treilea tablou este mai lugubru si mai misterios. Un cavaler calatoreste prin mlastinile Bugeacului, spre un castel al carui clopot il aude din departare punand urechea la pamant. Trece pe podetul miscator, bate cu ciocanul in poarta, intra intr-o liniste infioratoare, in vreme ce poarta se inchide singura dupa sine. Condus de o flacara aeriana prin coridoare pustii si sinistre, se trezeste in fata unui om grozav, care il opreste cu sabia insangerata. Luand de la acesta o cheie, patrunde in sfarsit intr-o sala unde, intr-un sicriu, doarme o fata frumoasa, pazita de statui de marmura neagra cu sabii in maini. Statuile ridica sabiile, se strang in jurul cavalerului, moarta se ridica, viteazul o saruta si totul se naruie. Cand se scoala, cavalerul se afla pe un pat de catifea, iar alaturi de el sta o femeie nespus de frumoasa, anume Angela.
O alta lunga povestire trateaza un caz de metempsihoza (ms. 2255, f. 92 urm.): Ne aflam la Memphis in Egipt, intr-o noapte de inevitabila luna. Pe Nil, intr-o barca, se plimba intristatul rege Tla, caruia i-a murit sotia Rhodope, nume ce mai apare si in citatele versuri catre Chibici, in amintirea universitatii, unde profesorul:
Pe nevasta lui, Rhodope. il descriu pe craiul Rhamses,
Regele debarca pe treptele palatului, se urca intr-o sala mare, de unde are privelistea nocturna a metropolei si, luand o fiola dintr-o bucata de ametist, toarna intr-o cupa cu apa sfanta de Nil trei picaturi de cerneala. Apa se face pe rand aurie, roza, albastra, si el vede in turburarea ei reincarnarile lui viitoare peste 5000 de ani: un om batran, plesuv, dormind la umbra unei biserici, in apa aurie, un tanar frumos in cea roza si un om sinistru in cea albastra. Invocand pe Isis, aceasta raspunde: "Pulbere e ceea ce exista intotdeauna. Tu nu esti decat o forma prin care pulberea trece." Muncit de gandul eternitatii, Tla intra cu o facla intr-o piramida in fundul careia se afla un lac. Eminescu avea, cum vedem, pasiunea misterelor concentrice si succesive.

In lac se afla o insula acoperita cu o dumbrava. Regele arunca facla intr-o urna de piatra, fluidul din ea se aprinde si, la lumina valvataiei, faraonul trece lacul spre insula, unde pe un piedestal se gasesc doua sicrie. intrunul din ele sta intinsa defuncta Rhodope. Dupa ce-i deplange moartea, regele cade pe pieptul ei si moare.
Peste cateva mii de ani, in Spania. Un cersetor nebun care striga "Cucurigu", gonit cu pietre de copii, adoarme langa palatul sfatului negustoresc din Sevilla. Baltazar – acesta-i numele nebunului – viseaza cum din galbenusul unui ou devine cocos, apoi pierde orice constiinta. Crezut mort, e dus la cimitir si ingropat in pripa in paie si putin pamant, dar la taraitul greierilor batranul se desteapta sanatos, insa fara memorie. Instinstiv, el se duce la o casa dintr-o ulicioara stramta, se imbraca in haine frumoase si-si taie barba cu foarfecile si, astfel intrat in fiinta unui marchiz, merge la casa unui conte pe a carui fiica trebuia s-o ia in casatorie, cu toata impotrivirea fetei. Rugat de fata, el face un gest nobil: renunta la casatorie si-i da jumatate din averea sa. Apoi, suindu-se intr-o trasura, iese din oras si ajunge la un castel. Aci odai goale, portrete sterse, usi ferecate. Cu o lumanare in mana, intra intr-o odaie fara ferestre, de-aci printr-un perete ce se desface coboara intr-o subterana cu statui de cavaleri in piatra. Spargand cu spada camasa unui vin gros dintr-o bute ce sta pe talpi de lemn si band din acest vin cu o cupa de argint, cade intr-o dulce betie si adoarme. A doua zi, trezindu-se, deschide cu o cheie o subterana alaturata, unde se vad multime de lazi cu argint; intr-alta hruba, pe care o deschide, sunt lazi cu aur, intr-alta, in sfarsit, diamante, rubine, margaritare.

In anume incapere, intr-un sicriu invelit cu o panza alba, se gaseste un craniu. In vreme ce misteriosul personaj declama elogiul aurului, un individ care se cheama si se simte marchizul de Bilbao, adica tocmai ce pretindea ca este batranul prefacut marchiz, se desteapta intr-o odaie a casei contelui, unde visase ca facuse ceea ce facuse celalalt. El e mirat de actul de donatiune si de renuntarea la casatorie, pe care le tagaduieste si le retrage. Mirat, pleaca repede la castelul de tara, unde servitorii declara ca venise inca o data cu o zi inainte. Dupa o cotrobaire a casei pustii, se opreste in fata oglinzii. Cu groaza, observa ca imaginea din oglinda are o individualitate proprie, sta serioasa cand el rade si nu-i reproduce miscarile. Ca orice spaniol care se respecta, provoaca la duel propria sa imagine, care, iesind dindaratul oglinzii, il ucide. Curand dupa aceasta, Dona Ana pri-meste inapoi actul de donatie si scuze. Marchizul, ramas in credin-ta ca bagatia este totul, face experiente erotice la Madrid. Pentru a pune la incercare pe Ella, ii marturiseste ca nu mai are decat un milion, pe care i-l si da. Ea pare indignata, tipa dragostea ei dezinteresata, dar, odata in posesia banilor, fuge. La stirea ruinei marchizului toti prietenii il parasesc, si avatarul regelui egiptean Tla moare a doua oara.
Al treilea act se petrece in secolul trecut, pe vremea tigarilor. Intr-o biserica, s-ar parea in Franta, este expus pe un catafalc cadavrul unui tanar, pe care-l deplange o tanara fata. Un dr. Dreifuss sustine insa ca nu e mort, si intr-adevar, ducandu-l acasa, mortul invie langa mama-sa. Legatura dintre tanarul Angelo si fata este mai mult decat o dragoste. Este instinctul unei afinitati stravechi. Lui Angelo i se pare ca el a fost rege egiptean, iar fata, sotia sa Rhodope; fetei ca el a fost tanar, apoi nebun; adica au amandoi amintirea reincarnarilor. Ceea ce se petrece apoi este foarte tenebros. Un doctor de Lys duce pe Angelo cu ochii legati la clubul "Amicii intunericului", pentru a-l convinge de existenta spiritelor. Sunand de trei ori dintr-un clopotel si strigand "Abra-cadabra!", apare inaintea sa un androgin de o frumusete demo-nica, Cezar sau Cezara. La cerere, demonul invocat schimba bolta intr-un salon, apoi intr-o sala de bal. La o reprezentatie improvi-zata in care joaca Angelo si Cezara, cel dintai se lasa imbratisat de demonica fata, care-l cheama in cabina si-l desfata cu goliciu-nea sa. De aci incolo Angelo se lasa cu desavarsire dominat, sub o forma de masochism si chiar flagelantism asa de violent, incat citam cateva randuri, spre a vedea ce deziderate erotice zbuciumau spiritul lui Eminescu in acea vreme:
"Ea se juca cu el, il strangea-n brate, aiil desmierda ca pe un copil ori ca pe o pasere, pe care ar omora-o strangand-o si desmierdand-o Si fata ei neteda, plina, dulce se alatura de fata lui, el simti ca si cand i-ar fi sters fata c-o catifea, gura ei se lipise de urechea lui – Sunt demonul amorului – zicea incet – sunt un drac, s-o stii, s-o stii Ma prind de tine ca iedera de stejar, pana ce corpul tau se va usca in imbratisarile mele, cum stejarul se usuca supt de radacinile iederei. Te nimicesc, voi sa-ti beau sufletul, sa te sorb ca pe o picatura de roua in inima mea insetata ingere! Ea-l inlantuia cu bratele si cu picioarele il strangea tare la piept, ca si cand ar fi voit sa-l sfarme, ca si cand n-ar fi voit ca pieptul ei sa se umfle"
Dupa un scurt episod, in care Cezara arunca in bratele lui Angelo pe Lilla, fata blanda cu dulcegarii burgheze, spre a-i da putinta sa aleaga intre doua amoruri, intre unul ordinar meschin, si intre durere, pasiune, turbare, intre Lilla si Cezara, nuvela ramane neterminata, ca o carare ce se pierde intr-o paragina.
Vrednic de notat este ca episodul egiptean seamana aidoma cu cuprinsul poeziei Egipetul, care insa a avut si o intrebuintare versificata intr-o lunga poema. In afara de metempsihoza il mai obseda pe Eminescu ideea romantica a devenirii, a caducitatii societatilor umane, pe care, intr-un chip putin asemanator dialogu-rilor lui Leopardi, voia s-o demonstreze intr-un tablou general al civilizatiilor, Tempora mutantur, Skepsis sau Panorama deser-taciunilor, cuprinzand epoca preistorica, Babilonul, Ninive, Iudeea, Egiptul, Grecia, Roma, Dacia, navalirea barbarilor, Revolutia franceza, Napoleon I (ms, 2259, f. 86-l04). Chiar in compunerile cu aspect asa-zis "nationalist", cum ar fi Muresan, tablou dramatic, poem ce ar fi vrut sa fue un fel de Faust roman, preocuparea filozofica stapaneste, si astfel Muresan devine Indiferentialul, Nirvana, fata de un geniu al luminii, Iris (ms. 2254, f. 74; ms. 2283, ff.l38v. – 113 v.).
Pe cand insa mintea lui Eminescu este cotropita de fantezii mirifice, de faraoni egipteni reincarnati, femei demonice, marchizi spanioli, castele misterioase, usi tainice, bolti subterane, aparitii terifiante, adica de intreg aparatul romanului romantic senza-tional, precum si de problema vietii si a mortii, rezolvata cu o metafizica mai mult sau mai putin pretentioasa, constiinta artistica urma insa un drum lent, dar sigur – si Eminescu arunca una dupa alta paginile scrise prin sertare si isi pregatea cu multa inteligenta tehnica poetica. Am vazut cum la Bucuresti colecta poezii populare de la prieteni, in special de la ardeleni, ceea ce explica multimea ardelenismelor in unele scrieri, cum ar fi de pilda Geniu pustiu. Eminescu simtea, ca poet adevarat, ca nu e cu putinta o literatura temeinica fara o limba flexibila si autentica si-si mai dadea iarasi seama ca limba literara nu putea fi nici dialectala, dar nici lipsita de seva pamantului. De aceea, respingand fraza greoaie a lui Slavici, se indigna in acelasi timp de limba revistelor si gazetelor din Bucuresti si din Iasi, pe care le primeau si citeau studentii, impestritata cu vorbe frantuzesti, bulgaresti, grecesti, turcesti si in care singurele cuvinte romanesti – zicea el – erau: ba, da, tu, eu (81). Eminescu tragea cu urechea la graiul colegilor care ve-neau din toate partile locuite de romani, si indeosebi al soldatilor romani incorporati in Viena, insemna cuvantul rar si intreba: "unde se zice asa?", preocupat de realitatea vorbirii si dispretuitor de limba "pasareasca", adica de aceea fara substrat etnic.

In afara de aceasta facea, in vederea varietatilor rimelor, vanatoare de vorbe "rebele", adica vocabule nesupuse regulilor gramaticale, cum ar fi cele cu trei terminatiuni, ca scoala, scoli si scoale, si "dezgropa" cuvinte, pentru ca prin rima sa le dea drumul din nou in vorbirea curenta, precum a si izbutit sa faca (210). Versificatia lui Eminescu era de pe atunci meticuloasa si savanta si, odata tema fixata, compunerea trecea prin lungi si dificile metamorfoze, pentru ca sa fie uneori abandonata ca un fluture care moare abia iesit din pupa. Marginile paginilor devin un calcul vast, cu o marunta conta-bilitate de rime, si fiecare vers ispiteste un numar de logodne ca, spre pilda: "a naturii iscoada", ce incearca sa se imperecheze cu coada, roada, innoada, noada, soada (ms. 2254, f. 95), sau gol in consonanta cu rotogol, pistol, obol, parjol, pristol (ms. 2256, passim.)- Toate aceste socoteli formate duc in curand pe poet la alcatuirea unui Dictionar de rime (mss. 2265, 2271–74).
Cand crezu ca unele compuneri, dupa indelungi dospiri au infatisare onorabila, le puse intr-un plic si, insotite de o scrisoare ceremonioasa, le trimise Convorbirilor literare, asa cum facuse, patru ani mai inainte, cu versurile publicate in revista Familia. Junimistii, care pe cat se vede nu citeau Familia, ramasera surprinsi si incantati (152).
"Pe la sfarsitul lunii februarie sau inceputul lunii martie 1870 – isi aminteste Iacob Negruzii – ma intorceam intr-o seara acasa de la o adunare. Plecasem mai devreme decat se obisnuieste, caci scriind pe atunci idila Miron si Florica eram toata vremea preocu-pat de poema mea. Ajunsesem la cantul din urma si cugetam pe care din sfarsiturile ce mi se infatisau in inchipuire era mai bine sa aleg. Acasa ma pusei la gura sobei si lasam sa-mi treaca pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor. Aruncand ochii din intamplare asupra mesei mele de lucru, vazui o scrisoare nedes-chisa, pe care nu o bagasem in seama. Era adresata "Redactorului Convorbirilor literare" si scrisa cu litere mici si fine ca de o mana de femeie. Mi-am zis ca trebuie sa fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau sa li se tipareasca versurile in revista noastra. Deschizand plicul, gasii o scrisoare, impreuna cu o poezie intitulata Venere si madona, amandoua iscalite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenta a fi real, ci imi paru imprumutat de vreun autor sfiicios, ce nu vrea sa se dea pe fata.
Deprins cu pacheturi intregi de versuri si proza ce-mi veneau zilnic, ma pusei sa citesc cu indiferenta poezia Venere si Madona, dar de la a treia strofa, care incepea cu versurile:
Rafael pierdut in visuri ca-ntr-o noapte instelata, Suflet imbatat de raze si d-eterne primaveri interesul mi se destepta si merse crescand pana la sfarsit. Foarte impresionat, am cetit poezia de mai multe ori in sir, iar a doua zi des-de-dimineata m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul in mana
— in sfarsit, am dat de un poet, i-am strigat intrand in odaie si aratandu-i hartia.
— Ai primit ceva bun? raspunse Maiorescu. Sa vedem!
— El lua poezia si o ceti, apoi o ceti si a doua oara si zise:
— Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevarat. Cine este acest Eminescu?
— Nu stiu, poezia e trimisa din Viena.
–Foarte interesant, zise inca o data Maiorescu, lasa manu-scrisul la mine.
Peste cateva zile, fiind adunarea "Junimii" si Maiorescu citindu-ne versurile Venere si Madona, toti, si mai ales Pogor, au fost incantati de acest poet necunoscut."
La 15 aprilie 1870 poezia Venere si Madona aparea in Convorbiri literare, si odata cu ea incepea si reputatia de poet a lui Eminescu.
Putin dupa aceea poetul trimise, incurajat de succes, poezia Epigonii, in care, precum se stie, osandea noua generatie blazata, elogiind pe inaintasi. O corespondenta se lega intre el si Iacob Negruzii, caracterizata din partea lui Eminescu printr-o liniste si o corectitudine exemplare si o luciditate a gandirii si a expresiei de om cu desavarsire cult (186). intr-o scrisoare se apara de obiectiunea probabila a unei exagerate pretuiri a vechii generatii (152):
"Poate ca Epigonii sa fie rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, rece. Prin operele liricilor romani tineri, se manifesta acel aer bolnav, desi dulce, pe care germanii il numesc Weltschmerz. Asa Nicoleanu, asa Schelitti, asa Matilda Cugler – e oarecum constiinta adevarului trist si sceptic, invins de catre culorile si formele frumoase, e ruptura intre limea bulgarului si lumea ideii. Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriau, cum Shakespeare credea in fantasmele sale, indata insa ce constiinta vede ca imaginile nu sunt decat un joc, atunci, dupa parerea mea, se naste neincrederea sceptica in propriile sale creatiuni.
Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiunii noi, si cred cu drept."
intamplandu-se sa plece la bai in Austria, Iacob Negruzii tinu cu orice chip sa cunoasca pe miraculosul tanar si, in acest scop, se opri la Viena.
"Ajuns la Viena, ma dusei la cafeneaua "Troidl" din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani, si ma asezai la o masa deoparte, langa fereastra, de unde, fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut, am avut convingerea ca acesta este Eminescu si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul si, intinzandu-i mana, i-am zis: "Buna ziua, domnule Eminescu!" Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere: "Nu va cunosc, raspunse el cu zambet bland.
— Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
— Poate nu sunteti din Viena?
— Nu.
— Dupa vorba sunteti din Moldova poate din Iasi?
— Chiar de acolo.
— Poate sunteti domnul Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala. Chiar el.
— Vedeti ca si eu v-am cunoscut." (152)
Negruzii a mai stat vreo saptamana la Viena, petrecand vremea in intimitatea lui Eminescu, discutand probleme literare si politice (izbucnise atunci razboiul franco-german) si imbiindu-l ca la sfarsitul studiilor sa vina sa se stabileasca la Iasi (152). Redactorul Convorbirilor ii mai darui, acum sau in alta imprejurare, opera completa a lui Schopenhauer, pe care junimistii, indeosebi Maio-rescu, o pretuiau tot atat de mult ca si Eminescu, fara sa fie prin aceasta pesimisti.
Si, dealtfel, nimic din purtarea poetului nu arata blazarea. Cel care blama scepticismul si raceala epigoniilor era el insusi un spirit activ si ardent, si aceasta se observa in participarea sa la intrunirile studentesti. La Viena existau pe atunci doua societati studentesti, una numita "Societatea studenteasca stiintifica-sociala «Roma-nia»", din care puteau face parte numai studenti romani, si un fel de club, deschis oricui, si intitulat pompos "Societate literara si stiintifica a romanilor din Viena". Abia inmatriculat la Universitate (2 oct. 1869), Eminescu se grabeste sa se inscrie in amandoua societatile, platind taxele de inscriere si ramanand dator cu restul, si chiar din prima zi ia parte la o sedinta a celei din urma, in care Vasile Bumbac citeste traducerea unei ode horatiene. Curand insa poetul fu nevoit sa constate ca activitatea celor doua asociatii era neinsemnata, ca studentii romani erau destul de dezbinati, si unii nici nu vorbeau cumsecade romaneste. Cand asadar, la propunerea zice-se a lui Alecu Hurmuzachi, Aurel Muresanu sau altcineva arunca in aer ideea contopirii celor doua asociatii intr-un corp mare si activ sub denumirea de Romania Juna, dupa muzziniana Giovine Italia (28), Eminescu, rezervat in chestiuni marunte, isi insusi cu aprindere ideea si deveni pe data elocvent (86):
"Domnilor! incepu el sa argumenteze junelui auditoriu. Un comerciant are un capital de 1.000.000. Firma sa e X! Capitalul sau nu ar fi acelasi daca el s-ar numi Y sau Z? Noi suntem o societate cu un capital de principii si de inteligente – firma noas-tra e "Romania" – presupunem ca firma noastra ar fi de ex. "Romanismul" – fondul nostru, fiinta noastra morala n-ar fi ace-easi? Comerciantul de sub firma X presupuneam ca bancruteza, oare caracterul firmei lui, cu toate ca numele a ramas acelasi, nu se schimba? Dovada, dar, cum ca firma, numele, nu e lucrul, fiinta insasi – cum haina ce-o poarta un om nu-i omul insusi – cum zdreanta unui nume obscur poate acoperi geniu – cum purpura unui nume regal poate investi pe un idiot.
Cine conspira, dar, contra iegii fundamentale a «Romaniei», acela e mai conspirator decat cel care conspira contra numelui, a hainei, pentru ca acea haina e stramta, si noi vrem sa-i croim tot acestei societati o haina mai larga, in care sa-ncapa toata lumea romaneasca din Viena."
Ceea ce caracterizeaza actiunea lui Eminescu din aceasta vreme este maturitatea gandirii sale pe atunci revolutionar-burgheza si un superior simt practic in domeniul social, in contrast oarecum cu exaltarea romantioasa a imaginatiei poetice. El isi dadea seama ca numai un contact strans intre exponentii tuturor provinciilor locuite de romani putea da acea constiinta unitara de afirmarea careia depindea viitorul politic al romanilor din imperiu si ca studentimea era in stare sa realizeze acel contact. Pricepea iarasi ca piedica cea mare a dezvoltarii elementului roman o forma principiul dualist al imperiului si ca acesta nu ar fi putut fi naruit decat prin afirmarea solidara a tuturor celorlalte natiuni conlocu-itoare si asuprite. Cu o limpeziciune si un curaj remarcabile, publi-ca in gazeta Federatiunea din Pesta, in aprilie 1870, o serie de articole (Safacem un congres, in unire e taria, Echilibrul), semnate cu pseudonimul Varro si in care, combatand cu energie dualis-mul, recomanda un congres general al natiunii romane, care sa comunice tronului vointa ei si solidaritatea cu celelalte popoare asuprite din Austria. Articolele contin violente si indrazneli nemaipomenite. Despre magnati se scrie: "Vina acestei directiuni o au descreieratii lor de magnati, a caror vanitate ii facea sa creada cum ca in aceasta tara, ce e mai mult a noastra decat a lor, ei vor putea maghiariza pana si pietrele. Magnati care si-ncepeau viata cu scrieri fanatice si exaltate, spre a o sfarsi in vreo casa de nebuni ori in drojdiile vitiilor betiei si ale desfranarii; copii batrani ce pateaza parul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric, in aceasta natura ce-i zic omeneasca."
Austria era, nici mai mult, nici mai putin, amenintata cu revolutia: "Nu, unitatea Austriei nu cere existenta unei Ungarii, cum este ea astazi; Ungaria, cum este, nu e o conditiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastra initiativa, am putea prodama autonomia Transilvaniei Austria inca n-a avut o rascoala militara, dar se prea poate ca timpul sa nu fie tocmai departe, caci astazi prin voluntari armata cugeta, pre cand ieri inca era numai o masa."
Nu e de mirare, dupa asemenea temeritati, ca Eminescu fu citat de procurorul public din Pesta si amenintat cu un proces de presa, care insa se pare ca n-a mai avut loc. Ca pe Eminescu il preocupa in chip sincer problema desteptarii natiei ne este inca o dovada proiectul unui ciclu de conferinte populare, pe care ar fi voit sa le tina in Maramures, cu urmatoarele subiecte: 1) Geniu national; 2) In favoarea teatrului; 3) Studii asupra pronuntiei; 4) Patria romana; 5) Poezia populara (ms. 2257, f. 88).
Intamplarea a facut ca in anul 1870 sa se implineasca patru sute de ani de la intemeierea Manastirii Putna. Deoarece in ziua de Sf. Marie, la 15/27 august, la hramul bisericii, venea de obicei lume multa, cineva – Slavici pretinde ca dr. Aronovici din Botosani – si-a dat cu parerea ca era nimerita o serbare nationala la mormantul lui Stefan cel Mare. Indiferent de originea ideii, Eminescu imbratisa cu aprindere proiectul, gasindu-l ca prilejul cel mai potrivit pentru un congres al studentilor romani din toate partile, care sa imprime "o singura directiune a spiritului" roma- nesc si sa gaseasca in de comun acord mijloacele pentru aceasta. Cand I. Negruzzi veni la Viena, il gasi pe Eminescu infierbantat de aceasta idee si nereceptiv pentru orice propunere ce ar fi putut sa-l impiedice de la participarea la congres. Se alcatui un comitet central al tuturor studentilor din Viena sub presedintia lui Teclu, unul din secretari fiind Eminescu, si in intelegere cu comitetele ad-hoc din Bucuresti, Iasi, Paris, Berlin, Liege, Lipsca si alte centre universitare, se stabili in lungi conciliabule de cafenea planul serbarii, pentru care din entuziasmul publicului se stransese peste 5.000 fiorini. Teclu cumpara o urna votiva de argint, spre a fi asezata pe mormantul lui Stefan, iar restul banilor ii depuse la un bancher, brasovean de origine, Muresan. In afara de aceasta, femeile din Bucuresti si cele din Cernauti aveau sa trimeata cate un epitaf, delegatiile toate cate un steag cu inscriptii votive, iar o doamna din Oltenia comandase un prapor pretios. Studentii visau, de asemeni, un portic festiv, arcuri de triumf si alte asemenea decoratiuni. Izbucnind insa razboiul franco-german, organizatorii trebuira sa recunoasca inoportunitatea serbarii in acel an, si in iulie lucrurile se oprira, aci, in asteptarea conjuncturii mai favora-bile. Slavici plecase pe la sfarsitul lui mai cu regimentul la manevre in tabara de la Briick a. d. L, iar Eminescu, dupa ce mai sezu o vreme, pleca si el la Ipotesti. Ipoteza ca s-ar fi imbolnavit acum de o boala venerica si ca frate-sau, Serban, intors de la studii, l-ar fi dus acasa prin aprilie-mai nu are deocamdata nici un temei documentar, pentru ca Negruzzi il gasise pe vremea cand pleca la bai, adica la sfarsitul lui iunie sau in iulie, la Viena, preocupat de pregatirile pentru serbarea de la Putna (86, 57).
Cand in toamna Eminescu se reintoarse la Viena, afla o stire grozava: bancherul Muresan pierduse banii comitetului in carti si fugise in America, iar acum comitetul se sfia sa marturiseasca adevarul. Slavici venise si el sa-si dea examenul de ofiter, dar, obligat a parasi cazarma, se afla deodata fara mijloace de existen-ta. Dupa o scurta reintoarcere acasa, Slavici gasi, prin prieteni, o ocupatiune intr-un institut particular, unde avea sa prepare doi baieti maghiari care nu stiau nemteste, precum si un preceptorat la trei baieti romani din Craiova. Eminescu si Slavici se plimbau acum numai duminicile si sarbatorile impreuna cu baietii, prin imprejurimile Vienei, punand la cale congresul (210). intre timp, la 8 aprilie 1871, se facu fuziunea celor doua asociatii de care am vorbit, sub numirea de "Romania Juna". Slavici fu ales prese-dinte, iar Eminescu – nici nu se putea altfel – reusi la alegere in calitate de bibliotecar, hotarat sa vaneze cu orice chip cartile imprumutate si nerestituite. Tot Eminescu a fost acela care a redac-tat, plin de iluzii, adresa catre domnitorul Carol I, prin care studen-tii aduceau acestuia la cunostinta ca fusese numit membru fonda-tor al societatii, "adanc convinsi – scrie Eminescu – cum ca oricat de neinsemnate ar fi in forma lor manifestatiunile de viata a generatiunii ce are pentru ea viitorul, ele totusi vor fi privite cu oarecare interes de inaltul protector al acelui nume ilustru" (86).
Eminescu arata in toate imprejurarile, pentru aspectele si formele vietii politice nationale un interes de adevarat om politic. inl870 s-a dus impreuna cu altii sa salute pe Cuza la Dobling si a cerut, alta data, comerciantului B. Gh. Popovici de pe Fleischmarkt, la care trasese printul Carol, in drum spre Bucuresti, informatii despre acesta (81).
In martie 1871, comitetul central, convocand adunarea genera-la, dadu pe fata adevarata situatie economica si propuse renun-tarea la serbare sau amanarea ei. Grupul fanaticilor, din care fa-ceau parte Eminescu si Slavici, primira cu indignare aceasta propu-nere. Slavici vorbi colegilor mai tineri despre mama Roma, despre divul Traian, Muciu Scevola, Decebal, Stefan, despre Rovine, Razboieni, Calugareni si alte asemenea locuri comune patriotice, iar tinerimea inflacarata hotari, delirand si aplaudand sa mearga la Putna cu desagii in spinare, cum s-au dus motii la Blaj in anul . Atata astepta comitetul, care voia sa scape de o pacoste. Ironizand pe cei cu "sacul in spinare", el se retrase, lasand pe cine ar vrea – si nu voia nimeni – sa organizeze serbarea. De aci incolo meritul initiativei se datoreste exclusiv avantului lui Eminescu, lui Slavici si al catorva moldoveni. Fara grija de raspundere, ei luara asupra lor conducerea lucrarilor, Slavici ca presedinte, iar Eminescu ca secretar, si, fara nici un concurs efectiv din partea societatii "Romania Juna" (133, 210), in comitetul careia se aflau, evitand pe de o parte sa arate ca n-aveau legaturi cu vechiul comitet, incepura sa stranga alte fonduri. Ajutati si de un brasovean, Diamandi Manole, facura din nou apel la publicul si autoritatile romanesti, mai cu seama din tara, cerand sprijine noua, deoarece suma stransa – aceasta era formula – era insuficienta. Cat priveste pe Eminescu, cel mai activ, increzator si modest dintre toti, el isi avea planul serbarii si al congresului gata ticluit. Apelul avu un succes neasteptat. Multe municipii din tara (Bucuresti, Iasi, Galati, Braila, Ploiesti) votara sume importante de bani, asa incat serbarea fu asigurata. Pentru alegerea celei mai bune cuvantari festive studentesti, Eminescu si Slavici, emuli ai Convorbirilor literare, facura apel la o comisie compusa din V. Po-gor, I. Negruzzi si Titu Maiorescu (86). Eminescu insusi pleca in tara, spre a starui intru sprijinirea serbarii printr-o "campanie in presa", dupa ce cu catava vreme mai inainte (septembrie, 1870) publicase in Convorbiri o notita asupra rostului si cauzelor amana-rii festivitatii. La 6 august era la Ipotesti (86). E cu putinta ca in aceasta imprejurare Eminescu sa fi mers la Iasi, spre a cunoaste personal cercul "Junimii", pentru ca atunci cand, in vara sau toamna anului 1872, citeste acolo Sarmanul Dionis, el face aceasta ca un vechi cunoscut al societatii. Era, de altfel, in corespondenta continua cu Negruzzi, caruia ii destainuia proiectele literare: un roman Naturile catilinare, ce trebuie sa fie Geniu pustiu, si citatul tablou dramatic Andrei Muresan (186). In afara de Negruzzi, mai cunoscuse si pe R R Carp, in trecere prin Viena, care insa ii lasase o impresie incerta (188).
Cu cateva saptamani inainte de data serbarii, comitetul se transporta in "Tata fagilor". Cand mai erau opt zile, sosi si Eminescu din Principatele Unite si, cam in acelasi timp, si delega-tiunea studentilor din Bucuresti, compusa din G. Dem. Teodorescu, Ioan Bratescu si Gr. Tocilescu. Doi dintre organizatori, Slavici si Stefanelli, au povestit cu de-amanuntul in Amintirile lor acest eveniment, asa incat ne multumim sa desprindem numai silueta lui Eminescu in mijlocul acelei adunari. Dupa pregatiri si tratative trudnice cu autoritatile, dupa ce ridicara porticul festiv si arcurile de triumf si se pregatira cu carute, cuptoare, odai, sa primeasca, sa hraneasca si sa ospitalizeze cu participanti (Eminescu si un tovaras mersese la Crasna cu saci de faina la o preoteasa ca sa-i coaca cozonaci) (168), lasand treburile pe seama altora, Slavici si Eminescu se retrasera sa contemple si, preumblandu-se prin apropiatele paduri de brazi, meditara la partea ce-i preocupa mai de aproape, adica la congres. In ziua de 14/26 august incepura sa pice oaspetii, mai numerosi decat se asteptau la inceput. Primirea se facea la arcul de triumf ridicat la hotarul satului Putna, iar gazduirea in chiliile manastirii (inchise in chip de cetate intre ziduri, in mijlocul vaii Putnei, sub paduri de brazi), prin sat pe la tarani si intr-un mare patul prefacut in dormitor. Printre personali-tatile venite se afla si M. Kogalniceanu. Serbarea incepu a doua zi, 15/27 august, printr-o cuvantare a lui Slavici in fata porticului ridicat inaintea manastirii. Nu mai este indoiala ca multora din cei veniti din tara vorbirea, cat si atitudinea servila a lui Slavici fata de autoritati displacura, neputand concepe un patriotism imperial ca al lui Slavici, care insa era sincer si nu se purta astfel din teama. Apoi se forma procesiunea catre manastire, avand in frunte pe membrii comitetului, care purtau esarfe late tricolore si tineau urna de argint si doua epitafe de catifea rosie si albastra. Convoiul, alcatuit din carturari si tarani de-a valma, patrunse in biserica si depuse urna si epitafele pe mormant. Un maior, Botea-nu, venit din Franta, unde luase parte la razboiul franco-german, rosti o scurta cuvantare, dupa care, descinzandu-se, depuse sabia sa pe mormantul voievodului. Fu momentul cel mai emotionant, si Eminescu, care statuse tacut si cu capul plecat alaturi de Stefanelli, vadit miscat, facu semn acestuia sa iasa. Imensa masa ce a urmat apoi, la care 1.600 de tacamuri n-au fost indestula-toare, o parte din participanti trebuind sa mai astepte, a prilejuit multe cuvantari, multa inflacarare si se-ntelege si nemultumiri din partea celor neincaputi la ea. Bubuit de treascuri, taraful celor treizeci de lautari de la Suceava imbracati in anterie si cantand marsul lui Mihai Viteazul, mii de candele si lampioane aprinse au desavarsit fastul acestei sarbatori nationale sub ochii ingadu-itori ai comisarului guvernului, roman si el, care n-avea ce imputa unui ospat ce se incepea cu "o inchinare imparatului" si se termina cu fumare de tigari de catre doamne. In afara curtii manastirii – priveliste de poveste – patru oameni invarteau un bou intreg intr-o uriasa frigare sprijinita pe doua furci in pamant, iar dogoarea jarului era asa de mare, ca Eminescu, minunat de ce vedea, nu se putu apropia. Dupa masa se intinse o hora in fata porticului festiv. Dupa ce forfota serbarii se mai potoli, delegatii studentilor se stransera in trapeza manastirii pentru a face "congresul". Comisa-rul guvernamental, ghicind sterilitatea discutiunilor, ii lasa in pace, iar tinerii, stand care la masa, care urcati pe scaun ori in picioare, inecati in fum de tutun, se pierdura in vorbe galagioase, fara sa ia vreo hotarare. Doua erau mai cu seama conceptiile ce se izbeau fata in fata, si ele caracterizeaza cele doua lumi deosebite, a romanilor din imperiu si a celor din tara. Studentii din Viena – Eminescu si Slavici in speta – erau pentru realizarea unitatii culturale fara nici o preocupare de cea politica, aceasta din urma trebuind sa vie de la sine, ba credem ca Slavici, leal imparatului, nici n-ar fi dorit dezmembrarea imperiului. Mijloacele propuse erau: conferinte publice, reviste literare, biblioteci poporale ieftine, propaganda ziaristica, concerte si reprezentatiuni teatrale. Studen-tii din tara, in special Grigore Tocilescu, G. Dem. Teodorescu, Iancu Bratescu, C. Istrati si Dunca, nationalisti excesivi, preconizau nici mai mult, nici mai putin decat "uniunea politica" inaintea celei culturale. Si daca acestia din urma dadura dovada de obisnuita usurinta patriotarda cu care se iritau pana mai ieri la orice pru-denta politica, in schimb ardelenii isi manifestara si ei repulsia fata de "putreziciunea" claselor dominante de dincoace de munti, si un bucovinean, generalizand, zise intepat: "ca intocmai precum tanarul care sufera de o boala contagioasa are sa se lecuisca mai nainte de a se fi casatorit, Romania trebuie sa se lepede de pacatele ei, fie bizantine, fie pariziane, mai nainte de a se fi ridicat in fruntea neamului romanesc". De aici scandal, dusmanie si desavar-sita inconcludenta a dezbaterilor. intr-aceastea, voind sa se culce si neavand unde, toate incaperile manastirii fiind ocupate, Emines-cu descoperi turnul deasupra portii manastirii plin cu fan si, aducandu-si aminte de podul de la Blaj, zise: "De minune. Fan proaspat, aer curat. Liebchen was willst du noch mehr?" si se urca in clopotnita, urmat si de ceilalti membri ai comitetului, care se intinsera imbracati pe jos. Discutia din trapeza a urmat toata noap-tea in clopotnita, a fost purtata prin padure si readusa in manasti-re, dar nu se vota nici programul de propaganda, nici comitetul care sa conduca lucrarile si sa convoace un viitor congres. Si astfel lumea pleca, iar comitetul vechi ramase sa lichideze conturile serbarii, chinuit de intarzierea banilor ce trebuia sa-i primeasca. Pentru obtinerea lor, Eminescu fu trimis in tara, si intr-adevar, nu mult dupa plecarea lui, banii incepura sa soseasca, si orice lucrare fu incheiata. Daca efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lasat totusi anume dispozitii in sufletul unora, si de n-ar fi decat rolul pe care Eminescu l-a avut in pregatirea lui si adancul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, si ar merita totusi sa umple cateva pagini din istoria culturii noastre (8, 210, 214).
intors in tara, Eminescu ar fi avut timp sa treaca pe la Junimea, si poate ca asa a si facut. Dupa Pop-Florantin, prin septembrie al acelui an, ar fi cerut gazduire lui Miron Pompiliu si altora (la Iasi?). Poetul facea declaratiuni ce pareau excentrice si care tradeaza preocuparile lui tematice schopenhaueriene si mitologice, care acum sunt clare, ca, de pilda, de a voi sa mearga in India ori sa fie inmormantat in fundul Marii Inghetate spre a nu putrezi (68).
La Viena, unde reveni pe toamna, il astepta furtuna. O parte din studenti erau furiosi impotriva comitetului improvizat, ce organizase serbarea, si din simtaminte personale, dar si dintr-o mentalitate de grup. Studentimea era divizata in doua tabere sub inraurirea unor discordii politice din tara. Eminescu, Slavici si mai toti moldovenii din Austria, afara de Ionita Bumbac, erau partiza-nii Directiei noua junimiste, si profesau ca atare un "nationalism in limitele adevarului", dupa definitia maioresciana, avand, in fond, oroare de sovinism. Ardelenii insa erau nationali in sensul lui Pumnul, Barnutiu, Cipariu si numeau pe ceilalti cosmopoliti. Este foarte adevarat ca insusi Eminescu combatuse, in recenziunea unei brosuri a lui dl Petrino, in care era atacat Pumnul si scoala sa (0 scriere critica, mAlbina, ianurie 1870), directia Junimii, dar o meditare mai indelungata si contactul direct cu unii prieteni de la Convorbiri literare ii schimbase niste pareri ce nici nu se potriveau cu adancimea inteligentei sale. "Nationalii" de la Viena erau atatati chiar de unele persoane din tara, care, din ura poli-tica sau in chip sincer, vedeau in junimisti niste "agenti ai straini-lor intreprinzatori ai colonizarii tarii cu germani", a caror prezen-t;a la mormantul lui Stefan cel Mare ar fi fost o profanatiune. Inveninati, asadar, de aceste zazanii, studentii ardeleni imputara lui Eminescu si lui Slavici ca invitasera pe Maiorescu, Pogor si Negruzzi, "cosmopoliti", sa aleaga discursul festiv pronuntat la Putna, lucru care, ii asigurau cei din tara, produsese o trista impre-sie. Credem ca si persoana aleasa, A. D. Xenopol, era o pricina de nemultumire, dat fiind zvonul originii sale straine, cu toate ca omul era de un patriotism impecabil. Atunci cand prin noiembrie se alesese un nou comitet al "Romaniei June", in frunte cu Ionita Bumbac, cu Ion Slavici si Eminescu in birou, presedintele declara ca nu poate prezida un comitet din care fac parte cosmopolitii Eminescu si Slavici, ceea ce provoca vociferatii, conflicte si demisii. Zadarnic se stradui Eminescu intr-o sedinta urmatoare, cu multa demnitate in argumentare si imbratisand dialectica, sa arate ca "societatea avand de scop perfectionarea reciproca pe terenul literar-national, aceasta presupune o divergenta intre individe, caci, daca am avea fiecare din noi acelasi cuprins sufletesc, viata noastra ar fi repetarea aceleiasi individualitati in mai multe exem-plare" si ca "spiritul social nu se dezvolta, nici se alimenteaza prin exclusivism fata cu ideile altuia, ci din contra, ideile ce le aduce fiecare de acasa intra prin socialitate intr-un compromis organic, devin o unitate de ordine superioara" si asa mai departe. Ionita Bumbac o tinu mortis ca studentii cosmopoliti erau romani rai "asemenea chiar cum tradatorii de patrie", ca trebuie sa fie cineva prost sau platit de straini sa sustina astfel de principii si, ca incheiere, declara dezgustat ca scuipa in scoala lui Maiorescu si-n aparatorii ei (ms. 2257, f. 224 urm.)- Se intelege ca, in fata acestui "neparlamentarism", Eminescu isi dadu demisia, si Ionita Bumbac se alese presedinte, cu alti membri, avand ca bibliotecar in locul poetului pe unul Alex. Grama (86). Dealtfel, Ionita Bumbac, poet si el si inca pentru unii mai insemnat ca Eminescu, nu se afla in termeni buni cu poetul – si aci poate sa fie pricina ascunsa a conflictului. Era un tip perorativ si lung la vorba si plictisea pe poet cu gandurile sale. Intr-o zi, Eminescu, prins in mreaja lui oratorica, pentru a scapa, tranti caciula sa pe masa langa Bumbac, si pleca zicand: "Acum mai vorbeste si caciulii mele!" (214). Inde irael In cele din urma, invinse tot fractiunea "cosmopolita", si cu prilejul Anului Nou, hotarandu-se sa se faca invitatii la serbare fara deosebire de directiuni, convorbitorul caciulii isi dadu demisia. incolo, activitatea societatii, sedintele sociale ce se tineau prin restaurante, cu ziceri din vioara si gura, nu atrageau pe Eminescu. O singura petrecere il veseli. Dupa propunerea lui Stefanelli, incepura de la o vreme sa se consti-tuiasca in gluma in "divan domnesc si obsteasca obicinuita adunare", cu domn, mitropolit, boieri veliti, prostime. Se prefaceau ca dau vreunuia o boierime si-l supuneau la ispitiri in stiintele duhovnicesti si lumesti, cat si cele ostasesti si pangaresti. Apoi ii dadeau carte domneasca, scrisa cu slova si mireasma veche, datata la Beciu si sfarsita cu obisnuitele afurisenii: "iar de-a fi sa fie si cartea noastra sa nu o cinstesti, si in seama sa nu o tii, si ras si batjocura de ea sa faci, atunci sa fii proclet si anaftima si afurisit de 335 sfinti parinti din Nichea, si buricul iadului inghita-te, si setea Gheenei munceasca-te, si focul dragostei arda-te, si vinul in otet sa ti se prefaca, si berea in apa sa ti se schimbe, si sa ai parte cu Arie ereticul" Eminescu, asistand intaia oara la acest fel de joc, zise, incantat: "Minunat, asa inteleg si eu. Este viata din viata noastra romaneasca ce se lipeste de sufletul nostru. Ma! felul acesta de petrecere trebuie sa urmeze inainte." Si intr-adevar, bun cunoscator al limbii vechi, el incepu sa alcatuiasca cu mult mestesug carti domnesti si se lasa chiar boierit (214).
Iarna anului acesta fu chinuitoare pentru Eminescu. Bani de acasa nu soseau, iar fratii – ironie! – ii trimiteau scrisori nefrancate. Eminovicenii erau suparati cu boala lui Iorgu si n-aveau vreme sa se gandeasca la Mihai. Din cauza lipsurilor de tot felul, Eminescu se imbolnavi de galbinare si "aprindere de mate" si zacu trei saptamani, ingrijit, din lipsa de bani, numai de colegii de la medicina (33). Tocmai prin februarie se ridica de pe boala: "Astazi [10 febr. 1872], ies pentru prima oara din casa dupa o troahna indelungata si dupa o desavarsita lipsa de apetit, care-a tinut mai douazeci de zile. Inainte de doua zile am inceput a avea un apetit mai bun, si acum reintru in obicinuintele de mai inainte de boala. Ma simt mai tare, si galbinarea e ca si disparuta de pe piele si din fata, numai in albul ochilor se mai vede."
Din randurile aceste, pe care le scrie parintilor, se vede ca traise in izolare:
"Nimeni nu venea la mine, pentru ca oprisem pe orisicine de a veni, si astfel ramasesem numai in prada cugetelor si inchipuirilor mele, care numai senine nu puteau fi. Doctorul mi-a spus ca principala cauza a boalei mele a fost izolarea deplina in care traiesc si incunjurarea societatii si a oame-nilor. Eu nu cred sa fie asta. E drept ca nu ma duc decat foarte rar in adunare, insa totusi ma duc cateodata." (193)
Pe primavara, cand se facuse mai bine, ramanand doar cu o durere de urechi, mostenire din casa lui Blanchin, il chinuia mereu mizeria: "Va spun drept – se plangea el parintilor – ca traiesc cu mare greutate.

In momentul in care va scriu aceste siruri ma aflu in lipsa deplina de bani, asa incat voi trebui ca mane sa imprumut de la cineva, desi si imprumutarea e grea, caci cunoscu-tii mei, studenti ca si mine, n-au nici ei de unde."
Eminescu era hotarat, pare-se, sa urmeze cu tot dinadinsul cursurile universitare, dupa o parasire de mai bine de un an, fiindca acum se inscrisese si in semestrul de iarna 187l-l872 si astepta numai bani de acasa (opt galbeni), spre a se inscrie si in cel de vara, cum a si facut.

In aprilie se simtea foarte bine, dar il stanjenea lipsa paltonului si-i era frig numai cu jacheta. I-ar fi trebuit un "pardessus" (193).
Sa fie acum epoca in care a cunoscut pe Veronica Micle, tanara sotie a batranului profesor Micle de la Iasi? Cineva pretinde ca Veronica, venind la Viena sa se caute pentru o suferinta oaresicare, a tras in casa unei doamne Lowenbach, unde cunoscu pe poet (120, 123). Insasi Henrieta stia ca astrala fotografie din epoca studentiei fusese facuta de Mihai pentru Veronica (61), desi posesorul fotografiei pretindea, fapt confirmat, ca ea ar fi fost executata la Praga, la fotograful J. Tomas (123). Daca insa acest lucru s-a intamplat, atunci anul intalnirii nu este 1873, cum sustine acel cineva, pentru ca Eminescu nu mai era la Viena, ci 1872 sau altul anterior. Sase luni ar fi stat Veronica Micle la Viena, si in acest timp, timid si cu privirea in pamant, ar fi calauzit-o prin metropola danubiana, povestindu-i intamplari din viata marilor ganditori. Dar Eminescu nu era indragostit acum de o femeie, ci de femeia insasi in idealitatea ei, si Veronica nu-i fu decat un prilej de a cunoaste mai curand turburarile lui Eros. Slabit de boala si lipsuri, fara nici un folos de ordin practic universitar – urmase in chip oficial doar trei semestre ca auditor – Eminescu parasi Viena, probabil catre vara, cu gandul de a-si rezolva situatia scolara ramasa fara solutie si de a cauta la "Junimea" sprijinul si indemnul pe care Gh. Eminovici nu putea sau nu voia sa i le dea.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani