(1866-1869)
O scurta eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vietii tineresti a lui Eminescu, dar spiritul acestei vieti, unic scop al unei biografii, ne este de pe acum prezent, in ciuda datelor enigmatice, care se pot spulbera sau intari la orice noua descoperire.
Trecand muntii, Eminescu a nazuit, nici vorba, sa vina la Bucuresti, in cautarea unei trupe de teatru, gandind poate sa se alature iar de compania Fanny Tardini-Vladicescu. Ca asa a facut ne-o dovedeste o insemnare pentru vreun proiect de proza care suna astfel: "Urmarirea din partea mea a acelei fete de boieri in Cismigiu - cand am venit din Blasiu. Figura - Coriolano" (ms. 2257, f. 183), de unde se vede ca tanarul avea neincetat nevoie de exercitii pasionale. E cu putinta ca la Bucuresti sa se fi aflat atunci si fratele sau Iorgu, ofiterul, cu care prin 1869 stim ca se intalnea (36). Ca s-ar fi dus cu tot dinadinsul sa stea la el nu ne vine sa credem, caci familia incerca cu orice chip sa-l readuca acasa, in vreme ce Eminescu, dupa cum vom vedea, are alte lucruri in cap. Nici intalnirea cu celalalt frate, Nicolae, scriitor la un avocat in Timisoara, n-o putem deocamdata sustine cu nimic (198). Inca din octombrie 1866, insa, tanarul vagabond traia in atmosfera scenei, deoarece intr-o poezie, La o artista, compusa, dupa aratarea manuscriselor, in acea luna, se marturisea rapit de glasul unei actrite (ms. 2259, f. 4):
Ca a noptii poezie, Tu cantare intrupata!
Cu-ntunericul talar, De-al aplauzelor flor,
Cand se-mbina, se-nmladie Aparand divinizata,
C-un glas tainic, lin, amar, Rapisi sufletu-mi in dor.
E greu de ghicit cine era diva. Putea fi o actrita romana, pentru ca piesele de atunci - mai toate vodeviluri - cereau insusiri muzicale, dar si o cantareata de opera italiana, stiut fiind ca spectacolele de drama romaneasca alternau la Teatrul National cu auditiuni de opera italiana (ms. 2259, f. 26):
Cum lebada stie ca glasul ce iese din ludul adanc Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plang,
Astfel Romania ea stie ca glasul tau dulce divin Italia, sora ei, numai putut-a sa-l aibe in san.
Mai tarziu, poetul trimitand revistei Familia compunerea, a putut s-o intrebuinteze pentru o noua imprejurare - cum ii va fi adesea obiceiul - dand a intelege noii iubite ca a compus-o din-tr-adins pentru dansa. In toata aceasta iarna Eminescu a fost sta-tornic si, orisicat, fara prea mari grijuri, incat a fost in stare sa puna pe hartie o multime de compuneri: in octombrie La o artista, Mortua est, o lunga compozitie romantica, Ondina, in noiembrie Amicului F. L, in decembrie Junii corupti si tot cam prin lunile acestea La Heliade (ms. 2259, f. 3-11 v., 39), ca sa nu mai vorbim de multiple proiecte de drame, ce-si au originea chiar in aceasta epoca. Din anul acesta turbure din cauza lipsei de stiri, pe de-o parte, si a intunecarii memoriei contemporanilor, pe de alta, se desprind totusi unele date certe. I. L. Caragiale, tanar si el pe atunci, aflase ceva de la un "actor" (42):
"Sunt peste douazeci de ani de-atunci. Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director in provincie. Stagiu-nea migrarii actorilor se sfarsise: era toamna, si aceste pasari cala-toare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zise cu un fel de mandrie:
-Iti place sa te ocupi cu literatura. Am si eu un baiat in trupa care citeste mult, este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent; face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu cred ca ti-ar face placere sa-l cunosti.
Si-mi povesti cum gasise intr-un otel din Giurgiu pe acel baiat
- care slujea in curte si la grajd - culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller.
in ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca baiatului - plin cu carti nemtesti.
Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un vitiu. Era strain, zicea el, dar nu voia sa spuna de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine stie ce imprejurare.
Actorul ii propuse sa-l ia sufler cu sapte galbeni pe luna, si baiatul primi cu bucurie. isi luase biblioteca si acuma se afla la Bucuresti."
Scazand peste 20 de ani din data de 18 iunie 1889, cand este scris articolul, si tinand seama de faptul ca in primavara urmatoare
- dupa spusele lui Caragiale - Eminescu a plecat cu o trupa in Moldova, ceea ce nu s-a intamplat decat in 1869, reiese ca data a intalnirii lui Caragiale cu Eminescu toamna anului . Cine era "actorul" cu care vorbise autorul Scrisoarei pierdute? Fara indoiala Pascali, caci acesta avea atunci in trupa ca sufler pe Emi-nescu. Daca intr-adevar Pascali descoperise pe poet la Giurgiu, aceasta nu se intamplase decat in vara anului 1867, pentru ca de la inceputul lui mai si pana in septembrie 1868 umblase in turneu prin Ardeal si Banat, impreuna si cu Eminescu, iar in iarna 1867- 1868 n-ar fi avut ce cauta in Giurgiu, potrivit obiceiului trupelor ambulante, care cutreierau numai vara. Un fost actor din trupa lui Iorgu Caragiale, Gavanescu, isi amintea insa ca, prin 1866 - 1867 (deci tot in 1867, caci in 1866 Eminescu era la Blaj), aflandu-se in turneu la Giurgiu si ramanand fara sufleur, directorul l-a trimis in port sa caute pe cineva cu stiinta de carte. Gavanescu l-a gasit pe Eminescu: "Sta cu razatoarea de fier in mana si radea banitele pline. In picioare avea numai niste pantaloni de dril albastri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinara. Nici camasa, nici ciorapi, nimic." Directorul l-a tocmit sufleur cu 60 de bani pe zi (230). Oricat aceasta versiune contrazice pe cea de sus, un element este negresit adevarat in ea, si anume, ca inainte de-a face parte din trupa Pascali, Eminescu a apartinut aceleia a lui Iorgu Cara-giale, dupa cum arata manuscrisele pieselor copiate pe curat pentru aceasta trupa de poetul-sufleur (M. E., II, 5). De aceea adevarul iese din impacarea celor doua versiuni, si anume, intr-acest chip: Eminescu a fost angajat de Iorgu Caragiale si trecut apoi lui Pascali. Acesta din urma stia povestea poetului de la Caragiale - cu care chiar jucase impreuna - si o spunea in asa fel incat a putut da nastere opiniei ca el insusi a gasit pe Eminescu. Cand insa vom afla miscarea si compozitia trupelor din acei ani, vom fi mai bine lamuriti asupra cauzelor si intinderii unor atari confuzii. Nelamurita mai ramane totusi aparitia lui Eminescu la Giurgiu. Oricat ne-am sili sa credem ca tanarul a intrat de-a dreptul in trupa lui Caragiale, chiar de la sosirea in tara, legenda gasirii lui la Giurgiu, sustinuta din doua parti, este inca prea puternica. Daca insa Eminescu a fost angajat la Giurgiu, atunci inseamna ca peste iarna n-a avut legaturi cu nici un teatru, ci numai le-a frecventat, ceea ce intareste banuiala ca s-a adapostit pe la vreun cunoscut in Bucuresti sau chiar la frate-sau, de unde insa, amenintat sa fie prins de cei de acasa, a fugit in primavara la Giurgiu, pe unde stia ca o sa treaca trupa teatrala.
Fie ca era hamal in port, fie grajdar la hotel, fie amandoua, felul de viata al lui Eminescu aci este intru totul plauzibil intrucat este o prelungire a existentei de la Blaj. Tanarul romantic invatase sa traiasca pe drumuri si sa gaseasca o placere amara intr-acest fel de viata. Dormea prin suri, in paie, manca pe unde si ce putea, gatuise in sine orice izbucnire a instinctelor burgheze, pentru ca sa poata primi fara rusine sa raza banitele sau sa raneasca grajdul, si mai cu seama plutea intr-o lume de nazuinti si de vise care-i dadeau puterea - impreuna cu tineretea - sa dispretuiasca amaraciunile prezente. El avea acum, banuim, iluzia ca putinta de a publica versuri intr-o revista (doua poezii noi aparura iar in Familid) ii deschidea un viitor stralucit, ca parintii, in ingustimea lor, ar fi izbutit sa-l arunce din nou in joasa burghezie a functiilor linistite si ca mizeria indurata intr-ascuns era cel mai nimerit mijloc de a inlesni chemarea sa. De aceea planuia si scria mereu, dar mai ales citea. Geamantanul plin cu carti, citirea cu glas tare a lui Schiller, intr-o sura, nu sunt legende, pentru ca de acum inainte, oriunde intalnim pe Eminescu, il vedem cu mormane de carti, iar pe Schiller il cultiva in chip deosebit pe atunci, fiindca in aprilie 1867 traducerea din el ceea ce se potrivea mai bine propriei sale soarte (ms. 2259, f. 12 v.-14 v.):
Si eu nascui in sanul Arcadiei, si mie Natura mi-a jurat
La leaganu-mi de aur sa-mi deie bucurie. Si eu nascui in sanul Arcadiei, dar mie O scurta primavara dureri numai mi-a dat (Resignatiune) Cu Iorgu Caragiale, Eminescu a colindat in vara 1867 orasele in care acesta avea obiceiul sa joace si pe care le vom cunoaste cand se va cerceta itinerariul turneului sau. Caragiale umbla mai ales prin Muntenia, fusese la Ploiesti, la Giurgiu, la Braila si deci si la Galati, si e de banuit si intr-alte orase. Spre toamna se intoarse la Bucuresti, unde peste iarna avea "teatru de vodevil" in tovarasie cu Dragulici, in fosta sala "Cornescu". Cu el, dar, a sosit in Bucuresti si Eminescu, exercitandu-si mai departe functiunea de sufleur, combinata cu aceea de copist. Intre altele va fi "suflat" la 7 noiembrie o piesa greceasca, Resboiul de la Sfakia. Cand nu "sufla", copia piese de teatru, cu o caligrafie meticuloasa si citeata, contrasemnand cu parafa fiecare manuscris. Din aceste copii aflam, pe langa numele actorilor, o parte din repertoriul trupei, si anume:
1. Smeul noptii. Comedie intr-un act, de Hyppolite Lucas, tradusa de G. I. Georgescu asau Un dulce sarutati.
2. Margo contesa. Vodevil intr-un act, tradus din frantuzeste de T. Profiriu.
3. 0 palma sau voinicos darfricos. Comedie intr-un act, tradusa de Profiriu. (De la teatrul francez Palais Royal.)
Dintre actorii in mijlocul carora traia acum sufleurul - Iorgu si Elena Caragiali, Leoveanu, Mincu, Alexandrescu, Bratianu, Solomonescu, G. German, Dragulici, El[ena?], Cicilia (?), d-ra Dimitreasa, dna Alexandrescu (M. E., II, 5) - se intampla sa cunoastem mai de aproape pe unii, gratie amintirilor lui I. L. Caragiale.
Iorgu Caragiale, frate mai mic al lui Costache Caragiale (direc-tor de teatru alaturi de Costache Mihaileanu), frecventase scoala de muzica a cadetilor, de unde fusese dat afara, si era cunoscut ca un mare farsor. El este acela care, intrebat la scoala de muzica de catre profesor (fost popa de regiment muscal, caterisit) in cate feluri se duce o nota tinuta, raspunse dupa multe dibuiri: "crescen- do, crescendo si ras si ras (la amenintarea popii) si raspopa!", fapt pentru care fusese eliminat.
El imboldise intr-o seara cu un ac infipt intr-o nuielusa, pitit in dosul fundalului, pe Mihaileanu, directorul, in vreme ce acesta juca pe cavalerul ratacitor, omorat de vrajmasi si intins pe catafalc:
" - S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bataile ei inima cea mai fidela! Se vaita amanta dezolata.
Iorgu ii trage cateva bolduri; raposatul sopteste:
- Ce-i asta, bre? Cine-i acolo?
- S-a pierdut floarea cavalerismului! s-a frant spada cea mai nobila a mandrei Burgundii! adauga un frate de arme.
Iorgu repeta cruda jucarie; Mihaileanu, fierband:
- Esti nebun? Cine-i ala? Vrei sa ma scol acum de-aici?" Pentru palmele mancate de la Mihaileanu in aceasta impreju-
rare, Iorgu s-a razbunat mai tarziu, dandu-i sa manance un cocolos de lumanare de seu cu fitil cu tot, tavalit in razatura de sapun si acoperit cu praf de tibisir, in loc de branza, pe cand acela juca pe un "grande d' Espana" fudul si flamand, care trebuia sa muste din casul unui taran. Mai tarziu, Iorgu, retras din teatru, devenise comisar comunal la hala din Piata Amzei, decadere pe care o deplangea in rime. Eminescu se afla, asadar, sub o directie vesela - si unde-i veselie este si ingaduinta. Alexandrescu poate ca este Ghita Alexandrescu, acela care "canta minunat". Dragulici nu era nici el mai incruntat. Odata trase salteaua pe care trebuia sa cada in culise, in chip de muscal strapuns de un georgian, actorul Mincu. Alta data il gadila pe acelasi cu degetul, cand trebuia sa cante o parte dificila. Despre Mincu stim ca era poreclit Tata Mita si avea veleitati muzicale, sau - cum zicea el - isi mancase voca-tia de tenor. Era unul din elementele predilecte ale turneului lui Millo. Solomonescu, fiind si cantaret la Biserica Dintr-o Zi, decla-ma cam pe nas si pronunta imbalat numele proprii si neologismele: "Odata juca Stefan Mihaileanu pe Olliwer Cromwell in Musche-tarii lui Dumas, si Solomonescu pe un ofiter de garda in tabara. Ofiterul intra grabit in cortul protectorului si striga: - Gen'rale! Gen'rale! a sosit bastamentuU
Publicul pufneste. Generalul se ridica de pe scaun indignat, ca sa dea o lectie incultului:
- Mizerabile! vorbeste frumos! uiti ca te afli in fata generalului Croncovell" (42)
In aceasta societate vesela si mizera a mai stat Eminescu, dupa turneul de vara, inca o iarna (1867-1868), la Bucuresti. Apoi a trecut la Pascali, care se pregatea pentru un mare turneu in Ardeal. Atmosfera trupei lui Pascali trebuie sa ne-o inchipuim mult mai serioasa, pentru ca Pascali juca la Teatrul National, era si autor, iar trecerea in Ardeal presupune de la sine curajul unei intreprin-deri pline de raspunderi morale. De altfel, el trecea drept actor mare, cu sentimente nationale pe care stia sa le dezlantuie si in altii, cand interpreta pe Mihai Viteazul, de pilda. Era, cu alte cuvinte, un sol al romanismului si, oricat de simpatic ar fi fost Iorgu Caragiale, el nefiind decat un cabotin, Eminescu, fire adanca si patriotica, fu atras cu toata fiinta catre cel dintai.
Pornita spre Predeal pe la inceputul lui mai, caravana "Societa-tii dramatice a artistilor superiori din Bucuresti", compusa din 12 persoane (7 barbati si 5 femei), era sosita in Brasov in ziua de 4/ 16 mai. Actorii (M. Pascali, I. Gestianu, S. Balanecu, R Velescu, V Fraiwald, I. Sapeanu, M. Eminescu, Matilda Pascali, Catinca Dimitreasca, Maria Gestianu si Marita Vasilescu si poate inca o actrita) fura primiti cu entuziasm (226).
"Celebrul nostru artist teatral din Bucuresti, dl M. Pascali - zice corespondentul din Brasov al Familiei (4/16 mai) - a sosit in mijlocui nostru spre a deschide templul Thaliei romane si intre murii acestui vechi oras, romanesc.
indata ce se raspandi aceasta stire intre noi, bucuria noastra ajunse la culme si, in decurs de cateva zile, fura ocupate toate locurile de sezut, si astfel subzistenta trupei teatrale fu asigurata numaidecat intr-un mod splendid."
Fireste ca daca toate "locurile de sezut" erau ocupate chiar din prima zi, trupa n-avea decat sa astepte voioasa ridicarea cortinei, si Eminescu la fel, cu textul inainte. Piesele pe care avea sa le sufle Eminescu nu erau insa stralucite: melodrame cele mai multe, traduse sau adaptate din frantuzeste, lucrari lesinate de repertoriu provincial, dupa cum arata chiar titlurile publicate de gazeta, si anume: Idiotul, Prizonierul din Bastilia, Sarmanul muzicant, Ea este nebuna, Dalila, Martirul familiei, Fericirea in nebunie, Tata-mosu, Cersetorul, Copilul Greciei, Visul unui roman murind, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul, Un pahar de ceai, Strengarul din Paris, Fe-meile care plang, Femeile limbute, Barbatul vaduvei, Uita-te, dar nu te atinge, Nu efumfarafoc, Procopsitii, Noaptea unei stele, Boala romantelor si altele cu titluri foarte relative si ocazionale, din care Pascali a jucat ceea ce a vazut ca are mai mult succes. Reprezen-tatia de deschidere a fost duminica 5/17 mai, cand s-a jucat Orbul si nebuna, drama in 5 acte, tradusa din frantuzeste de M. Millo si M. Pascali. Apoi au urmat marti, 7/19 mai, Gargaunii sau necredin-ta barbatilor, comedie in 3 acte, tradusa din frantuzeste de Pasca-li, joi 9/21 mai, Strengarul din Paris, comedie frantuzeasca in 2 acte, si Femeile care plang, comedie intr-un act, si asa mai departe, pana la 3/15 iunie, cand s-a dat reprezentatia de adio in beneficiul scoalelor romane din Brasov. Desi publicul brasovean, "precumpa-nitor numai romanesc", ar fi dorit lucruri mai nationale, ca, de pilda, Razvan si Vidra a lui B. R Hasdeu, el era totusi incantat de jocul artistilor si mai ales de "frumusetea sonoritatii limbii romane din vocea delicata si pronunciatiunea cea curgatoare a d-nilor actori, proprietatea limbii acesteia divine" si credea ca sotii Pascali pot rivaliza cu actorii scenelor celor mai mari din Europa. Valva cea mare a starnit-o insa reprezentarea singurei drame nationale, Mihai Viteazul dupa batalia de la Calugareni de D. Bolintineanu, in care actorii jucau in costumele romanesti ale epocii, spre admiratia spectatorilor. Anuntand acest spectacol impreuna cu Doi profesori procopsiti de Scribe, in beneficiul lui Pascali, cronicarul Gazetei Transilvaniei agaoga: "Credem ca sala va fi prea mica, fiindca piesa e nationala". Asa a si fost, de buna seama, judecand dupa succesul ce aceasta piesa l-a avut in tot decursul turneului. inainte de a pleca, Pascali, om inteligent, face o vizita la redactia Gazetei, trimitand publicului "un adio plin de gratie si de parere de rau" si promitand ca va reveni sa joace piese nationale. Daca Eminescu ftisese in 1864 si 1865 cu trupa Fanny Tardini-Vladicescu, orasul acesta, strans in jurul sumbrei Biserici Negre si al teposu-lui turn de la Rathaus, la poalele Tampei, cu mireasma de conifere, ii era bine cunoscut si-l parasea acum, in ziua de 16 sau 17 iunie st. n., ca un vechi prieten. Pornind la drum, trupa se indrepta catre Sibiu, unde trase in cea mai mare parte, inclusiv Eminescu, la "Hotel Bucuresti". Si acest oras era cunoscut lui Eminescu, fiindca cu doi ani inainte trecuse prin el in drum spre tara si fiindca poate sezuse aici la fratele sau Nicolae si-si daduse vreun examen. Trebuie sa fi revazut cu placere ulitele pitoresti si casele colorate in verde sau roscat cu obloane la ferestre, firmele de fier batut intinse spre ulita ca niste flamuri, piata baroca din care se zaresc largile curti interioare, stil Renastere, ale Palatului Cavalerilor de Brukenthal, turnul cu orologiu din apropiere si cele sase frontoane gotice ale imensei catedrale reformate, trebuie sa fi alergat in sfarsit in Jungerwaldul din margine, in dumbrava de stejari din care lantul violaceu al muntilor pare asa de apropiat.
Daca brasovenii au primit cu atata caldura pe artistii romani, ei, care mai vazusera teatru romanesc, inchipuie-si oricine bucuria sibienilor la prilejul ce li se da de a auzi intaia oara pe scena limba romaneasca. Sala teatrului fu oferita gratuit, cu conditia ca o reprezentatie sa fie data in folosul saracilor. Piesele jucate (8/20 iunie, Este nebuna, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul; 9/21 iunie, Strengarul din Paris, Femeile care plang; 13/25 iunie, Gargaunii; 15/27 iunie, Voinicosul sifricosul; 16/28 iunie, Mihai Viteazul si Doi procopsiti etc.) nu numai entuziasmara pe romani, dar satisfacuta si publicul german. La Strengarul si Femeile asista si comandantul feldmaresal Freiherr von Rammung. Hermannsta-dter Zeitung lauda costumele romanesti din Mihai Viteazul si gasea draguta pe Vasileasca. Ultima reprezentatie s-a dat in ziua de 18/ 30 iunie cu Sarmanul muzicant si Unpoet romantic de Millo (226). Cu o zi inainte, intr-o vineri, societatea romaneasca din Sibiu, in semn de multumire, dadu un banchet in onoarea lui Mihai Pascali, in sala hotelului "imparatul romanilor", sub presedintia lui Iacob Bologa, consilier aulic pensionar, la care luara parte vreo suta cinci-zeci de persoane, printre care si cativa tineri "studenti" (10).
Banchetul a urmat intr-o animatie indescriptibila, ajunsa la culme cand directorul Pascali tinu un toast cu oarecare aluziuni discret politice. Dupa ce s-au potolit discursurile, lumea s-a ridicat de la masa formand grupe si convorbind. De grupa tinerilor in care se afla Ieronim Baritiu si fara indoiala si N. Densusianu, care facea cronica teatrala in revista Familia si care cunostea, dupa cum stim, pe Eminescu, se apropie "un tanar ce semana a fi si el actor din trupa lui Pascali, cu parul lung, si de coloare neagra foarte frumoasa, cu niste ochi mari de taietura migdalelor, plini de o veselie melancolica, niste ochi expresivi, vorbitori si totodata misteriosi. Erau niste ochi din ce in ce mai periculosi pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. In capul unei femei frumoase si tinere acei ochi ti-ar fi spus de la prima vedere: i-ai vazut si nu-i vei mai uita niciodata, cum nu uita calatorul undele azure ale "Fantanei Trevi" din Roma Veche.
In cazul acelui tanar de statura mijlocie, dar bine legat, ei iti faceau impre-siunea unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zice ca: sunt ochi mari, fara de noroc." (10)
Tanarul se recomanda studentilor: Mihai Eminescu. Plini de curiozitate, deoarece nu-l vazuse jucand in scena deschisa, "studen-tii" intrebara a doua zi pe un actor ce roluri joaca dl Eminescu, si acela ii lamuri ca tanarul nu era actor, ci sufleur, ca era poet de talent, dar foarte nefericit (10).
Cu toate acestea, Eminescu trebuie sa fi avut unele atributii si de actor, cum se obisnuieste in trupele ambulante.
In piesele istorice, cu figuratie intinsa, in rolurile reduse la o replica, doua, in glasurile din culise, sufleurul, gata imbracat, va fi parasit cusca sau culisele pentru a aparea pe scena.
"Adeseori - isi aduce aminte un altul - sufla din cusca lui imbracat in diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din cate o haina Louis [X]IV, pantaloni bufanti Henric IV si chivere de carton aurit a la Misterele Inchisitiilor sau din Don Juan de Marana, caci trupa era totdeauna restransa in artisti, asa ca nu numai sufleurul era chemat sa ia si el parte intre personajele piesei, dar de multe ori se facea apel pana si la barbierii trupei - uneori chiar la pompieri - spre a-i transforma in cine stie ce lorzi sau baroni din piesele romantice" (13)
Din Sibiu trupa trecu tocmai la Lugoj, avand in vedere, desigur, ca acesta e un centru pur romanesc.
In 22 iunie/4 iulie se aflau acolo, primiti cu bucurie de lugojeni si gazduiti in casele celor mai de frunte. La prima reprezentatie, teatrul fu asa de plin, incat unii trebuira sa se intoarca acasa. Lumea astepta cu batai de inima ridicarea cortinei. Cand dna Pascali aparu pe scena, i se aruncara buchete si cununi de flori si o cununa cu cordele nationale pe care era scris: "Junimea romana. Doamnei M. Pascali. Pentru arta romana. Lugoj. 1868." Clipe de frenezie si nadejdi nationale! Inima fanatica a junelui sufleur trebuie sa fi zvacnit cu putere in cusca! Spectacolele date la inceput la Lugoj au fost acestea: . Ea este nebuna, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul (22 iunie/ 4 iulie?); . Gargaunii (23 iunie/5 iulie?); . Voinicos sifricos (27 iunie/9 iulie); . Femeile careplang siNu efumfarafoc (29 iunie/11 iulie); . Mihai Viteazul si Un pahar de ceai (30 iunie/12 iulie). La aceasta din urma reprezentatiune - precum era de asteptat - sala gemea de lume cum nu se mai intamplase vreodata in acel orasel, iar caldura animala, fireste - era in toiul verii - se facuse nesuferita. Aparitia lui Pascali in costumul lui Mihai Viteazul fu primita cu chiote de vivat si aplauze, si actorul fu navalit de buchete si cunuci de flori. Cu toate ca actorii vorbeau cam iute si urechile lugojenilor urmareau cu greu replicile, limba romaneasca le suna dulce, moale la auz, si asta-i umplea de incantare. Juna Vasileasca rapi si aci inimile tinerilor: "Domnisoara Vasilescu - zice cronicarul - pro-nunta limba cea mai dulce romana, cu efect placut, si e o margea gratioasa a societatii dramatice". Cum Eminescu era un ins prin excelenta inflamabil, nu este exclus, ca sa fi trimis dinadins atunci poezia La o artista revistei Familia, unde si apare, pe cand poetul se afla inca in turneu, ca sa dea nastere opiniei ca fusese compusa pentru ea, cu atat mai mult cu cat d-ra Marita Vasilescu canta cu mult brio cantece nationale. De aceea si regretul lugojenilor cand aflara - de va fi adevarat - ca actrita se intoarce in Bucuresti, sau, dupa cum glasuieste Familia (226):
"O lovitura a capatat societatea cu aceea ca domnisoara Marita Vasilescu, in urmarea unei cauze extraordinare, a plecat la Bucuresti, si piesele cu cantece nationale au de a suferi."
Succesul cel mare al spectacolelor determina pe Pascali sa mai ramana in Lugoj, si astfel trupa continua reprezentatiile jucand Frica e din rai, comedie nationala (4/16 iulie), Sterian patitul, comedie nationala (6/18 iulie), Strengarul din Paris, comedie (17/ 19 iulie), Orbul si nebuna, drama (11/23 iulie), Doi profesori procopsiti, Un amic suparator si Coconul Barzoi, comedie nationala (14/26 iulie) (226).
in ziua de 8/20 iulie peste 60 de romani dadura o cina in cinstea actorilor, cu obisnuitele inflacarari, cuvantari si danturi.
In zori de zi, junii se stransera sub ferestrele d-nelor Pascali, Dumitrescu si Vasilescu si le onorara "cu muzica de noapte". Trupa intentiona sa mai reprezinte in ziua de 16/28 iulie Piatra din casa, in folosul studentilor, dar plecarea la Timisoara fiind grabita, spectacolul din seara de 14/26 iulie fu cel din urma. La iesirea din teatru, tinerimea s-a adunat cantand si cuvantand sub fereastra lui Pascali, care raspunse in cateva cuvinte simtite (226).
La 16/28 iulie trupa dadea prima reprezentatie in Timisoara, intr-o sala intesata de lume. Nu s-au dat aici decat trei spectacole, si acelea cu anume schimbari de la programul anuntat, din cauza ca dna Pascali daduse nastere unui copil, in plina campanie artistica. Piesele au fost acestea: Strengarul din Paris (16/28 iulie), Frica e din rai (18/30 iulie), Mihai Viteazul si Doi profesori procopsiti (19/31 iulie). Dupa finele actului I al primei reprezenta-tiuni, un tanar bard al Timisoarei, Iulian Grozescu, imparti in public foi volante cu urmatoarea poezie ocazionala, de care Eminescu suntem siguri c-a zambit (226):
Salutare Taliei romane, dedicata sodetatii teatrale romane a dlui director M. Pascali.
Cu ocaziunea primei representari in Timisoara la 28 iulie 1868:
Steaua mandra maiestoasa Timisana cea batrana
Se arata-n rasarit, Pare c-a intinerit,
Caci o zana prea frumoasa Caci azi Talia romana
Id la noi s-a coborat. Prima data a sosit.
inger dulce de placere A sosit sa ni vesteasca
S-a ivit surazator, Ca asa vom mai trai
Sa ne-aduca mangaiere Limba dulce romaneasca
Si spernta-n venitor! Dac-am sti a o iubi etc"
Ca si aiurea, cand la a treia reprezentatie Pascali aparu pe scena in costumul lui Mihai, cateva minute n-a putut incepe din pricina uralelor frenetice ale publicului (226).
La 20 iulie/1 august trupa dadu prima reprezentatie in Arad, in edificiul teatrului orasenesc, cu Poetul si Doi profesori. Inainte de spectacol, Pascali dedama Adu-ti aminte, romane, de At. M. Marienes-cu, iar seara sfarsi cu Balul de la palat, cantandu-se Astazi este zi de sarbatoare, sa ne veselim (226).
Starea dnei Pascali necesita o rarire a spectacolelor, asa incat a doua reprezentatie cazu marti 23 iulie/4 august, cand s-a jucat in aplauze frenetice Frica e din rai, comedie nationala. In sala care gemea de lume erau si straini, si chiar tarani veniti din comitatul Zarandului, cale de doua zile. Au urmat apoi Sterian patitul, comedie nationala de Pantazi Ghica (sambata 27 iulie/8 august), Mihai Viteazul, Barbatul manierat si Nenorodrea cuconului Barzoi (marti, 30 iulie/11 august). Imbolnavindu-se Pascali si apoi Gestianu, spectacolele se amanara cu o saptamana, nu fara schimbari de program (226). Printre romanii veniti de departe, sosi in aceste zile si Iosif Vulcan, care voia sa mearga la adunarea "Asociatiunii" de la Gherla, si apoi la Bucuresti. Entuziast, publicase in Familia din 25 iulie/6 august un portret al lui Pascali, insotit de un articol elogios, si acum venea sa asiste si el la cat mai multe piese. E foarte probabil ca mAlbina din 3/15 iulie sa fi citit ca din trupa facea parte si Emi-nescu, daca nu cumva chiar poetul ii spusese aceasta trimitand poezia La o artista, si atunci, la dorinta de a vedea teatrul romanesc se adaoga si curiozitatea de a cunoaste personal pe tanarul sau fin lite-rar. Vulcan vizita asadar pe Pascali, pe care il gasi in gradina hotelului, ridicat abia dupa boala si inconjurat de mai multe persoane, printre care poate si Eminescu. Pascali il primi foarte afabil, ii arata greutatile intampinate de artistii romani si atinse chestiunea crearii unui teatru national in imperiu.