Mihai eminescu - pribeag şi sufleur referat






(1866–1869)
O scurta eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vietii tineresti a lui Eminescu, dar spiritul acestei vieti, unic scop al unei biografii, ne este de pe acum prezent, in ciuda datelor enigmatice, care se pot spulbera sau intari la orice noua descoperire.
Trecand muntii, Eminescu a nazuit, nici vorba, sa vina la Bucuresti, in cautarea unei trupe de teatru, gandind poate sa se alature iar de compania Fanny Tardini-Vladicescu. Ca asa a facut ne-o dovedeste o insemnare pentru vreun proiect de proza care suna astfel: "Urmarirea din partea mea a acelei fete de boieri in Cismigiu – cand am venit din Blasiu. Figura – Coriolano" (ms. 2257, f. 183), de unde se vede ca tanarul avea neincetat nevoie de exercitii pasionale. E cu putinta ca la Bucuresti sa se fi aflat atunci si fratele sau Iorgu, ofiterul, cu care prin 1869 stim ca se intalnea (36). Ca s-ar fi dus cu tot dinadinsul sa stea la el nu ne vine sa credem, caci familia incerca cu orice chip sa-l readuca acasa, in vreme ce Eminescu, dupa cum vom vedea, are alte lucruri in cap. Nici intalnirea cu celalalt frate, Nicolae, scriitor la un avocat in Timisoara, n-o putem deocamdata sustine cu nimic (198). Inca din octombrie 1866, insa, tanarul vagabond traia in atmosfera scenei, deoarece intr-o poezie, La o artista, compusa, dupa aratarea manuscriselor, in acea luna, se marturisea rapit de glasul unei actrite (ms. 2259, f. 4):
Ca a noptii poezie, Tu cantare intrupata!
Cu-ntunericul talar, De-al aplauzelor flor,
Cand se-mbina, se-nmladie Aparand divinizata,
C-un glas tainic, lin, amar, Rapisi sufletu-mi in dor.
E greu de ghicit cine era diva. Putea fi o actrita romana, pentru ca piesele de atunci – mai toate vodeviluri – cereau insusiri muzicale, dar si o cantareata de opera italiana, stiut fiind ca spectacolele de drama romaneasca alternau la Teatrul National cu auditiuni de opera italiana (ms. 2259, f. 26):
Cum lebada stie ca glasul ce iese din ludul adanc Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plang,
Astfel Romania ea stie ca glasul tau dulce divin Italia, sora ei, numai putut-a sa-l aibe in san.
Mai tarziu, poetul trimitand revistei Familia compunerea, a putut s-o intrebuinteze pentru o noua imprejurare – cum ii va fi adesea obiceiul – dand a intelege noii iubite ca a compus-o din-tr-adins pentru dansa. In toata aceasta iarna Eminescu a fost sta-tornic si, orisicat, fara prea mari grijuri, incat a fost in stare sa puna pe hartie o multime de compuneri: in octombrie La o artista, Mortua est, o lunga compozitie romantica, Ondina, in noiembrie Amicului F. L, in decembrie Junii corupti si tot cam prin lunile acestea La Heliade (ms. 2259, f. 3–11 v., 39), ca sa nu mai vorbim de multiple proiecte de drame, ce-si au originea chiar in aceasta epoca. Din anul acesta turbure din cauza lipsei de stiri, pe de-o parte, si a intunecarii memoriei contemporanilor, pe de alta, se desprind totusi unele date certe. I. L. Caragiale, tanar si el pe atunci, aflase ceva de la un "actor" (42):
"Sunt peste douazeci de ani de-atunci. Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director in provincie. Stagiu-nea migrarii actorilor se sfarsise: era toamna, si aceste pasari cala-toare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zise cu un fel de mandrie:
–Iti place sa te ocupi cu literatura. Am si eu un baiat in trupa care citeste mult, este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent; face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu cred ca ti-ar face placere sa-l cunosti.
Si-mi povesti cum gasise intr-un otel din Giurgiu pe acel baiat
– care slujea in curte si la grajd – culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller.
in ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca baiatului – plin cu carti nemtesti.
Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un vitiu. Era strain, zicea el, dar nu voia sa spuna de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine stie ce imprejurare.
Actorul ii propuse sa-l ia sufler cu sapte galbeni pe luna, si baiatul primi cu bucurie. isi luase biblioteca si acuma se afla la Bucuresti."
Scazand peste 20 de ani din data de 18 iunie 1889, cand este scris articolul, si tinand seama de faptul ca in primavara urmatoare
– dupa spusele lui Caragiale – Eminescu a plecat cu o trupa in Moldova, ceea ce nu s-a intamplat decat in 1869, reiese ca data a intalnirii lui Caragiale cu Eminescu toamna anului . Cine era "actorul" cu care vorbise autorul Scrisoarei pierdute? Fara indoiala Pascali, caci acesta avea atunci in trupa ca sufler pe Emi-nescu. Daca intr-adevar Pascali descoperise pe poet la Giurgiu, aceasta nu se intamplase decat in vara anului 1867, pentru ca de la inceputul lui mai si pana in septembrie 1868 umblase in turneu prin Ardeal si Banat, impreuna si cu Eminescu, iar in iarna 1867– 1868 n-ar fi avut ce cauta in Giurgiu, potrivit obiceiului trupelor ambulante, care cutreierau numai vara. Un fost actor din trupa lui Iorgu Caragiale, Gavanescu, isi amintea insa ca, prin 1866 – 1867 (deci tot in 1867, caci in 1866 Eminescu era la Blaj), aflandu-se in turneu la Giurgiu si ramanand fara sufleur, directorul l-a trimis in port sa caute pe cineva cu stiinta de carte. Gavanescu l-a gasit pe Eminescu: "Sta cu razatoarea de fier in mana si radea banitele pline. In picioare avea numai niste pantaloni de dril albastri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinara. Nici camasa, nici ciorapi, nimic." Directorul l-a tocmit sufleur cu 60 de bani pe zi (230). Oricat aceasta versiune contrazice pe cea de sus, un element este negresit adevarat in ea, si anume, ca inainte de-a face parte din trupa Pascali, Eminescu a apartinut aceleia a lui Iorgu Cara-giale, dupa cum arata manuscrisele pieselor copiate pe curat pentru aceasta trupa de poetul-sufleur (M. E., II, 5). De aceea adevarul iese din impacarea celor doua versiuni, si anume, intr-acest chip: Eminescu a fost angajat de Iorgu Caragiale si trecut apoi lui Pascali. Acesta din urma stia povestea poetului de la Caragiale – cu care chiar jucase impreuna – si o spunea in asa fel incat a putut da nastere opiniei ca el insusi a gasit pe Eminescu. Cand insa vom afla miscarea si compozitia trupelor din acei ani, vom fi mai bine lamuriti asupra cauzelor si intinderii unor atari confuzii. Nelamurita mai ramane totusi aparitia lui Eminescu la Giurgiu. Oricat ne-am sili sa credem ca tanarul a intrat de-a dreptul in trupa lui Caragiale, chiar de la sosirea in tara, legenda gasirii lui la Giurgiu, sustinuta din doua parti, este inca prea puternica. Daca insa Eminescu a fost angajat la Giurgiu, atunci inseamna ca peste iarna n-a avut legaturi cu nici un teatru, ci numai le-a frecventat, ceea ce intareste banuiala ca s-a adapostit pe la vreun cunoscut in Bucuresti sau chiar la frate-sau, de unde insa, amenintat sa fie prins de cei de acasa, a fugit in primavara la Giurgiu, pe unde stia ca o sa treaca trupa teatrala.
Fie ca era hamal in port, fie grajdar la hotel, fie amandoua, felul de viata al lui Eminescu aci este intru totul plauzibil intrucat este o prelungire a existentei de la Blaj. Tanarul romantic invatase sa traiasca pe drumuri si sa gaseasca o placere amara intr-acest fel de viata. Dormea prin suri, in paie, manca pe unde si ce putea, gatuise in sine orice izbucnire a instinctelor burgheze, pentru ca sa poata primi fara rusine sa raza banitele sau sa raneasca grajdul, si mai cu seama plutea intr-o lume de nazuinti si de vise care-i dadeau puterea – impreuna cu tineretea – sa dispretuiasca amaraciunile prezente. El avea acum, banuim, iluzia ca putinta de a publica versuri intr-o revista (doua poezii noi aparura iar in Familid) ii deschidea un viitor stralucit, ca parintii, in ingustimea lor, ar fi izbutit sa-l arunce din nou in joasa burghezie a functiilor linistite si ca mizeria indurata intr-ascuns era cel mai nimerit mijloc de a inlesni chemarea sa. De aceea planuia si scria mereu, dar mai ales citea. Geamantanul plin cu carti, citirea cu glas tare a lui Schiller, intr-o sura, nu sunt legende, pentru ca de acum inainte, oriunde intalnim pe Eminescu, il vedem cu mormane de carti, iar pe Schiller il cultiva in chip deosebit pe atunci, fiindca in aprilie 1867 traducerea din el ceea ce se potrivea mai bine propriei sale soarte (ms. 2259, f. 12 v.–14 v.):
Si eu nascui in sanul Arcadiei, si mie Natura mi-a jurat
La leaganu-mi de aur sa-mi deie bucurie. Si eu nascui in sanul Arcadiei, dar mie O scurta primavara dureri numai mi-a dat (Resignatiune) Cu Iorgu Caragiale, Eminescu a colindat in vara 1867 orasele in care acesta avea obiceiul sa joace si pe care le vom cunoaste cand se va cerceta itinerariul turneului sau. Caragiale umbla mai ales prin Muntenia, fusese la Ploiesti, la Giurgiu, la Braila si deci si la Galati, si e de banuit si intr-alte orase. Spre toamna se intoarse la Bucuresti, unde peste iarna avea "teatru de vodevil" in tovarasie cu Dragulici, in fosta sala "Cornescu". Cu el, dar, a sosit in Bucuresti si Eminescu, exercitandu-si mai departe functiunea de sufleur, combinata cu aceea de copist. Intre altele va fi "suflat" la 7 noiembrie o piesa greceasca, Resboiul de la Sfakia. Cand nu "sufla", copia piese de teatru, cu o caligrafie meticuloasa si citeata, contrasemnand cu parafa fiecare manuscris. Din aceste copii aflam, pe langa numele actorilor, o parte din repertoriul trupei, si anume:
1. Smeul noptii. Comedie intr-un act, de Hyppolite Lucas, tradusa de G. I. Georgescu asau Un dulce sarutati.
2. Margo contesa. Vodevil intr-un act, tradus din frantuzeste de T. Profiriu.
3. 0 palma sau voinicos darfricos. Comedie intr-un act, tradusa de Profiriu. (De la teatrul francez Palais Royal.)
Dintre actorii in mijlocul carora traia acum sufleurul – Iorgu si Elena Caragiali, Leoveanu, Mincu, Alexandrescu, Bratianu, Solomonescu, G. German, Dragulici, El[ena?], Cicilia (?), d-ra Dimitreasa, dna Alexandrescu (M. E., II, 5) – se intampla sa cunoastem mai de aproape pe unii, gratie amintirilor lui I. L. Caragiale.
Iorgu Caragiale, frate mai mic al lui Costache Caragiale (direc-tor de teatru alaturi de Costache Mihaileanu), frecventase scoala de muzica a cadetilor, de unde fusese dat afara, si era cunoscut ca un mare farsor. El este acela care, intrebat la scoala de muzica de catre profesor (fost popa de regiment muscal, caterisit) in cate feluri se duce o nota tinuta, raspunse dupa multe dibuiri: "crescen- do, crescendo si ras si ras (la amenintarea popii) si raspopa!", fapt pentru care fusese eliminat.
El imboldise intr-o seara cu un ac infipt intr-o nuielusa, pitit in dosul fundalului, pe Mihaileanu, directorul, in vreme ce acesta juca pe cavalerul ratacitor, omorat de vrajmasi si intins pe catafalc:
" – S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bataile ei inima cea mai fidela! Se vaita amanta dezolata.
Iorgu ii trage cateva bolduri; raposatul sopteste:
— Ce-i asta, bre? Cine-i acolo?
— S-a pierdut floarea cavalerismului! s-a frant spada cea mai nobila a mandrei Burgundii! adauga un frate de arme.
Iorgu repeta cruda jucarie; Mihaileanu, fierband:
– Esti nebun? Cine-i ala? Vrei sa ma scol acum de-aici?" Pentru palmele mancate de la Mihaileanu in aceasta impreju-
rare, Iorgu s-a razbunat mai tarziu, dandu-i sa manance un cocolos de lumanare de seu cu fitil cu tot, tavalit in razatura de sapun si acoperit cu praf de tibisir, in loc de branza, pe cand acela juca pe un "grande d' Espana" fudul si flamand, care trebuia sa muste din casul unui taran. Mai tarziu, Iorgu, retras din teatru, devenise comisar comunal la hala din Piata Amzei, decadere pe care o deplangea in rime. Eminescu se afla, asadar, sub o directie vesela – si unde-i veselie este si ingaduinta. Alexandrescu poate ca este Ghita Alexandrescu, acela care "canta minunat". Dragulici nu era nici el mai incruntat. Odata trase salteaua pe care trebuia sa cada in culise, in chip de muscal strapuns de un georgian, actorul Mincu. Alta data il gadila pe acelasi cu degetul, cand trebuia sa cante o parte dificila. Despre Mincu stim ca era poreclit Tata Mita si avea veleitati muzicale, sau – cum zicea el – isi mancase voca-tia de tenor. Era unul din elementele predilecte ale turneului lui Millo. Solomonescu, fiind si cantaret la Biserica Dintr-o Zi, decla-ma cam pe nas si pronunta imbalat numele proprii si neologismele: "Odata juca Stefan Mihaileanu pe Olliwer Cromwell in Musche-tarii lui Dumas, si Solomonescu pe un ofiter de garda in tabara. Ofiterul intra grabit in cortul protectorului si striga: – Gen'rale! Gen'rale! a sosit bastamentuU
Publicul pufneste. Generalul se ridica de pe scaun indignat, ca sa dea o lectie incultului:
– Mizerabile! vorbeste frumos! uiti ca te afli in fata generalului Croncovell" (42)
In aceasta societate vesela si mizera a mai stat Eminescu, dupa turneul de vara, inca o iarna (1867–1868), la Bucuresti. Apoi a trecut la Pascali, care se pregatea pentru un mare turneu in Ardeal. Atmosfera trupei lui Pascali trebuie sa ne-o inchipuim mult mai serioasa, pentru ca Pascali juca la Teatrul National, era si autor, iar trecerea in Ardeal presupune de la sine curajul unei intreprin-deri pline de raspunderi morale. De altfel, el trecea drept actor mare, cu sentimente nationale pe care stia sa le dezlantuie si in altii, cand interpreta pe Mihai Viteazul, de pilda. Era, cu alte cuvinte, un sol al romanismului si, oricat de simpatic ar fi fost Iorgu Caragiale, el nefiind decat un cabotin, Eminescu, fire adanca si patriotica, fu atras cu toata fiinta catre cel dintai.
Pornita spre Predeal pe la inceputul lui mai, caravana "Societa-tii dramatice a artistilor superiori din Bucuresti", compusa din 12 persoane (7 barbati si 5 femei), era sosita in Brasov in ziua de 4/ 16 mai. Actorii (M. Pascali, I. Gestianu, S. Balanecu, R Velescu, V Fraiwald, I. Sapeanu, M. Eminescu, Matilda Pascali, Catinca Dimitreasca, Maria Gestianu si Marita Vasilescu si poate inca o actrita) fura primiti cu entuziasm (226).
"Celebrul nostru artist teatral din Bucuresti, dl M. Pascali – zice corespondentul din Brasov al Familiei (4/16 mai) – a sosit in mijlocui nostru spre a deschide templul Thaliei romane si intre murii acestui vechi oras, romanesc.
indata ce se raspandi aceasta stire intre noi, bucuria noastra ajunse la culme si, in decurs de cateva zile, fura ocupate toate locurile de sezut, si astfel subzistenta trupei teatrale fu asigurata numaidecat intr-un mod splendid."
Fireste ca daca toate "locurile de sezut" erau ocupate chiar din prima zi, trupa n-avea decat sa astepte voioasa ridicarea cortinei, si Eminescu la fel, cu textul inainte. Piesele pe care avea sa le sufle Eminescu nu erau insa stralucite: melodrame cele mai multe, traduse sau adaptate din frantuzeste, lucrari lesinate de repertoriu provincial, dupa cum arata chiar titlurile publicate de gazeta, si anume: Idiotul, Prizonierul din Bastilia, Sarmanul muzicant, Ea este nebuna, Dalila, Martirul familiei, Fericirea in nebunie, Tata-mosu, Cersetorul, Copilul Greciei, Visul unui roman murind, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul, Un pahar de ceai, Strengarul din Paris, Fe-meile care plang, Femeile limbute, Barbatul vaduvei, Uita-te, dar nu te atinge, Nu efumfarafoc, Procopsitii, Noaptea unei stele, Boala romantelor si altele cu titluri foarte relative si ocazionale, din care Pascali a jucat ceea ce a vazut ca are mai mult succes. Reprezen-tatia de deschidere a fost duminica 5/17 mai, cand s-a jucat Orbul si nebuna, drama in 5 acte, tradusa din frantuzeste de M. Millo si M. Pascali. Apoi au urmat marti, 7/19 mai, Gargaunii sau necredin-ta barbatilor, comedie in 3 acte, tradusa din frantuzeste de Pasca-li, joi 9/21 mai, Strengarul din Paris, comedie frantuzeasca in 2 acte, si Femeile care plang, comedie intr-un act, si asa mai departe, pana la 3/15 iunie, cand s-a dat reprezentatia de adio in beneficiul scoalelor romane din Brasov. Desi publicul brasovean, "precumpa-nitor numai romanesc", ar fi dorit lucruri mai nationale, ca, de pilda, Razvan si Vidra a lui B. R Hasdeu, el era totusi incantat de jocul artistilor si mai ales de "frumusetea sonoritatii limbii romane din vocea delicata si pronunciatiunea cea curgatoare a d-nilor actori, proprietatea limbii acesteia divine" si credea ca sotii Pascali pot rivaliza cu actorii scenelor celor mai mari din Europa. Valva cea mare a starnit-o insa reprezentarea singurei drame nationale, Mihai Viteazul dupa batalia de la Calugareni de D. Bolintineanu, in care actorii jucau in costumele romanesti ale epocii, spre admiratia spectatorilor. Anuntand acest spectacol impreuna cu Doi profesori procopsiti de Scribe, in beneficiul lui Pascali, cronicarul Gazetei Transilvaniei agaoga: "Credem ca sala va fi prea mica, fiindca piesa e nationala". Asa a si fost, de buna seama, judecand dupa succesul ce aceasta piesa l-a avut in tot decursul turneului. inainte de a pleca, Pascali, om inteligent, face o vizita la redactia Gazetei, trimitand publicului "un adio plin de gratie si de parere de rau" si promitand ca va reveni sa joace piese nationale. Daca Eminescu ftisese in 1864 si 1865 cu trupa Fanny Tardini-Vladicescu, orasul acesta, strans in jurul sumbrei Biserici Negre si al teposu-lui turn de la Rathaus, la poalele Tampei, cu mireasma de conifere, ii era bine cunoscut si-l parasea acum, in ziua de 16 sau 17 iunie st. n., ca un vechi prieten. Pornind la drum, trupa se indrepta catre Sibiu, unde trase in cea mai mare parte, inclusiv Eminescu, la "Hotel Bucuresti". Si acest oras era cunoscut lui Eminescu, fiindca cu doi ani inainte trecuse prin el in drum spre tara si fiindca poate sezuse aici la fratele sau Nicolae si-si daduse vreun examen. Trebuie sa fi revazut cu placere ulitele pitoresti si casele colorate in verde sau roscat cu obloane la ferestre, firmele de fier batut intinse spre ulita ca niste flamuri, piata baroca din care se zaresc largile curti interioare, stil Renastere, ale Palatului Cavalerilor de Brukenthal, turnul cu orologiu din apropiere si cele sase frontoane gotice ale imensei catedrale reformate, trebuie sa fi alergat in sfarsit in Jungerwaldul din margine, in dumbrava de stejari din care lantul violaceu al muntilor pare asa de apropiat.
Daca brasovenii au primit cu atata caldura pe artistii romani, ei, care mai vazusera teatru romanesc, inchipuie-si oricine bucuria sibienilor la prilejul ce li se da de a auzi intaia oara pe scena limba romaneasca. Sala teatrului fu oferita gratuit, cu conditia ca o reprezentatie sa fie data in folosul saracilor. Piesele jucate (8/20 iunie, Este nebuna, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul; 9/21 iunie, Strengarul din Paris, Femeile care plang; 13/25 iunie, Gargaunii; 15/27 iunie, Voinicosul sifricosul; 16/28 iunie, Mihai Viteazul si Doi procopsiti etc.) nu numai entuziasmara pe romani, dar satisfacuta si publicul german. La Strengarul si Femeile asista si comandantul feldmaresal Freiherr von Rammung. Hermannsta-dter Zeitung lauda costumele romanesti din Mihai Viteazul si gasea draguta pe Vasileasca. Ultima reprezentatie s-a dat in ziua de 18/ 30 iunie cu Sarmanul muzicant si Unpoet romantic de Millo (226). Cu o zi inainte, intr-o vineri, societatea romaneasca din Sibiu, in semn de multumire, dadu un banchet in onoarea lui Mihai Pascali, in sala hotelului "imparatul romanilor", sub presedintia lui Iacob Bologa, consilier aulic pensionar, la care luara parte vreo suta cinci-zeci de persoane, printre care si cativa tineri "studenti" (10).
Banchetul a urmat intr-o animatie indescriptibila, ajunsa la culme cand directorul Pascali tinu un toast cu oarecare aluziuni discret politice. Dupa ce s-au potolit discursurile, lumea s-a ridicat de la masa formand grupe si convorbind. De grupa tinerilor in care se afla Ieronim Baritiu si fara indoiala si N. Densusianu, care facea cronica teatrala in revista Familia si care cunostea, dupa cum stim, pe Eminescu, se apropie "un tanar ce semana a fi si el actor din trupa lui Pascali, cu parul lung, si de coloare neagra foarte frumoasa, cu niste ochi mari de taietura migdalelor, plini de o veselie melancolica, niste ochi expresivi, vorbitori si totodata misteriosi. Erau niste ochi din ce in ce mai periculosi pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. In capul unei femei frumoase si tinere acei ochi ti-ar fi spus de la prima vedere: i-ai vazut si nu-i vei mai uita niciodata, cum nu uita calatorul undele azure ale "Fantanei Trevi" din Roma Veche.

In cazul acelui tanar de statura mijlocie, dar bine legat, ei iti faceau impre-siunea unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zice ca: sunt ochi mari, fara de noroc." (10)
Tanarul se recomanda studentilor: Mihai Eminescu. Plini de curiozitate, deoarece nu-l vazuse jucand in scena deschisa, "studen-tii" intrebara a doua zi pe un actor ce roluri joaca dl Eminescu, si acela ii lamuri ca tanarul nu era actor, ci sufleur, ca era poet de talent, dar foarte nefericit (10).
Cu toate acestea, Eminescu trebuie sa fi avut unele atributii si de actor, cum se obisnuieste in trupele ambulante.

In piesele istorice, cu figuratie intinsa, in rolurile reduse la o replica, doua, in glasurile din culise, sufleurul, gata imbracat, va fi parasit cusca sau culisele pentru a aparea pe scena.
"Adeseori – isi aduce aminte un altul – sufla din cusca lui imbracat in diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din cate o haina Louis [X]IV, pantaloni bufanti Henric IV si chivere de carton aurit a la Misterele Inchisitiilor sau din Don Juan de Marana, caci trupa era totdeauna restransa in artisti, asa ca nu numai sufleurul era chemat sa ia si el parte intre personajele piesei, dar de multe ori se facea apel pana si la barbierii trupei – uneori chiar la pompieri – spre a-i transforma in cine stie ce lorzi sau baroni din piesele romantice" (13)
Din Sibiu trupa trecu tocmai la Lugoj, avand in vedere, desigur, ca acesta e un centru pur romanesc.

In 22 iunie/4 iulie se aflau acolo, primiti cu bucurie de lugojeni si gazduiti in casele celor mai de frunte. La prima reprezentatie, teatrul fu asa de plin, incat unii trebuira sa se intoarca acasa. Lumea astepta cu batai de inima ridicarea cortinei. Cand dna Pascali aparu pe scena, i se aruncara buchete si cununi de flori si o cununa cu cordele nationale pe care era scris: "Junimea romana. Doamnei M. Pascali. Pentru arta romana. Lugoj. 1868." Clipe de frenezie si nadejdi nationale! Inima fanatica a junelui sufleur trebuie sa fi zvacnit cu putere in cusca! Spectacolele date la inceput la Lugoj au fost acestea: . Ea este nebuna, Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul (22 iunie/ 4 iulie?); . Gargaunii (23 iunie/5 iulie?); . Voinicos sifricos (27 iunie/9 iulie); . Femeile careplang siNu efumfarafoc (29 iunie/11 iulie); . Mihai Viteazul si Un pahar de ceai (30 iunie/12 iulie). La aceasta din urma reprezentatiune – precum era de asteptat – sala gemea de lume cum nu se mai intamplase vreodata in acel orasel, iar caldura animala, fireste – era in toiul verii – se facuse nesuferita. Aparitia lui Pascali in costumul lui Mihai Viteazul fu primita cu chiote de vivat si aplauze, si actorul fu navalit de buchete si cunuci de flori. Cu toate ca actorii vorbeau cam iute si urechile lugojenilor urmareau cu greu replicile, limba romaneasca le suna dulce, moale la auz, si asta-i umplea de incantare. Juna Vasileasca rapi si aci inimile tinerilor: "Domnisoara Vasilescu – zice cronicarul – pro-nunta limba cea mai dulce romana, cu efect placut, si e o margea gratioasa a societatii dramatice". Cum Eminescu era un ins prin excelenta inflamabil, nu este exclus, ca sa fi trimis dinadins atunci poezia La o artista revistei Familia, unde si apare, pe cand poetul se afla inca in turneu, ca sa dea nastere opiniei ca fusese compusa pentru ea, cu atat mai mult cu cat d-ra Marita Vasilescu canta cu mult brio cantece nationale. De aceea si regretul lugojenilor cand aflara – de va fi adevarat – ca actrita se intoarce in Bucuresti, sau, dupa cum glasuieste Familia (226):
"O lovitura a capatat societatea cu aceea ca domnisoara Marita Vasilescu, in urmarea unei cauze extraordinare, a plecat la Bucuresti, si piesele cu cantece nationale au de a suferi."
Succesul cel mare al spectacolelor determina pe Pascali sa mai ramana in Lugoj, si astfel trupa continua reprezentatiile jucand Frica e din rai, comedie nationala (4/16 iulie), Sterian patitul, comedie nationala (6/18 iulie), Strengarul din Paris, comedie (17/ 19 iulie), Orbul si nebuna, drama (11/23 iulie), Doi profesori procopsiti, Un amic suparator si Coconul Barzoi, comedie nationala (14/26 iulie) (226).
in ziua de 8/20 iulie peste 60 de romani dadura o cina in cinstea actorilor, cu obisnuitele inflacarari, cuvantari si danturi.

In zori de zi, junii se stransera sub ferestrele d-nelor Pascali, Dumitrescu si Vasilescu si le onorara "cu muzica de noapte". Trupa intentiona sa mai reprezinte in ziua de 16/28 iulie Piatra din casa, in folosul studentilor, dar plecarea la Timisoara fiind grabita, spectacolul din seara de 14/26 iulie fu cel din urma. La iesirea din teatru, tinerimea s-a adunat cantand si cuvantand sub fereastra lui Pascali, care raspunse in cateva cuvinte simtite (226).
La 16/28 iulie trupa dadea prima reprezentatie in Timisoara, intr-o sala intesata de lume. Nu s-au dat aici decat trei spectacole, si acelea cu anume schimbari de la programul anuntat, din cauza ca dna Pascali daduse nastere unui copil, in plina campanie artistica. Piesele au fost acestea: Strengarul din Paris (16/28 iulie), Frica e din rai (18/30 iulie), Mihai Viteazul si Doi profesori procopsiti (19/31 iulie). Dupa finele actului I al primei reprezenta-tiuni, un tanar bard al Timisoarei, Iulian Grozescu, imparti in public foi volante cu urmatoarea poezie ocazionala, de care Eminescu suntem siguri c-a zambit (226):
Salutare Taliei romane, dedicata sodetatii teatrale romane a dlui director M. Pascali.
Cu ocaziunea primei representari in Timisoara la 28 iulie 1868:
Steaua mandra maiestoasa Timisana cea batrana
Se arata-n rasarit, Pare c-a intinerit,
Caci o zana prea frumoasa Caci azi Talia romana
Id la noi s-a coborat. Prima data a sosit.
inger dulce de placere A sosit sa ni vesteasca
S-a ivit surazator, Ca asa vom mai trai
Sa ne-aduca mangaiere Limba dulce romaneasca
Si spernta-n venitor! Dac-am sti a o iubi etc"
Ca si aiurea, cand la a treia reprezentatie Pascali aparu pe scena in costumul lui Mihai, cateva minute n-a putut incepe din pricina uralelor frenetice ale publicului (226).
La 20 iulie/1 august trupa dadu prima reprezentatie in Arad, in edificiul teatrului orasenesc, cu Poetul si Doi profesori. Inainte de spectacol, Pascali dedama Adu-ti aminte, romane, de At. M. Marienes-cu, iar seara sfarsi cu Balul de la palat, cantandu-se Astazi este zi de sarbatoare, sa ne veselim (226).
Starea dnei Pascali necesita o rarire a spectacolelor, asa incat a doua reprezentatie cazu marti 23 iulie/4 august, cand s-a jucat in aplauze frenetice Frica e din rai, comedie nationala. In sala care gemea de lume erau si straini, si chiar tarani veniti din comitatul Zarandului, cale de doua zile. Au urmat apoi Sterian patitul, comedie nationala de Pantazi Ghica (sambata 27 iulie/8 august), Mihai Viteazul, Barbatul manierat si Nenorodrea cuconului Barzoi (marti, 30 iulie/11 august). Imbolnavindu-se Pascali si apoi Gestianu, spectacolele se amanara cu o saptamana, nu fara schimbari de program (226). Printre romanii veniti de departe, sosi in aceste zile si Iosif Vulcan, care voia sa mearga la adunarea "Asociatiunii" de la Gherla, si apoi la Bucuresti. Entuziast, publicase in Familia din 25 iulie/6 august un portret al lui Pascali, insotit de un articol elogios, si acum venea sa asiste si el la cat mai multe piese. E foarte probabil ca mAlbina din 3/15 iulie sa fi citit ca din trupa facea parte si Emi-nescu, daca nu cumva chiar poetul ii spusese aceasta trimitand poezia La o artista, si atunci, la dorinta de a vedea teatrul romanesc se adaoga si curiozitatea de a cunoaste personal pe tanarul sau fin lite-rar. Vulcan vizita asadar pe Pascali, pe care il gasi in gradina hotelului, ridicat abia dupa boala si inconjurat de mai multe persoane, printre care poate si Eminescu. Pascali il primi foarte afabil, ii arata greutatile intampinate de artistii romani si atinse chestiunea crearii unui teatru national in imperiu.





In Familia se facuse aluzie la putinta reprezen-tarii comediei intr-un act 0 gluma, de Marienescu, si a comediei in 3 acte cu cantece Nu vatamati fetele batrane, de Iosif Vulcan, ceea ce ar fi fost dificil in turneu, pentru ca actorii nu aveau ragaz sa invete rolurile. De aceea, cu mult tact, dna Pascali fagaduieste lui Vulcan ca va declama Copila romana din piesa sus-pomenita. Convorbind astfel, se inserase. Fiind ajunul onomasticii imparatului, se auzea banda militara, care canta pentru public. Orasul era ilumi-nat, iar strazile forfoteau de gura-casca (237).

In seara zilei de marti 6/18 august, Vulcan s-a dus deci la teatru sa se auda recitat. Din cauza boalei lui Gestianu, se jucara doua piese mai mici, Sarmanul muzicant si Femeia trebuie sa-si urmeze barbatul.

In aceasta seara pasea pentru intaia oara in fata publicului aradean Matilda Pascali. Cand se ivi pe scena imbracata in costumul national ce-i venea foarte bine, fiind dansa "o dama tanara, frumoasa" si cu "o talie maestetica", sala rapai de aplauze si actrita trebui sa astepte cateva minute pana sa inceapa declamarea Copilei romane, intrerupta si ea de urale la fiece strofa. De trei ori actrita fu chemata la rampa, iar a patra oara, dupa cererea publicului, dansa aparu impreuna cu autorul poeziei.

In aceasta imprejurare, Iosif Vulcan a putut vedea din culise pe Eminescu. Poetul sedea in cusca sufleurului numai intr-o camasa de noapte – din pricina zadufului – si fuma, in pauza, tihnit, dintr-o pipa (198). A doua zi, miercuri, 7/19 august, avu loc alta reprezen-tatie cu Nu e fum fara foc si Un pahar de ceai, vineri, 9/21 august urma reprezentatia de adio, iar pentru sambata, 10/22 august, a doua zi, gazetele vesteau un banchet la care aradenii aveau sa ofere lui Pascali un pocal de argint (226).
Peste o saptamana, duminica 18/30 august, romanii din Oravita asteptau, nebuni de entuziasm, pe actori la gara cu 12 trasuri, cati insi stiau ca sunt. O ploaie de flori cazu peste actori cand, a doua zi, luni, 19/31 august, se ridica cortina spre a reprezenta Strengarul din Paris (Le gamin de Paris, desigur, al lui Scribe). Rasunetul limbii romane ii exalta pe toti. Si aci corespondentul Familiei, Sofroniu Pascu, scria inflacarat:
"De pre bina (Biihne) rasuna o limba dulce ca farmecul, incantatoare ca cantecul de sirena. Am auzit adese ca limba noastra e sonora, suava si armonioasa; am crezut credeam insa cu modestie; acum insa ne-a trecut, toata dubietatea, caci am simtit puterea magica, am auzit si vazut ceea ce pana acum numai cugeta si ofta am putut, am cunoscut sublimitatea limbii noastre." (226)
La a doua reprezentatie de marti, 20 august/ 1 sept., dandu-se Mihai Viteazul si Doi profesori, sala era atat de inghesuita, "cat era mai imposibil a face vreo miscare". Venisera, ca si la Arad, tarani. Matilda Pascali a recoltat si aci numeroase aplauze si ghirlande cu declamatia versurilor lui Vulcan, Copila romana. Apoi a urmat un banchet cu inalta temperatura morala, la "Coroana" (226).
Astfel se sfarsea acest turneu glorios in Transilvania si Banat, care a fost "intaia mare propaganda artistica si nationala prin Ardealul amortit" (18). Obositi de drumuri si emotii, actorii o pornira, la 21 aug./ 2 sept., prin Bazias, spre capitala tarii. Eminescu avea ragaz acum, coplesit inca de rapaitul aplauzelor care se spargeau spre cusca lui de sufleur, sa mediteze la soarta romanilor de peste munti, la intinderea decaderii natiei, la starea mizera a limbii si literaturii la orase, la tot ce, intr-un cuvant, va alcatui peste putin timp la el materialul tenacei sale conceptii patri-otice. Din privelistile de tara trecute in goana pe dinaintea ochilor, din urletul salilor de spectacol si clinchetul tacamurilor la banche-te, din tropotul pasilor de boieri pe scena, vazuti dinspre dusumea, se va ivi puternica poezia indignarii impotriva epigonilor.
Eminescu sosi in Bucuresti catre sfarsitul lui august st. v., dar pentru cutare prieten se iveste "tarziu toamna, cand daduse ploi si vremuri slabe" (36). Aci se intalneste cu Stefan Cacovean, acela care il gazduise in Blaj, venit cu multi studenti sau numai bacalau-reati, din Sibiu si Cluj, la un concurs al Societatii "Transilvania" (36). Revede si pe Iosiv Vulcan, care de la Gherla mersese la Pesta si de aci, cu vaporul, calatorise pe Dunare pana la Giurgiu, in tova-rasia lui R R Carp. In drum, cu diligenta spre Bucuresti, se oprise si la Calugareni, cu emotia inca proaspata a piesei jucate de Pasca-li la Arad. Impresiile bucurestene ale lui Vulcan sunt interesante pentru schitarea atmosferei de atunci a capitalei, in care traia Eminescu. Directorul revistei din Pesta colinda orasul in lung si in lat, bate Podul Mogosoaiei, intra in vestita gradina "Rasca", in care canta o muzica militara si un taraf de lautari cu naiuri, se urca pe Dealul Mitropoliei, de unde il incanta privelistea inverzita a cetatii lui Bucur. Strazile rasunau de strigatele oltenilor: "Haidi, haidati la nuci, l-ale mari si dulci!"; "Pepene, pepenachi, din gradina lui Costachi"; "Zachie, razachie, struguri de la deal la Filaret". Un placintar cu tablaua, in jurul caruia nu se afla nimeni, tipa de zor: "Stati, asteptati, nu va indesati, ca pe rand toti capatati". Apa de baut se cumpara de la sacagii, care treceau pe drum strigand:
Dambovita, apa dulce, Cine-o bea nu se mai duce! Intr-o luna, cat a stat Vulcan la Bucuresti, a vizitat Senatul, pe unii ministri, pe domnitor si a asistat si la cateva reprezentatii ale lui Pascali, la Teatrul National,unde va fi stat iar de vorba cu colaboratorul sau (234).
Tot acum, poetul face cunostinta cu I. L. Caragiale, prin Pascali. Eminescu i-a insirat aceluia intr-o noapte tot ce stia din literatura germana, i-a declamat poezii de-ale sale, i-a vorbit despre India antica, despre daci, despre Stefan cel Mare si i-a cantat doina (42). Era indragostit de o tanara actrita, identificata de unii cu Eufrosina Popescu (E. Marcolini), vestita cantareata, care trebuie sa fi fost insa cu cel putin zece ani mai in varsta decat poetul, si implora mila "marmurei" in versuri infricosatoare:
De ce nu sunt un rege sa sfarm cu-a mea durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu, Safac sa rump-o lume ce sfasie-n tacere Zdrobit sufletul meu.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Caci mie mi-a dat soarta amara mangaiere 0 piatra sa ador.
(Amorul unei marmure)
Legenda spune ca aceasta Eufrosina era o fata de vreo 17 ani, de o rara frumusete, si care, mai mult gratie atractiilor fizice, izbutise sa se faca iubita de public. Actrita de mana a doua, ea nu e o vestala, are amanti care o intretin si nu respinge nici dragostea romantica a lui Eminescu. Legaturile poetului cu dansa trebuiesc puse intre toamna 1868 (sosirea din Banat) si toamna 1869, cand Eminescu pleaca la Viena. Legenda acestei iubiri isi gaseste o preci-zare a contururilor in compunerile din acea vreme ale poetului. Ce este Poesis din Geniu pustiu decat o "actrita de mana a doua de la un teatru de mana a doua", care "juca subrette, desi pasul si atitudinea aratau pe tragediana?" Poesis este o desfranata, care ascunde iubitului legaturile ei venale. Cuprinsul poeziei Venere si Madona nu este altul: poetul vazuse zambetul rafaelic al gurii sale, dar ea nu era decat o bacanta, o vanzatoare nedemna de valul ideal cu care fusese transfigurata, de unde si violenta indignarii:
Am vazutfata tapala de o bolnava betie, Buza ta invinetita de-al coruptiei muscat, Si-am zvarlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Dar azi valul cade, crudo! dismetit din visuri sece, Fruntea mea este trezita de al buzei tale-nghet, Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece Ma invata cum asupra-ti eu sa caut cu dispret.
Cu toata amaraciunea poetului, care se crezuse singurul proprietar al frumoasei si usuratecei cabotine, el si-aduce aminte multa vreme de ea cu strangere de inima. Dupa o petrecere facuta la Viena, pe vremea studentiei, plimbandu-se cu prietenii pe strada, in revarsatul zorilor, Eminescu deveni expansiv si sentimental si, luand de brat pe Stefanelli, declama: "O! Eufrosina, Eufrosina!".
"Cunoscand – zice Stefanelli – slabiciunea lui Eminescu pentru figurile mitologice, credeam ca vorbeste despre una din cele trei gratii, si-l intrebai prin ce asociatiune de idei a ajuns deodata de la cantare si declamatiune la o figura mitologica?
– Vezi ca n-a fost figura mitologica, raspunse Eminescu, ci chip aieve Eufrosina mea, Eufrosina Popescu.
Acuma imi adusei aminte de acset nume uitat de mult si-l intrebai de nu cumva aceasta Eufrosina a fost artista din trupa lui Pascali in Cernauti?
— Cum, o cunosti?
— Imi aduc bine aminte de dansa, era foarte frumusica.
Da, raspunse el oftand, era foarte frumusel acest dracusor impelitat. Am fost amorezat cuc de dansa si nu o pot uita. I-am facut si poezii." (214) In aceasta toamna, 1868, Eminescu intra, recomandat de M. Pascali drept "un strein, roman din Moldova foarte cult, foarte studios, cu cunostinte minunate de literatura germana si romana sarac si pe drumuri", ca sufleur la Teatrul National, cu contract in regula (29 sept. 1868), prin care se stipuleaza ca dl Eminescu "se angajeaza sufler Il-a si copist al Teatrului National si se obliga a sufla si copia precum si a veni regulat la repetitii si reprezentatii". Din salariul de 450 lei vechi, poetul cere (18 sept. 1868) directorului Grigorie Bengescu un acont de zece galbeni, pentru "a putea sub-sista pana cand va fi timpul de a se primi lefurile fiind cu totul strain si cu totul intrebuintat", suma din care i se aproba numai sapte galbeni. Colegul de cusca al lui Eminescu era d-l Stavrache Paraschivescu, cu care isi alterna atributiile (20). Eminescu sufla o saptamana seara si alta ziua, dar munca aceasta nu era exte-nuanta, pentru ca reprezentatii de drama erau numai de trei ori pe saptamana, alte trei zile fiind ale Operei italiene. De la 8 pana la miezul noptii, Eminescu sta deci in unele seri in cusca sa, avand asupra lumii o viziune foarte subterana. O legenda discutabila in adevarul ei, dar foarte potrivita cu temperamentul poetului, pretinde ca, din palnia custii, Eminescu concepu un amor platonic, dar violent, pentru o doamna sau domnisoara care venea regulat la teatru in loja de avanscena. Pe atunci, la Bucuresti, ca si la Paris, doamnele sedeau numai in loji, si nicidecum la parter, rezervat numai domnilor. Eminescu isi urmarea idolul dupa reprezentatie si se pierdea sub ferestrele lui in lungi contem-platiuni, fara ca adorata sa banuiasca ceva, intocmai ca in stiutul sonet (152):
Iubind in taina am pastrat tacere, Gandind ca astfel o sa-tiplaca tie
Actorii erau in parte cunoscuti lui Eminescu, fiind din trupa lui Pascali (Matilda Pascali, Smaranda Merisescu, Eugenia Nini Valeri, Maria Flechtenmacher, Frosa Sarandi, Maria Vasilescu, Ralita Mihaileanu, Catinca Dumitrescu, Teodora Patrascu, Matei Millo, Mihai Pascali, Const. Demetriad, Const. Balanescu, Ion M. Gestian, M. Felbasiad, Ion Cristescu, Stefan Mihaileanu, Simeon Balanescu, Petre Velescu) (20). Dintre toti, o deosebita consideratie avea pentru Millo. Eminescu apare odata chiar pe scena, in efemerul rol al ciobanului din Razvan-voda al lui Hasdeu. Partea sa era aceasta:
In actul al II-lea ce se petrece in padure, trebuia sa aduca in tabara lui Razvan pe boierul Ganea, care voia sprijin de la hoti spre a prinde pe Vidra, nepoata lui Motoc. Hotii se cred tradati, dar ciobanul ii linisteste:
Linistiti-va, ca doara ne cunoastem, mai fartati! Eu vi-l aduc pe credinta: eu vi-s chezas si povata; Voi aveti lipsa de galbeni, el are lipsa de brata
Tot el spune cine e boierul:
Lasa! ti-oi spune eu, capitane.
Din botez Vascan ii zice, iar dupa porecla Gane;
Feciorul lui Osip Gane, cefusese caminar
Cand Razvan ameninta pe boier, ciobanul cauta sa-l potoleasca:
Nu-l speria capitane Boierii sunt slabi lafire: Bratul, haina, fata, mintea, inima, totu-i subtire.
Tot ciobanul da lamuriri despre Vidra, in locul discretului Gane:
RAZVAN:
Sarmana! Dar zestrea-i mare? CIOBANUL:
Avutii nenumarate! RAZVAN: Sarmana! Mori dupa dansa?
CIOBANUL:
Langa Nistru patru satel
RAZVAN: Cum o cheamape sarmana? Pe iubita cea bogata? CIOBANUL:
O cheama Vidra Stii? A lui Motoc nepoata Si cin-oare n-o cunoaste!
RAZVAN: Te iubeste?
CIOBANUL: Asal Nu-i ceva usorl
Vidra-i ofata semeata, bacsita cufudulie, Care n-o sa bage-n sama nici chiar pe sfantul Ilie! Sa iubeasca pe jupanul? Dec! Sa-si puna pofta-n cui Boierul stiu c-o iubeste, dar nu ea pe dumnealui!
Dupa inca o replica scurta, Eminescu incheia rolul, parasind scena cu un "Sanatate, capitane!"
Straiele taranesti ii sedeau tare bine, si prietenii, intalnindu-l il felicitara care mai de care. Miron Pompiliu, prieten bun de pe atunci, glumet din fire, prefacandu-se nemultumit, ii zise: "Se vede, mai, ca n-ai fost pacurar cum am fost eu, ca-mi venea sa sar pe scena, sa-ti iau bata si traista din spate, sa-ti arat eu cum se calca dobaneste, cu bata si trais-ta pe umar". Prietenii propusera sa mearga la teatru sa-l aplaude, dar Eminescu protesta, zicand ca ar ajunge astfel artist "cum a ajuns maimuta imparat", si fu de parere ca jocul pe scena nu e jucarie (36).
Viata de culise, cu mizeria ei dosnica si falsa ei stralucire, ramase intiparita in amintirea poetului, incat o dadea drept cadru unei iubiri fictive (Geniu pustiu):
"Pe-o usa la capat puteai privi pe scena, cu toata crasa ei dezordine naintea reprezintarei, cu boschetele a caror verde e amestecat cu pete rosii, roze adica, cu banci ce stau inca trantite pe scena, cu fondaluri ce spanzura pe la jumatatea scenei, cu fundul in care vezi inca stand mobilele gramadite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi intoarse cu sticla la perete, scoarte invalatucite, recvisite aruncate una peste alta, si-n stanga si-n dreapta cabinete de scanduri numite garderobe in care se imbraca si se spoiesc actorii si actritele." La Teatrul National, conform contractului, Eminescu trebuia sa copieze rolurile in caiete deosebite. Nestiind nemteste, Pascali ii dadu chiar sa traduca o carte despre arta dramatica de Enric Th. Rotscher, si poetul se afla incurcat – zicea prietenilor – din cauza termenilor tehnici care ii lipseau in limba romana (36). Traducerea a facut-o totusi [Art(e) a (representarei) represintatiunei dramatice. Dezvoltata sciintifice si in (legatura) cohesiunea ei organica de profesorul dr. Enric Theodor Rotscher. Dupa editiunea a doua], si numarul cel mare de coale, umplute cu o scriere marunta si rotunda, arata ce mare era ardoarea la lucru a sufleurului-poet (ms. 2254, f. 310 urm.).
Viata pe care o duce la Bucuresti Eminescu – acum cand, oricum, avea un venit modest, dar sigur – este de asa natura, incat, peste imprejurarile vremelnice, trebuie sa presupunem, ca o cauza a ei, un demon launtric si statornic al boemei.
Locuia la Pascali, in apropierea Teatrului National, la spatele hotelului "Hugues". "In casa unde locuia acest vestit artist dramatic in etajul de sus, dupa ce treceai printr-un coridor ingust si intunecos, ajungeai la odaia lui Eminescu, aproape de odaia unui frate al lui Pascali, amploiat in Bucuresti. Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastra mica, era in latime cam de 4 pasi, in lungime cam de 5 pasi. Cum intrai din coridor in odaie in fata cu usa, in fund, era fereastra. Intrand pe usa, de-a stanga, in coltul odaii, era un cup-toras facut din caramizi. De doua palme de la cuptoras, de-a lungul peretelui din stanga, o canapea mica, care servea de pat; in el dormea cu picioarele la foc, fara alt asternut. Canapeaua fusese odinioara rosie, dar acum detot decolorata. inaintea canapelei era o masa mica de brad, iar langa masa, de ceealalta parte, un scaun de brad, nevapsit, ca si masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cartile si le tinea intinse pe jos, de la fereastra pana langa masa, pe padiment. Vor fi fost pana la 200 de volume, mai cu seama carti vechi, nemtesti cea mai mare parte. Pe masa erau tot felul de hartulii scrise si nescrise. O masina mica de tinichea de facut cafea turceasca – ici cafea, colo zahar pulverizat, de lipsa pentru cafeaua cu caimac, caiete si carti si alte multe si marunte.

In odaie nu se stergea, nu se matura, pe sus si prin unghiuri se tesuse paienjenis." (36)
Traindu-si copilaria pe la gazde si pe drumuri, Eminescu si-a extirpat de mic simtul interiorului organizat. Universul se va imparti, toata viata, pentru el, in lumea ideilor, infatisata prin carti, si natura vie. Daca sub raportul intelectului el reprezinta poate cel mai ales individ al vremii sale, din punct de vedere al culturii simturilor este, desi nu totdeauna, geniul fiind prin definitie locul contradictiei, un om al naturii, o fiinta inocenta si sanatoasa. Aceasta si explica prietenia stransa cu acel bivol de geniu care se numeste Ion Creanga. Eminescu se arunca in pat ca-n fanul din grajdul de la Blaj, pe de-a-ntregul imbracat, pentru ca, atata vreme cat haina il apara de frig, ea era ca o unghie batatorita pe trup, fara vreun inteles social. isi batea, de altfel, capul sa inventeze haine si incaltaminte care sa nu se mai strice, fiindca pretindea ca noi oamenii suntem robii trupului si am fi in stare de mult mai multe lucruri daca trupul n-ar cere haine si gura de mancare (36).
Lui Eminescu nu-i trecea prin gand sa mature prin casa ori sa arunce apa statuta din donita. Acestea erau oarecum fenomene naturale si, dupa cum ar fi nefiresc sa cureti iarba din livada si sa primenesti apa din iaz, tot astfel i s-ar fi parut inoportun sa intreru-pa putrefactia gunoaielor prin colturi, industria paianjenilor sau fermentatia acra a rufelor murdare. Cel care umblase cu picioarele goale, impreuna cu iubita, la Ipotesti, capatand astfel un fel de voluptate a clisei incrustate pe degete, nu-si curata ghetele, dintr-o confuzie intre piciorul organic si incaltamintea inorganica. Lipsa totala a oricarui simt de conventie il facea pe Eminescu sa asculte de instincte, sa doarma neregulat si pe apucate, sa manance oricand si oricum, sa-si sufle nasul in servetul de masa.
Mizeria in care traieste inca de pe acum Eminescu n-ar fi explicabila, oricate carti ne-am inchipui ca-si cumpara din cei 450 lei vechi, daca nu ne-am da seama ca poetul este predispus, din pricina conditiilor sociale in care a fost nevoit sa traiasca, catre ceea ce idealistii germani ar fi fost ispititi a numi o mizerie metafi-zica, care, de fapt, era la poet o intuitie cosmica a miscarii molecu-lare, un gest filozofic, iar nu o simpla indigenta. La Eminescu lumea sensibilitatii conventionale este atat de departata de aceea ideologica, incat se produce o transcendere a notiunilor de timp si de spatiu, sau, mai lamurit, mintea cade intr-un fel de extaz abstract, iar perceptia ramane intangibila, eterna, intr-o perma-nenta moarta. De aci acel sentiment de deces, intr-un interior putred, de instrainare in prezent, comparabil ratacirii unui defunct desteptat peste veacuri intr-o incapere calcinata, erborificata, straina pentru memorie, ca si odaia lui Dionis:
" intra intr-o camera nalta, spatioasa si goala. Peretii erau negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod, si un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi, si gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau in lemnul putred.

In colturile tavanului cu grinzi lungi si mohorate paianjenii isi executau tacuta si pacinica lor industrie; intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vro cateva sute de carti vechi, multe din ele grecesti, pline de invatatura bizantina; in alt colt, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir si c-o plapoma rosie. inaintea patului, o masa murdara, al carui lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine si gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, brosuri efemere, din cate se-mpart gratis, in fine, o neordine intr-adevar paganeasca." Eminescu si-a glorificat in repetate randuri sofaua rosie, masa de brad, cum a cantat codrul sau teii de la Ipotesti, socotindu-le nu cadru estetic, ci manifestatiuni ale naturii vii, gandind poate, in vreme ce sta cu coatele pe masa, la crengile drepte si verzi ale brazilor din padure si simtind in canapea mirosul de otava si scartaitul greierilor din campurile indepartate (Geniu pustiu): "Langa camin eraaui lemne multe si risipite. Le trantii in soba si aprinsei un foc cumplit, trasei o mica sofa rosie fata cu focul, cu cugetarea decisiva de-a astupa soba nainte de a se potoli focul"
Noaptea potolit si vanat ardefocul in camin. Dintr-un coltpe-o sofa rosa eu infata lui privesc, Pan' ce mintea imi adoarme, pan' ce genele-mi clipesc; Lumanarea-i stinsa-n casa somnu-i cald, molatic, lin.
(Noaptea)
Eminescu era acum un tanar in preajma barbatiei, de unde si acea linistire a gesturilor, provenita din increderea in sine. Printr-un narcisism frecvent la el, infatisarea lui de atunci o gasim, mai bine decat in amintirea prietenilor, in propriile sale cuvinte: "Era frumos – de-o frumusete demonica. Asupra fetei palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filosof. Iar asupra fruntii se zburlea cu o genialitate salbatica parul sau negru-stralucit, ce cadea pe niste umeri compacti si bine facuti. Ochii sai mari caprii ardeau ca un foc negru sub niste mari spran-cene stufoase si imbinate, iar buzele strans lipite, vinete erau de o asprime rara." (Geniu pustiu)
Intra bucuros prin cafenele, atras de "aroma imbatatoare a unei cafele turcesti" si pentru a frunzari ziarele straine la darile de seama literare si artistice. Bucurestiul autumnal de pe atunci, cu "stradele nepavate, stramte si noroioase, ce trec prin noianul de case mici si rau zidite si prin baltile de noroi" (Sarmanul Dionis), ii era asa de cunoscut, ca-l urmarea ca un fond firesc pentru o inmormantare trista, saraca. Umbla mult pe strazi si prin Cismigiu, fredonand si pierdut in ganduri (36), fiindca isi urzea atunci cea mai mare parte din temele poetice de mai tarziu. Aceasta presupu-ne o lectura intinsa, ceea ce este neindoios ca avea, datorita mare-lui numar de carti risipite pe dusumeaua odaitei sale si sedintelor de citire in fata anticarilor, de la care insa nu cumpara nimic. Superioritatea sa se vedea in discutiile cu prietenii, mai cu seama ardeleni, pe care le incepea cand nu era innourat la suflet, cum i se intampla nu rareori. Patriotismul de mai tarziu i se deslusise de pe acum in minte si, cand i se parea ca poporul este ultragiat, se aprindea si perora, incheind cu un: "Bata-i mania lui Dumne-zeu", sau cu principiul ca "pentru razbunarea neamului e sfant orice mijloc" (36).
Si totusi, dovada a superioritatii intelectuale, "nationalismul" nu-l impiedica sa aplice in domeniul artistic principiul critic, sa respinga pe Muresanu, desi stia ca asta face sange rau prietenilor ardeleni, sa osandeasca limba lui Treboniu Laurian si sa indraz-neasca a afirma ca Alecsandri, poet dulceag si delicat, nu e in stare a da epopeea literaturii romane. Aceasta epopee, in forma narativa sau dramatica, visa probabil, intr-ascuns, s-o scrie el. De-atunci este incercarea, parasita apoi, de a pune in versuri populare povestea lui Arghir si a Ilenei de Barac. Rampa, in pulberea careia traia, il va fi ispitit inca de pe atunci sa faca piese de teatru, in care sa glorifice eroismul domnilor romani. Dintre toate proiectele de drame istorice, poate ca este din acea vreme dorinta de a face un Macbeth romanesc din Alexandru Lapusneanu (ms. 2254, ff. 301), intrebuintand, mai ales in ultimul act, novela lui Negruzzi. Daca insa n-a scris decat vreo 70 de versuri din Basmul lui Arghir (36), iar din drame n-au ramas decat insemnari pe hartie, este pentru ca Eminescu era muncit, ca orice scriitor mare, de problema tehnica a limbii. Carnetelul cu care venise de la Blaj, citirea croni-carilor si a tuturor poetilor romani pe care ii cunostea pe degete nu i se pareau un material indestulator. Ori pe unde gasea, dar, o culegere de poezii populare – si multi tineri ardeleni o aveau – nu se lasa pana nu o imprumuta. Cu asemenea disciplina tehnica, se intelege de ce Eminescu publica atat de putin. Cu oarecare pedanterie tinereasca, debitata insa pe tonul profund, dulce si rar, ce-i era firesc, el predica astfel prietenilor, uimiti si de stiinta, si de dictiunea sa impecabila si curgatoare (36):
"A iesi in publicitate nu-i gluma. Mai de multe ori imi pare rau c-am publicat ceea ce-am publicat. Este o zicala din batrani: Gura sa aiba trei lacate: in inima, in gat si a treia pe buze; cand iti va scapa cuvantul din inima, sa nu scape de cealalta, ca daca ai scapat o data vorba din gura, n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu soimul. Trebuie sa cumpanesti de-o suta de ori o scriere pana o dai publicitatii."
Nutrind aceste conceptii, Eminescu s-a alaturat in chip firesc de Societatea "Orientul", care s-a fundat la 1 aprilie 1869 in Bucu-resti si care avea drept scop promovarea culturii prin discutii, lec-turi, conferinte, dar indeosebi prin studii de folclor. Din cerc faceau parte Gr. H. Grandea, V Dumitrescu, I. Badescu, N. Droc Barcianu, C. Carlova, Al. Negroni, Gr. Columbeanu etc. Eminescu n-a vorbit si n-a luat parte niciodata la discutiile publice, care se tineau la inceput o data, iar apoi de doua ori pe saptamana, dar se vede ca se imprietenise indeajuns cu colegii de cerc, deoarece un an mai tarziu se ruga de Negruzzi, din Viena, sa nu respinga cu prea mare asprime versurile lui Vasile Dumitrescu, trimise la Convorbiri literare. Acesta mai publicase, de altminteri, in Albina Pindului, poezii ce nu meritau vreo mila (22).
Ceea ce este de retinut in legaturile lui Eminescu e ca in sedinta din 29 iunie 1869, numindu-se sapte comisii cu scopul de a face excursii pentru adunare de material folcloristic din diferite parti ale tarii, Eminescu a fost repartizat, impreuna cu Basarab si V Dumitrescu, in comisia a V-a, pentru Moldova (21).
Si intr-adevar poetul s-a dus, ba chiar era plecat, pare-se, in Moldova, dar nu in excursie, ci in turneu, cu trupa Pascali (173). In a treia decada a lui iunie st. v., Eminescu se afla cu trupa, si cu Eufrosina Popescu, se-ntelege, la Iasi, iar in iulie se tinea ascuns de fostii colegi in Cernauti, asa incat sa nu-l vada nimeni. Anecdota spune ca umbland si aici, cum ii era felul, cu haine proaste si ghete scalciate, Pascali, la masa caruia de altfel Eminescu mai intrebuin-tase o data, in lipsa batistei, servetul (36), ii dadu 50 de lei sa-si cumpere aceste articole. Eminescu insa isi procura operele complete ale lui Goethe si Heine, lucru care – intamplarea fiind nevero-simila – dovedeste reputatia de germanist de care se bucura (220). La Cernauti, Pascali, din diferite motive, n-a dat decat 9 repre-zentatii, printre care va fi fost si Supliciul unei femei cu Oda la Eliza de V. A. Ureche, data si la Iasi (173). De aci s-a indreptat spre Botosani. Acolo astepta vigilenta mania parinteasca a lui Gh. Emino-vici. Inca de la Bucuresti, fratele ofiter Iorgu, care ii urmarea misca-rile, incercase sa-l readuca la caile voite de parinti, spre marea indig-nare a poetului (36):
"Ce au cu mine? zicea. Painea nu le-o mananc, pragul nu li-l calc. Lese-ma sa-mi merg calea mea si sa traiesc din putinul meu." La Botosani, Eminovici izbuti sa puna mana pe fugar si, mai cu raul, mai cu binele, il duse la Ipotesti, unde il tinu dezbracat pana ce fu incredintat ca trupa teatrala a plecat (57, 58). Astfel se sfarsi scurta cariera de sufleur a lui Eminescu, cel mai stralucit literat care a intrat vreodata, inainte de Caragiale, in cusca in forma de palnie a unui teatru roman. Din aceasta epoca ii ramase lui Eminescu un mare tumult de proiecte dramatice, amintirea unei iubiri inca nestinse, dar si o priveliste larga a intregului sol romanesc, precum insusi zice (42):
"intamplarea m-a facut ca, din copilarie inca, sa cunosc poporul romanesc in crucis si-n curmezis"











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani