Mira — grup de fragmente dramatice ale lui Mihai Eminescu referat






MIRA — Grup de fragmente dramatice ale lui Mihai Eminescu. Redactate in perioada 1867-. Publicate mai intai de Ilarie Chendi in „Samanatorul", II (1903), nr. 19, „Calendarul Minervei", 190. Publicate in voi. de A. C. Cuza, in Opere complecte. Iasi, Institutul de arte grafice „N. V. Stefaniu & Co", 1914 si de Perpessicius, in Opere, IV, Bucuresti, Editura Academiei, . Este vorba, dupa comentariile editorilor mai recenti (A. Rusu, P. Cretia), de trei piese: Slejanita-Voda, Petru Rares si Marcu-Voda; primele doua sunt insa, probabil, momente ale uneia si aceleiasi drame istorice, avandu-i ca eroi pe Stcfanita, Petru Rares, Luca Arbore, poetul Maio si angelica Mira. Marcu-Voda, proiect nebulos schitat in manuscrise sub titlul Planul Mirei, ar fi plasat in jurul aceleiasi figuri feminine enigmatice o intriga istorica din epoca Iui Mihai Viteazul. Titlurile sub care apar aceste fragmente dramatice in ultimele editii difera: in Opere, IV, Teatru, ed. A. Rusu, Bucuresti, Minerva, 1978, fragmentul Stefanita-Voda e publicat sub titlul Mira, iar in note sunt reproduse fragmentele Petru Rares si Marcu-Voda; in ed. academica de Opere, VIII, Bucuresti, Editura Academiei, 1988 (ed. Petru Cretia, Aurelia CretiaDumitrascu, Oxana Busuioceanu), Mira desemneaza fragmentul Marcu-Voda; celelalte doua aparand sub titlurile Stefan cel Tanar si Petru Rares. Articolul de fata se fixeaza preponderent asupra fragmentelor Stefani(a-Voda/ Petru Rares, a caror redactare depaseste simpla schitare a intrigii.

Scria de proiectate drame istorice publicate de editori sub titlul Mira are ca unic element comun prezenta personajului central feminin, care e un personaj nonistoric, ax fictional tratand o componenta a imaginarului eminescian, in Stefanita—Voda/ Petru Rares, eroina este fiica parcalabului Luca Arbore, logodnica poetului Maio, iubita cu un amor demonic si disperat de Stefanita-voda, iubita cu „pasiune italiana" de pesacrul-calugar Petru Maja, viitorul domn Petru Rares; ea il otraveste pe Stefanita si se sinucide (vrand sa ramana „vergina santa"), cu toate ca o dragoste adanca o leaga de Petru Rares. Tot o blonda, lunatica Mira, de asta data fiica domnului Ieremia Movila, e iubita de Marcu (in Marcu-Voda), sau de Miron, fiul lui Toma Nour, unealta politica a lui Mihai Viteazul. Epocile, personajele, intriga, totul se schimba in aceste proiecte de drame istorice; neschimbat ramane doar numele Mirei, imaginea ei de Ofelie lunatica si fascinatia pe care o exercita in juru-i, ramanand ca insasi departe de pasiunile pe care le-a desteptat. Timpii istorici difera, dar suava Mira pluteste peste veacuri, componenta mitica a peisajului istoric. Piesa se construieste cu o distributie romantica, bazata pe antiteze violente si pe dozarea pasiunii (de la amorul angelic la cel „arab" sau „italian"). Fragmentele pastrate indica prezenta unui dublu conflict.

Primul, de natura istorica, il opune pe Stefanita (spirit epigonic, damnat, prin care motivul „epigonilor" se face simtit in proiectie istorica) batranului Luca Arbore, supravietuitor al Moldovei lui Stefan cel Mare.

In acest conflict, poetul Maio, „bard" al neamului sau, apartine cu sufletul generatiei eroice si incearca sa-l salveze pe Stefanita (si sa salveze Moldova) sacrificandu-se, adica sacriflcandu-i-o pe Mira, logodnica adorata, care ar putea manui sufletul voievodului damnat. Caci, pe langa tema centrala -aceea a timpului istoric care destrama mitul si varsta mitica -, piesa aduce ca tema secunda iubirea plasata, incert, intre vis, blestem si mantuire. Strania boala de care sufera Stefanita-voda parc a avea o dubla motivare. Ea e, in primul rand, o boala a veacului, o boala a generatiei sale, care va primi mai tarziu numele de epigonism si care ia nastere din pierderea credintei („A intrat veninul necrezato-riei in inima lui si a muscat-o")- A doua motivare a straniei boli de care e atins Stefanita c vraja unui chip misterios care i-a aparut in ceta-tuia neagra de la malul marii. Eroul isi traieste boala ca pe un acut sentiment de instrainare a sinelui, dezvaluit intr-un monolog care va deveni intr-o redactare ulterioara, mult purificata, poezia Melancolie. Atins de farmecul Mirei („o femeie o cantare stiu eu, poate o vraja"), domnul isi simte sufletul „innoptat" si Maio, gata sa-si sacrifice iubirea ca sa-l salveze, o celebreaza pe logodnica (la care renunta) intr-un cantec intitulat Nordica, in care concentreaza principalele elemente ale motivului „Mira".





El s-ar putea numi motivul „chipului din castel": prefigurat in juvenila Linda, reluat in cateva din marile poeme postume eminesciene (Muresanu, Povestea magului), el este in cel mai inalt grad caracteristic pentru imaginarul eminescian. E vorba in primul rand de un cuplu straniu de personaje a caror intalnire se petrece in mod obligatoriu pe malul marii - sau pe mare -, conditionata fiind de prezenta oglinzilor acvatice ca spatiu de reflectare; cuplul acesta este alcatuit dintr-un calugar poet si un „chip" angelic care apare fugar la ferestrele unui castel inconjurat de ape si pare a se fi intrupat dintr-o raza la chemarea cantecului intonat de calugarul-poet.

In Mira, Petru Rares cumuleaza dubla ipostaza de calugar si poet: scarbit de visurile iluzoriei puteri voievodale, el se descopera „un visator. Picioarelor, ce li era dor de covorul tronului, astazi li-e dor de pustie; fruntii ce visa coroana i-e dor de visatorie si comanac". Adormit pe malul marii, langa „ruina unei biserici dace (ori tatare)", cu lira atarnand de stalpii bisericii invadate de apa, Petru Rares e un erou geaman calugarului din Povestea magului calator in stele. Castelul poate lua infatisare de biserica ruinata, de cetatuie neagra sau pur si simplu de ruina.

Ruinele de pe malul marii, biserica (daca ? tatara ?) par semne dintr-un limbaj uitat, care tulbura, in adancul ei, memoria, semne tulburatoare pentru ca si-au pierdut intelesul, desi promit un inteles.

In acest spatiu ruinat de la marginea lumii, marea - dar si aerul primesc functie de oglinda. Chipul angelic „ce plana-n palatul fericit" este „gandit de-adancul marii, de aer oglindit", caci, marturiseste unul dintre eroi, „cred aerul oglinda in care se reflecta ingerii cerului". „Chipul" (aici blonda, lunatica Mira) este „reflectul unui inger pe pamant". Lunatismul ei e o alta fata a mortii, caci „Moartea e un munte sant/ Pre departe de pamant/ Luminat de-al lunei gand".

Chipul din castel isit dezvaluie, prin reflectare, natura luminoasa si astrala, atrasa in fiinta de cantecul calugarului-poet. Acesta trebuie sa fie sensul lirei lui Petru Rares, erou ce oscileaza intre vocatia ascetica (si poetica) si vocatia de conducator (in scena finala din proiectul schitat al dramei, el nu ar fi fost silit sa opteze in cele din urma, primind sceptrul si lasand sa cada, pe trupul neinsufletit al Mirei, cununa de laur). Caracterul de „reflex" angelic al Mirei ar putea explica numele eroinei, care apare indisolubil legat de natura personajului daca il raportam la frantuzismul „a se mira", cu sensul de „a se oglindi", pe care Eminescu il foloseste frecvent in primii ani de creatie. „Reflect" angelic si astral. Mira isi dezvaluie natura platoniciana de „reflex" sau „oglindire" a Ideii, pe care personajul feminin o are adesea in poezia de tinerete a lui Eminescu La celalalt capat al creatiei, in Luceafarul, regasim motivul Chipului din castel, substantial modificat insa. Principesa din Luceafarul, care in varianta anterioara, de basm, era prizoniera in palatul din gradina de aur, se regaseste acum in spatiul caracteristic eminescian al castelului de la marginea marii unde, avatar al Chipului din castel, ea asteapta rasaritul Luceafarului. Chipul si-a pierdut insa natura celesta. Marea - ca si oglinda din iatac -n-o mai oglindeste pe ea, ci imaginea astrului a carui nostalgic o bantuie. Descantecul de coborare nu-i mai c adresat ei, celei de jos, ci astrului chemat sa se-ntrupeze. Ajuns Catalina, Chipul din castel si-a pierdut natura astrala si a devenit „chip de lut" (intrupare, deci, nu a luminii, ci a materiei amorfe, opace, tarana), dar pastreaza nostalgia astrului interzis si neinteles.

In ciuda modificarii de roluri, motivul definit in Mira modeleaza imaginea eroinei din Lucea/arul, explicand nostalgia astrala care n-o incerca nici o clipa pe eroina basmului Fata in gradina de aur si tradand o componenta esentiala a imaginarului eminescian.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani