Mistretul cu colti de argint de ştefan Augustin Doinaş - comentariu referat






Stefan Augustin Doinas a debutat in 1939 in Jurnalul literar al lui G. Calinescu, castigand apoi, cu volumul Alfabet poetic, in 1947, Premiul pentru debut "E. Lovinescu". Din cauza instaurarii comunismului volumul nu a mai aparut, iar autorul isi face debutul in poezie abia in 1964, cu volumul Cartea mareelor, in care trecea de la balada la o poezie cerebrala.
Din cartile sale ulterioare de versuri, care i-au consolidat un renume de autor fundamental al poeziei romanesti, mentionam Omul cu compasul (1966), Semintia lui Laocoon (1967), Papyrus (1974), Alter-ego (1970), Anotimpul discret (1975), si abia in 1978 Alfabet poetic reuseste sa vada lumina tiparului. Mai publica Hesperia (1979), Vanatoare cu soim (1985), si Foamea de Unu (1987), inainte de anul de rascruce . Interioriul unui poem, Lamentatii, Psalmii sunt cateva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis in anii din urma.
Omul cu compasul grupeaza ciclurile Toate sunt prezente, Amor universalis si Mistretul cu colti de argint (Balade vechi), odata cu acest volum Stefan Augustin Doinas face trecerea de la baladesc la neoclasic, sub inraurirea lui Paul Valery.


"Poet plutonic al marilor intinderi cosmice si al haosului ordonat estetic" cum il numeste I. Negoitescu, Stefan Augustin Doinas este comparat cu Eminescu. In acceptiunea criticului Eminescu este cosmos, prin intreaga sa fiinta, pe cand Doinas doar participa la el, "cosmosul launtric integrator" al acestuia e "nu mai putin fascinant decat cel al romanticului absolut", fiind "apropriat doar ca spectacol", insa ca unul care apartine nu fiintei atrase de nemiscarea neoclasica a liniilor, de calmul formei culcate-n geometrie, ci omul viu, instinctiv, orgiastic, starnit de invazia profanatoare, senzoriala a ordinii materiale si de posibilitatea lor de integrare cosmotica mai brutala, mai concreta. Poezia omului cu compasul, reprezinta in opinia criticului, un raspuns "apolinic" la "dionisiacul" marilor miscari tectonice de adancime, poetul optand pentru calmul formei ca pentru un exorcism existential .

Prin urmare, volumul Omul cu compasul poate fi abordat dual, fie din persepectiva neoclasicismului evident al poeziilor mai noi, fie din aceea, la fel de evidenta, a viziunilor "cosmotice" mai vechi. Stratul arhaic e cel baladesc din ciclul final Mistretul cu colti de argint, baladescul exercitiului poetic al cerchistilor derivand dintr-un imperativ programatic antiestetic, ceea ce in logica grupului nu insemna eradicarea esteticului, ci antiestetism, opozitie fata de gratuitatea formala, suficienta siesi, a poeziei autoreproductive: "Exclusivitatea estetica, preciza Radu Stanca, in Resurectia baladei, nu duce la capodopera" .

Fiind antiformal, epic si axiolgic, baladescu va fi situat de Doinas in categoria genurilor de travesti, a "mastilor" identitare histionice: "…baladescu cuprinde toate acele forme ale poeziei in care liricul – refuzandu-se ca simpla expresie directa a unei stari afective – recurge la forma indirecta a unei travestiri: travestire care aseaza continuu poetul indaratul personajelor sale" . In consecinta baladescul e conceput ca un mecanism de de-subiectivizare a scrisului prin dedublare histrionica: asumandu-si roluri, recurgand la personaje, poetul intra sub incidenta unui proces de i-realizare fantastica de sine, renascand prin intermediul artei, devenind "semn cultural". Balada reprezinta, astfel, pentru autor, "capacitatea de a produce irealul" rarefiat al identitatii culturale, pline de somptuozitate, "scanteieri" si "fosforescenta" crepusculara: "…intre artist si materialul sau se interpune o atmosfera culturala, un aer cu miresme diurne".

Balada Mistretul cu colti de argint a fost scrisa in anul 1945, reluata in 1950 si publicata in ciclul celor nouasprezece balade din volumul Omul cu compasul, in 1966.
In Orfeu si tentatia realului, Augustin Doinas explica multiplele sensuri ale lecturii baladei: "Tin minte insa ca intentia mea, cand am compus aceasta poezie, a fost aceea de a realiza o indoita exigenta: pe de o parte, o structura dramatico-epico-lirica tipica, de balada, cu trei momente conflictuale urmate de un deznodamant final; pe de alta parte, un caracter simbolic al desfasurarii lor, care sa permita mai multe interpretari“.

Izvoarele de inspiratie, precizeaza poetul, se regasesc in: „balada romantica germana (probabil ca Erlkönig (Craiul ielelor) de Goethe a jucat, aici, un rol hotarator); dar el venea si ca o prelungire a interesului pe care l-am manifestat, inca din copilarie, fata de poeziile lirico-narative ale lui Bolintineanu, Eminescu, Cosbuc. Al doilea deziderat, mai ambitios, se hranea din lecturile mele franceze, care pe vremea aceea erau Baudelaire, Nerval, Verhaeren, Mallarmé, Valery“.
Naratiunea versificata a unei ispitiri, balada lui Goethe, Erlkönig (Craiul ielelor) nareaza ispitirea unei fiinte fragile si naive, un copil de opt ani, de catre mesagerul unei lumi nevazute si ostile, care reuseste sa-i rapeasca in cel din urma viata, cu toata stradania tatalui de a-si intoarce fiul dinspre lumea de dincolo spre lumea reala. Chemarile pe care doar copilul le aude sunt explicate de parinte ca fenomene naturale, ceata, susurul vantului prin frunze, si numai moartea va ramane dovada ca supranaturalul, al carui glas copilul il percepuse, exista.
Subiectul baladei este aparent simplu. Un print din Levant, pasionat vanator, vrea sa rapuna un mistret fantastic, cu colti de argint. In ciuda sfaturilor date de slujitorii sai, printul se avanta in inima padurii intunecoase. Printul nu reuseste sa vaneze mistretul fioros, iar mistretul il ucide pe print in timp ce cornul de vanatoare suna melancolic. "Exista un grad zero al lecturii simbolice, la care Mistretul cu colti de argint poate fi citita ca un simplu episod de vanatoare, ca o balada cinegetica“, dupa cum marturiseste insusi autorul. In acest context, poetul atrage atentia asupra lexicului specific: vanatoare, codru, goarne, copoi etc.; formele apelative: „Veniti sa vanam“; preferinta pentru gerunzii; refrene-rima; interferarea descrierii, naratiunii – a epicului, dramaticului si liricului.

Dar balada permite o abordare mai profunda urmarind dezideratele Cercului literar de la Sibiu din care Doinas facea parte si care promova o balada care cere mai multa intelectualitate, o constructie elaborata, iar pentru largirea spectrului emotional esteticul era insotit de valori etice, politice, magice etc.
Vanarea misteriosului mistret cu colti de argint devine obsesia vietii printului; „printul va fi omul, in general; mistretul – o imagine a idealului; vanatoarea – un act existential al realizarii de sine" dupa cum afirma autorul. Proba are caracter initiatic, reiterand, in plan real, practici arhaice, precum tinerii de altadata intrau in pestera ursului cu mainile goale sau Ghilgames pleca in cautarea nemuririi. Este de fapt incercarea de a da un sens inalt vietii, de a iesi din platitudinea existentei comune.
Printul din Levant este un rebel, care nu accepta viziunea banala asupra vietii si sfaturile oamenilor obisnuiti, pentru care vanatoarea are numai scop pragmatic, fara implicarea unor mari idealuri, devastatoare in cele din urma pentru fiinta umana: "- Stapane/ mistretul acela nu vine pe-aici./ Mai bine sa-abatem vanatul cu coarne,/ ori vulpile rosii, ori iepurii mici". Fantasma, ce-l cheama, il provoaca si in cele din urma il rapune, se afla dincolo de puterile sale, in sfera cea mai tulburatoare a idealului greu de atins, in ciuda eforturilor supraomenesti de a infrange animalul vrajit, "cu colti de argint", care poarta atributele certe ale fantasticului.
Aceasta fantasma apare peste tot, metamorfozeaza gradat intregul peisaj, fiecare stralucire de apa, iarba, luna, simboluri ale idealului obsesiv, dorit cu ardoare, fiind decodate in real, cu dispret crescand, de slujitorii marunti: " - Priviti, cum se-nvarte facandu-ne semn/ Mistretul cu colti de argint, nu departe:/ veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!/ - Stapane, e apa jucand sub copaci,/ zicea servitorul privindu-l istet/ Dar el raspundea intorcandu-se: - Taci/ Si apa sclipea ca un colt de mistret". Aceasta este secventa-nucleu a textului poetic, reluata ca un laitmotiv specific structurii baladei, cu modificari subtile de termeni-simbol, printr-un joc savant al paralelismului si al simetriei.
Incercarile sunt trei, ca in orice poveste mitica, reluate prin amplificarea eforturilor de cautare si prin schimbarea armelor de atac. Poezia creeaza astfel simetrii perfecte, fiecare secventa narativa dobandind simbolistica si expresia poetica adecvata. In prima incercare, mistretul se metamorfozeaza in "apa jucand sub copaci", in a doua devine "iarba jucand sub copaci", in cea de a treia, in preajma mortii printului, intr-o proiectie cosmica, "luna lucind prin copaci". La randul lor, elementele naturii iau, in viziunea printului, infatisarea idealului, a unui "colt de mistret". Armele se substituie si ele, pe masura dificultatilor ivite in cale: sageata de lemn, de fier si de foc. Atitudinea slujitorilor amplifica gradat dispretul omului comun pentru inutila cautare, din punctul lui de vedere, a idealului: "zicea servitorul privindu-l istet", "zicea servitorul zambind indraznet", "zicea servitorul razand cu dispret".

Naratiunea care alcatuieste structura baladei se intemeiaza pe un conflict dramatic intre doua personaje care apar ca realitati distincte, dar care, gandite atent, se dovedesc a fi unitare, fata si reversul fiintei umane.

Printul din Levant pare singurul inzestrat cu harul de a recunoaste sub aparenta unor manifestari naturale – apa, iarba, luna – adversarul transformat. Natura si situarea printului il aseaza intr-o lunga serie de personaje alegorice, angajate in actiuni similare. Situatia lui este, pana la un moment dat, pana la intalnirea cu fiara, similara cu a eroului din basm, care trebuie sa-si recunoasca adversarul schimbat cand intr-o fantana otravita, cand intr-un copac cu fructe ucigatoare, si care nu scapa cu viata decat daca este initiat in prealabil si inzestrat cu mijloace de aparare. Spre deosebire insa de tanarul in proces de initiere care este personajul basmului, aici avem a face cu un personaj care crede a recunoaste un adversar cautat sub aparente care pot fi si care, cu aceeasi indreptatire, pot sa nu fie metamorfoze ale adversarului. Pentru fiecare din actiunile lui se pot oferi cel putin doua explicatii, una in real, alta in imaginar; si aceasta il deosebeste fundamental de personajul alegoric al basmului. Din literatura lumii, cel mai apropiat ii este Cavalerul de la Mancha, Don Quijote, cautator si el al raului ascuns dincolo de realitatea familiara a morilor de vant. Mai mult, ca si Don Quijote, printul este insotit de o sluga, intrupare a bunului simt comun, care nu crede decat in ceea ce vede, care evolueaza de la ,,istetimea’’ celui ce poate oferi o explicatie pentru orice, la ,,indrazneala’’ slugii care a prins slabiciunea stapanului si la dispretul pe care il simte omul ce se socoteste zdravan la minte pentru un nebun incurabil. Numai ca si in evolutia atitudinilor slugii are loc aceeasi rasturnare ironica, rasturnare care marcase si viata stapanului. Daca acesta, fata in fata cu mistretul, era predispus sa creada ca adversarul e altul, o ,,fiara ciudata’’, ,,o pasare neagra’’ ce ,,sta-n luna si plange’’, o ,,vesteda frunza’’, incercand inconstient sa diminueze pericolul prin gradatia descendenta a atributelor raului ( de la fiara la frunza), slujitorul renunta la orice detasare de stapan, preia atributele acestuia, recunoaste mistretul si suna din corn, vestind catre ceruri moartea in real al cautatorului de iluzii. Ca si metamorfoza lui Sancho Panza, ramane si aceasta sa pluteasca in sfera ambiguului: este vorba intr-adevar de capacitatea simtului comun de a spune lucrurilor pe nume si de a deosebi inchipuirea de realitate, sau se petrece un transfer de convingeri, care face posibila transformarea slugii dispretuitoare in mesagerul catre ,,cerul senin’’ al celui ucis de necognoscibilul lui ideal. Doinas utilizeaza expresia lacunara, eliptica drept mijloc de sporire a misterului, fara a oferi explicatii cauzale sau determinari psihologice. Relatarea simpla a unor evenimente stranii poate fi mai eficienta literar decat orice construire de mister. Este mistretul o realitate sau o iluzie ce si-a creat realitatea pe masura? Nimeni nu poate raspunde. Tacut ramane si cerul catre care cel sortit mortii isi indreapta mesajul. Un mesaj scurt, pentru ca lupta aproape nu exista, e numai renuntare de sine. Imaginea fiarei ii apare de altfel cautatorului in vreme ce statea ,,la izvor aplecat’’; ea poate fi foarte bine o proiectie narcisiaca. Este printul un romantic halucinat sau un demiurg al propriului infern? La sfarsitul poemului ne aflam in punctul terminus al unei antiteze care incepuse de cand printul renuntase la a se multumi cu un vanat modest si accesibil. Momentul final, prin posibilitatile pe care le deschide, de a fi interpretat in mai multe feluri, arunca o lumina ambigua si asupra momentelor initiale, care contin in aparenta un singur sens, dar care, legate prin antiteza de celelalte, isi dezvaluie misterul latent. Cu alte cuvinte, tehnica ambiguizarii consta in schimbarea unghiului de vedere in expunerea faptelor ( fiecare intamplare ofera doua explicatii opuse si solidare) si in unificarea a doua serii de evenimente prin procedee retorice (repetitia si antiteza), dupa ce una dintre serii devine ,,criptica’’ pentru ca este inexplicabila prin felul in care s-au desfasurat pana atunci evenimentele.





O alta interpretare este data de poet in functie de interpretarea „data actului de a vana“: „Aproape in toate culturile vechi, vanatoarea este privita ca un act ritual cu finalitate spirituala: a urmari vanatul inseamna a cauta o treapta superioara de existenta, a urmari un ideal spiritual“. Sunt oferite exemple din traditiile indienilor din America de Nord, la care goana dupa prada simbolizeaza drumul care duce spre Marele Spirit; in China antica consemnarea animalelor emblematice sporeste virtutile imparatului etc. „Intr-o viziune pur laica, Mistretul cu colti de argint poate fi socotita ca un ritual civilizator: in acest caz, printul devine exponent al regalitatii potentiale, un viitor monarh care incearca sa-si exercite prerogativele firesti de instaurare a ordinii, aflandu-si moartea in lupta cu fortele oarbe ale haosului natural. Treptele ascensionale ale vanatorii, ca si instrumentele cu care este realizata, participa astfel la o simbolistica proprie: ele vizualizeaza istoria insasi a vanatorii, de la treapta ei primitiva (sageata de lemn) la cea moderna (sageata de foc).
Mistretul urmarit simbolizeaza „absolutul libertatii spirituale, niciodata atins, intrarea in domeniul marilor mistere“; celalalt (mistretul care-l ucide „urias, argintat“) „e un animal real, simbol al accidentului concret, limita tragic-necesara a conditiei umane“. Durata vanatorii acopera tot spatiul vietii. Dar lectura poate fi interpretata si ca un act uzurpator. Printul este „un simbol al regalitatii necoapte, al tineretii dornice de putere, pornind la o lupta ambitioasa de instaurare prematura pe tron“.
Moartea printului este arhetipala: asa cum Ghilgames nu reuseste sa stea treaz nopti in sir pentru a dobandi nemurirea si, cand pune mana in sfarsit pe planta nemuririi, o pierde ca urmare a unei neglijente, nici printul din Levant nu poate rapune mistretul cu colti de argint. Acesta, ca o revarsare stihiala, il rapune "Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii/ cum sta in amurg, la fevor aplecat,/ veni un mistret urias, si cu coltii/ il trase salbatic prin colbul roscat." Ironic, in final, slujitorul admite interpretarea printului: "- Stapane, mistretul cu colti ca argintul,/ chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci". Martori la aceasta moarte rituala stau luna, apa, ce sclipesc stins, ca un colt de argint. Precum in vechile legende germanice, pline cu varcolaci si animale fantastice, printul devine "pasare neagra" ce "sta-n luna si plange".
Poemul este o scriere emblematica, pe teme romantice tarzii, moartea printului devenind o apoteoza a idealului si a disperarii umane. In aceasta interpretare se inscrie imaginea codrului metaforizat, "inima neagra de codru", a padurilor nepatrunse, a scorburilor ascunse in care se poate ascunde vanatul. Animalele de prada isi schimba zilnic forma, "copita si blana si ochiul sticlos", epitetul "sticlos" denotand ferocitatea extrema, cruzimea rara, de care servitorii se feresc cu groaza.

Balada ofera insa suficiente elemente pentru a fi citita ca un ritual al initierii. Scenariul epic, gradatia ascensionala, ,,delirul’’ aparentelor inselatoare care-l solicita pe print, ,,proba’’ diverselor arme ( de lemn, de fier, de foc,) – toate acestea indica treptele ce trebuie parcurse de orice novice in procesul de maturizare spirituala. Replicile servitorului nu sunt decat ,,ispitele’’ cu care realitatea imediata, incearca sa-l abata din drum. Imaginile neverosimile ale vanatului masoara forta interioara a viziunilor sale, din ce in ce mai pure, mai elevate, dar si mai terifiante, mai nimicitoare: mistretul urmarit (cel ,,cu colti de argint’’) si mistretul care-l ucide, (cel ,,cu colti ca argintul’’) nu mai sunt una si aceeasi fiara, decat pentru vederea ,,oarba’’ a servitorului care e un profan. Cel dintai simbolizeaza Absolutul libertatii spirituale, meta- si polimorfic, niciodata atins, intrarea in domeniul marilor Mistere; celalalt e un animal real, simbol al accidentului concret, limita tragic-necesara a conditiei umane.
In acelasi timp, balada poate fi citita si invers, ca ritual al unui act profanator. Printul poate fi interpretat ca un simbol al regalitatii, al tineretii dornica de putere, pornind la o lupta ambitioasa de inscaunare prematura, sau, in fine, ca un conflict dintre sacru si profan, un simbol al puterii seculare, lumesti, in plin proces de uzurpare a prerogativelor sacerdotale.
Moartea printului este, in cele din urma, o alegorie, cosmicitatea sentimentului de integrare in natura amintind de epopeile indiene. In momentul crepuscular in care mistretul loveste, natura isi schimba infatisarea, devine funebra, ca un doliu cosmic:

"Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta in amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.
- Ce fiara ciudata ma umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza ma bate mereu?". Printul intra in nefiinta fara a-si da seama, raspunsul fiind dat mereu de servitor: " - Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci,
Asculta cum latra copoii gonindu-l
Dar printul raspunse-ntorcandu-se: - Taci
Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sa suni pana mor, catre cerul senin
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna, insa foarte putin."



Beatitudinea mortii, similara cu aceea a emirului din Noaptea de decembrie a lui Alexandru Macedonski, este intemeiata pe o filozofie a tacerii: cu printul moare intreaga natura, iar universul isi opreste pentru un moment miscarea, adaptandu-se formelor fixe, statice. Daca printul urmareste tinta aflata tot mai departe, servitorii nu observa limita dintre real si ireal decat atunci cand este mult prea tarziu. Printul opereaza cu dimensiuni proprii ale limbajului, cu perceptii totale asupra naturii. Pentru el, mistretul nu este o fantoma, ci o tinta concreta, pe care o urmareste prin toate metodele, cu ochii mintii si prin fapte. El deceleaza limita diafana a lumii ascunse, sesizeaza inefabilul prezent dincolo de formele aparente ale naturii, incercand sa reconstituie o alta realitate, arhaica. El este vanatorul arhetipal prin excelenta, dar se transforma in vanat: fiara pe care o vaneaza este o entitate negativa, un demon al timpurilor uitate, iar moartea lui echivaleaza cu lipsa de putere in fata fortelor ascunse malefice ale naturii. Printul urmareste iluzia, punctele inca negre de pe o iluzorie harta a cunoasterii, si reuseste sa perceapa aceste functii aparte.

Mistretul cu colti de argint a fost citita si ca o arta poetica. In lumina unei asemenea interpretari, imbratisata si de Eugen Simion, „printul ar fi un simbol al creatorului (poetul), iar tribulatiile sale cinegetice ar reprezenta ceea ce se numeste azi, intr-un anume jargon critic, „l’errance de l’écriture“. In acest context: „Opera este egala cu himera urmarita o viata intreaga, a poetului: acesta moare, pana la urma, ucis de o opera oarecare ("un mistret urias, argintat") care nu se stie niciodata daca este intr-adevar Opera ideala insasi“.

In sensul de program afectiv si intelectual al creatorului care mediteaza la conditia existentei sale in lume, la raportul dintre aspiratiile si posibilitatile sale de a le realiza, Mistretul cu colti de argint reprezinta pentru Doinas nu numai o ars poetica, ci si o ars vivendi. Idealul poetului modern are doua atribute esentiale: ii este dat ca o realitate interioara, dar nu poate fi cucerit, ci numai cautat in exterior si infruntat cu riscul vietii. Mistretul reprezinta o proiectie in afara a unei obsesii personalizate, iar lupta cu el nu este decat efortul de infruntare a raului din om, a fascinantului rau, efortul de exorcizare a ispitei, care se plateste cu viata. Nu intamplator, de fiecare data cand vanatorul crede a-si recunoaste dublul intrupat intr-un element al peisajului natural, natura insasi, care a suportat pana in acel moment o explicatie logic-rationala a intamplarilor, incepe sa se contamineze cu iluzia care a fost proiectata asupra-i: ,,Si apa sclipea ca un colt de mistret’’; ,,Si iarba sclipea ca un colt de mistret’’; ,,Si luna sclipea ca un colt de mistret’’.
Balada Mistretul cu colti de argint este o marturie elocventa a interferentei traditiei si modernitatii in opera lui Stefan Augustin Doinas, in fiinta sa literara convietuind, intr-o armonie desavarsita, doua dimensiuni consubstantiale, doua impulsuri complementare: o pornire de intoarcere spre traditie, spre resursele lirismului dintotdeauna, si, pe de alta parte , o tentatie a unei expresivitati aflate sub zodia neomodernismului.

Bibliografie

1. Stefan Augustin Doinas, Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1970
2. Ion Negoitescu, Engrame, Ed. Albatros, Bucuresti, 1975
3. Eugen Simion, Scriitori romani de azi, vol I , Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978
4. Radu Stanca, Resurectia baladei, in "Revista Cercului literar", nr .5, mai 1945
5. Stefan Augustin Doinas - „Poetul – martor al Fiintei”, Interviu realizat de Cristina Cutar Negoita, in "Origini", nr. 7-8/2001













Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani