Mlhai Eminescu (1850-1889) referat






Autorul si opera



Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850 (20 decembrie 1849, dupa marturiile poetului si ale unor membri ai familiei), la Botosani sau Ipotesti. Numele de nastere: Mihai Eminovici. Era al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani stabiliti in nordul Moldovei (originari - se pare - din Banat), si al Ralucai, provenita din familia micilor boieri Iurascu. Copilaria si-o petrece la Ipotesti, unde-si incepe, probabil, studiile in casa, cu un profesor neamt. Tatal poetului avea ceva studii si era vorbitor al catorva limbi straine, printre care si germana.
In 1858 incepe studiile la „Nazional-Hauptschule" din Cernauti, inscris direct in clasa a treia; absolveste scoala primara in 1860, cu calificative bune. Urmeaza apoi „K. K. Ober-Gimnasium", tot la Cernauti, dar in clasa a doua fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile severe ale disciplinei scolare. Dupa un timp revine la gimnaziu, ca „privatist", adus cu forta de tatal sau, fiind tentat mereu de noi evadari: in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani, dupa ce in primavara se pare ca abandonase Cer-nautiul urmand trupa Tardini-Vladicescu, simptom al atractiei sale puternice pentru teatru. incearca in urmatorii ani, intermitent si fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand moartea lui Aron Pumnul (1866) il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste debutul literar cu o poezie ocazionala, oda funebra La mormantul lui Aron Pumnul (in brosura Lacramioarele invataceilor gimnasiasti din Cernauti la mormantul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul).
Debutul poetic propriu-zis se produce insa la 25 februarie / 9 martie 1866 in paginile revistei „Familia" cu poezia De-as avea, insotita de prezentarea entuziasta a lui Iosif Vulcan, directorul publicatiei, care si schimba numele poetului din Eminovici in Eminescut Parasind Bucovina, poetul rataceste prin Transilvania, incercand sa-si completeze studiile liceale (Ia Sibiu si Blaj). E preocupat totodata sa culeaga folclor si material privind istoria recenta a romanilor ardeleni, folosit ulterior in romanul Geniu pustiu (jurnalul lui Toma Nour).

In toamna anului 1866 trece in Muntenia, unde e sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale (1866 - 1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti, pana cand tatal sau intervine hotarat si-l trimite la studii la Viena, desi situatia scolara pare neclarificata. La Viena, audiaza, intre 1869 -l872, ca Ausserordent/ich, cursuri de filosofie (R. Zimmermann si Th. Vogt), cursuri de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste filosofie, se orienteaza in stiinte (fizica, matematica etc), desfasoara o activitate agitatorica fructuoasa in cadrul Societatii „Romania Juna", alaturi de loan Slavici, cu care se imprieteneste si caruia ii supravegheaza cu discretie scrierile debutului.
Dupa o perioada de colaborare la „Familia" (1866 - 1869), incearca o apropiere de cercul „Junimii" iesene. Primele poezii trimise „Convorbirilor literare" (Venere si madona. Epigonii, Mortua est!) apar in 1870 si 1871, servindu-i Iui Maiorescu drept argumente pentru lansarea si definirea „directiei noi".
In 1872, Eminescu revine in tara. Dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu un ajutor banesc acordat de „Junimea". in 1872 - 1874, urmeaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (Zeller, Duhring, Althaus etc), istorie (Lepsius), limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile si fara a-si lua doctoratul. Ajuns ministru al Instructiunii publice (1874), Maiorescu ii acordase o bursa in acest scop, dupa care urma sa ocupe catedra de filosofie de la Universitatea din Iasi, cu conditia sa-si treaca doctoratul.

Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e inlocuit de D. Petrino, care-l da in judecata pentru imaginare lipsuri de carti si sustragere de obiecte. Functioneaza ca profesor la Institutul Academic si ca revizor scolar (1875 - 1876, perioada cunostintei cu Creanga, pe care il duce la „Junimea"). O data cu caderea guvernului conservator din care facea parte Maiorescu, poetul pierde postul de revizor scolar si devine corector si, apoi, redactor la „Curierul de Iasi", cotidian numit de poet „foaia vitelor de pripas". Paraseste postul in urma unui conflict cu directorul tipografiei, care voia un articol elogios despre primarul orasului. Participarea la intrunirile Junimii, prietenia cu Creanga si iubirea „romantica" pentru Veronica Miele marcheaza anii petrecuti la Iasi.
Din anul 1877 e la Bucuresti, redactor (alaturi de Slavici si Caragiale) la ziarul „Timpul", apoi redactor-sef. Dupa sase ani de epuizanta activitate publicistica, Eminescu se imbolnaveste grav (iunie 1883). Urmeaza ani de suferinta si tratament in sanatorii de specialitate, in tara si strainatate.
In decembrie 1883, T. Maiorescu ii scoate volumul de Poesii, pe care insa poetul, internat la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena, il primeste ca pe un obiect strain, lipsit de sens. Restul scrierilor vor fi editate postum.
Poetul moare la 15 iunie 1889, la Bucuresti, si este inmormantat in cimitirul Bellu.

Arte poetice eminesciene



Cea mai cunoscuta arta poetica eminesciana este poemul Epigonii, publicat la 15 august 1870 in revista „Convorbiri literare". Eminescu vrea sa spuna ca poetul modern e o constiinta scindata, privind cu un ochi spre varsta de aur a poeziei, iar cu celalalt catre prezentul degradat, secatuit de sevele creatiei autentice. Prima parte a poeziei incearca sa reconstituie o mitologie poetica autohtona, a doua este un pamflet la adresa „epigonilor". Acestia sunt firi reflexive peste masura, care si-au pierdut inspiratia genuina, trezindu-se dintr-o data intr-o lume rece si intr-un timp care nu le mai apartine. „Epigonii" sunt aceia care nu s-au nascut „in timpul lor". La prima vedere, poetul ii lauda in accente de oda pe inaintasi, fara nici un discernamant critic, si ii vestejeste cu cruzime pe contemporani. Dincolo de termenii unei antiteze atat de abrupte, mai relevanta ne apare distinctia de profunzime a poetului intre doua tipuri de poezie sau de sensibilitate poetica. O intelegere exacta a poemului trimite la cunoscutul eseu al lui Fr. Schiller, Poezia naiva si sentimentala (1796). Diferenta dintre poetii de odinioara si „epigoni" e una de natura ontologica (nu doar axiologica). Dovada, finalul fatalist al poemului: „Lumea-i cum este si ca dansa suntem no?. Poetul insusi se include printre „epigoni"', folosind in text persoana 1 plural, care aici nu e o simpla figura retorica. Cu alte cuvinte, si el este un romantic, deci un reflexiv si un „sentimental", in sensul dat de Schiller acestui termen: „poezia naiva" este in esenta poezia clasica, iar cea „sentimentala" desemneaza poezia romantica (moderna). Esentiala insa, in Epigonii, nu este optiunea pentru romantism, ci trairea dramatica a scindarii eului intre cele doua modalitati poetice si existentiale de semn contrar. in Eminescu insusi traiesc doua suflete: unul pasional demoniac, altul senin melancolic. O optiune pur romantica exprimase Eminescu ceva mai inainte intr-un alt poem programatic, La Heliade (1867). Heliade este poetul profet a carui voce tulbura „marea moarta" cu „ape de plumb" vestind apocalipsa si regenerarea. In Epigonii, nihilismul poetului se accentueaza. Poetul intuieste criza moderna a gandirii si sensibilitatii poetice, ruptura si instrainarea fiintei de cosmos. In ciuda vizionarismului somptuos din primele strofe, aspiratia mesianica dispare cu totul, mai ales inspre finalul poemului. Poetul se resemneaza si adopta o atitudine tragica in fata existentei si a conditiei poeziei insesi. Chiar si pe Andrei Muresanu, un alt poet profet, il descoperim - cum atragea atentia Ioana Em. Petrescu - mai degraba in ipostaza orfica a creatorului {„Cheama piatra sa invie ca si miticul poet'). La fel de ambigua ramane figura acestuia in poemul dramatic Muresanu (1869 - 1876). In prima varianta Muresan este ,geniul luminii", apoi capata tot mai mult atribute demonice. De asemenea, eroii din romanul Geniu pustiu, printre care demonicul Toma Nour, sunt tot niste „epigoni", adica alesi dintre aceia „nenascuti in timpul lor". Viziunea tragica asupra conditiei poetului si a poeziei se adanceste treptat si in alte poeme cu semnificatie de arta poetica: Odin si poetul, Icoana si privaz. Criticilor mei sau chiar Luceafarul (in care poetul tematizeaza, printre altele, conditia geniului romantic). Melancolia acuta si „nevroza depersonalizarii", de care vorbea Tudor Vianu, il imping pe poet catre atitudini extreme. Poet al neantizarii eului in raport cu lumea si existenta exterioara {Melancolie, Glossa, Rugaciunea unui dac, Oda [in metru antic]), Eminescu largeste considerabil formula liricii romantice. Unii exegeti nu ezita sa vada in marele poet mai degraba un post-romantic decat un romantic in sensul consacrat al termenului (Edgar Papu). O lectura atenta va evidentia faptul ca numai imaginarul eminescian tine propriu-zis de recuzita romantica. Prin sensibilitatea poetica si prin timbrul atat de special al poeziei sale (muzicalitatea), Eminescu se afla mai aproape de simbolisti. Nu intamplator simbolistii romani l-au simtit ca pe un precursor important al lor (alaturi de Macedonski).

Etapele creatiei eminesciene



Intr-un interval relativ scurt, de numai saptesprezece ani, poetul a parcurs mai multe faze ale liricii romanesti, de la pasoptisti Ia poezia postromantica. Cronologic se disting trei etape in evolutia liricii eminesciene. Prima etapa (1866 - 1869) cuprinde poemele publicate in revista „Familia", iar dintre postume, Ondina (cu variantele Serata, 1866, si Eco, 1872), tabloul dramatic Muresanu (I, 1869; II, 1871), Genaia (1868) etc. Aceasta etapa e marcata de formula retorico-romantica pasoptista. in patru ani de zile poetul „traverseaza codul liricii pasoptiste", experimentand motive, teme, atitudini romantice, specifice indeosebi romantismului francez (V. Hugo, Lamartine). Modelele lui Eminescu sunt poeti pasoptisti reprezentativi, usor de recunoscut: Alecsandri (De-as avea), Bolintineanu (O calarire in zori). Ion Heliade Radulescu {La Heliade). De remarcat ca poetul debuteaza - simbolic - cu o oda funebra {La mormantul lui Aron Pumnul) si incheie ciclul primelor sale poeme publicate tot cu o oda funebra, La moartea principelui Stirbey {1869). Toate aceste texte sunt construite in spiritul liricii pasoptiste, caracterizate prin stilul folcloric imbinat cu stilul inalt, sublim - ornat cu elemente clasice, folosind multe neologisme, in timp ce comparatia prevaleaza asupra metaforei, iar discursivitatea logica asupra muzicalitatii interioare a versurilor. T. Maiorescu n-a retinut nici un poem din aceasta etapa pentru editia princeps de Poesii (1883). Le considera mai putin originale sau pur si simplu le-a ignorat. De remarcat ca postumele scrise in aceeasi perioada sunt superioare antumelor. Poetul nu le-a publicat insa, convins ca ele depaseau codul si gustul vremii. Chiar si textele juvenile aparute in „Familia" aduc in plus fata de poezia inaintasilor „viziunea platoniciana, inconstienta la pasoptisti" (Ioana Em. Petrescu). Mai ales comparatia abstractizeaza uneori, cand al doilea termen este un cuvant abstract, sugerand ca - treptat - universul eminescian se dematerializeaza (asimilat cosmosului platonician al ideilor).

A doua etapa (1870 - 1880) incepe cu poemul Venere si madona, prima colaborare a poetului la „Convorbiri literare", si continua pana la ciclul -Scrisorilor" {Scrisoarea I apare in 1881). Este etapa de maturitate a poetului, marcata de poeme de referinta, dintre care amintim Epigonii, Trecut-au anii, Calin, Floare albastra. O, ramai, Melancolie, Revedere, Rugaciunea unui dac, iar dintre postume, Demonism, Gemenii, Memento mori. Povestea magului calator in stele, Miradoniz etc. De altfel, majoritatea postumelor dateaza din anii studiilor de la Viena si Berlin (1869 - 1874). in aceasta situatie, periodizarea devine destul de dificila. Cronologia nu mai poate fi respectata cu strictete. Temele si motivele migreaza de la o etapa la alta, dar si textele sau variantele. Sara pe deal bunaoara a aparut in anul 1884, dar poemul face parte din postuma Eco (1872), varianta finala a poemului mai vechi Ondina. De aceea, Ioana Em. Petrescu identifica si o etapa de tranzitie, intre primele doua etape: 1870 - . in toate aceste poeme se renunta la cliseele pasoptiste. Apar, in schimb, mai toate elementele constitutive ale formulei lirice eminesciene, de o noutate izbitoare, care-l singularizeaza de la bun inceput pe poet printre contemporanii sai. Modelul platonician este inlocuit de o viziune schopenhaueriana, conform careia, intr-o lume demonizata, Demiurgul este vointa oarba de a fi. in postume intalnim adeseori versul liber (poate si fiindca sunt nefinisate), alaturi de sinestezii simboliste si un imaginar debordant, chiar prolix pe alocuri. Figura de stil dominanta este antiteza. Lumea demonizata este o lume a contrastelor ireconciliabile: inger / demon, afirmatie / negatie, vis / trezie, prozaism / idealitate etc.

A treia etapa (1881 - 1883) este etapa marilor antume, precum „Scrisorile", Luceafarul, Glossa, Oda (in metru antic). Poetul depaseste structurile consolidate ale romantismului, indreptandu-se acum spre o poetica postromantica, in plan filosofic, el realizeaza o sinteza intre gandirea hegeliana si cea schopenhaueriana, construind o viziune tragica a lumii (Ioana Em. Petrescu). Se constata in aceste ultime poeme o abandonare a vizionarismului romantic si o simplificare extrema a expresiei. Versul liber din postume este eliminat cu totul, dand impresia unei lupte (castigate) cu limbajul. Poetul recurge la forme metrice riguroase, exersand uneori pe tipare poetice preexistente, cum ar fi glossa ori strofa safica. Paradoxal, modernitatea Odei (in metru antic) se realizeaza tocmai prin metrul ei clasic. Stilizarea nu inseamna, de fapt, secatuire a imaginarului si a mitos-ului romantic, ci doar o esen-tializare a viziunii poetice. Eul insusi se dizolva in muzicalitate, iar sensul cuvantului in sunet (Matei Calinescu).

Temele esentiale



Natura si iubirea, principalele repere tematice eminesciene, apar mai mult ca absenta decat ca prezenta materiala imediata, fiind proiectate de obicei in vis si reverie. Mai ales imaterialitatea femeii, in idile, este rezultatul unei asemenea proiectii. Nu intamplator registrul caracteristic liricii eminesciene 'este impregnat de melancolie. Dupa unii critici, melancolia este „sursa primordiala si cea mai profunda a lirismului eminescian", „factorul determinant cel mai adanc al unitatii operei si al tonalitatii ei inconfundabile". Acest „sentiment existential fundamental" se intinde pe un registru complet al trairii „de la tristetea vaga pana la sentimentul neantului universal" (George Gana, Melancolia lui Eminescu). Umbrele melancoliei intuneca deopotriva spatiul si timpul, apartinand unui cadru nocturn peste care se revarsa lumina palida a lunii - „regina noptii moarta' -, care predispune la somn si vis. Primul volum al poetului ar fi trebuit sa se intituleze Lumina de luna (cum noteaza poetul pe marginea unui manuscris). Spatiul si timpul poetic eminescian apartin unui univers hipnotic primordial, proiectat de obicei la dimensiuni cosmice. Dupa G. Calinescu, doua sentimente fundamentale sustin acest univers in semicerc: al nasterii si al mortii, care corespund celor doua instincte fundamentale: eros si thanatos. intre cele doua mediaza somnul, ca o punte. Erotica eminesciana este expresia unei „instinctualitati inocente", dar criticul nu exclude, in „romantele" de mai tarziu, si o atitudine petrarchizanta de adorare a fiintei iubite (insa inaccesibila) si de sublimare a „iubirii carnale" din idile. Desi plasate in natura feerica, sub efec.tul hipnotic al lunii, scenele de dragoste se patrund de „farmecul dureros" al visului erotic. Tudor Vianu observa ca de fiecare data poetul evoca o iubire trecuta sau viitoare, niciodata una prezenta. De unde, aerul trist si visator ce invaluie idila eminesciana, al carei ecou se prelungeste intr-un amestec indescriptibil de voluptate si durere. Traite pana la epuizare, voluptatea se transforma in durere si durerea in voluptate. Recuperarea starii de farmec si a armoniei eului cu lumea se produce in cadrul natural paradisiac al codrului, izvoarelor, lacului, stelelor, lunii si al boltii senine {Dorinta, Floare albastra, Povestea teiului etc.)

Cuplul de indragostiti reface, astfel, cuplul originar adamic dintr-o perspectiva a armoniei cosmice, din care nu lipseste insa moartea. Este vorba °e „moartea-somn echivalenta iubirii" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica). Totodata peisajul e structurat pe niste "pare arhetipale. Nu lipsesc teiul ori salcamul, cu semnificatie de axis mundi, aPa izvoratoare de lumi, stelele umezi, si nici timpul sacru al inserarii, cand teluricul se uneste cu cosmicul (Sara pe deal). Cel mai pregnant este prefigurat acest paradis al iubirii in Insula lui Euthanasius din nuvela Cezara, care dezvolta subiacent structura idilei. In poemele de dragoste de mai tarziu dispare complet natura („codrul cu verdeata" sau natura ca sonoritate si lumina, cum o descria Vianu). Cadrul devine unul interior, domestic, iar intre cei doi indragostiti se asaza definitiv „oceanul cel de ghiata", semn al-departarii si insingurarii de moarte a protagonistilor. Idila se transforma din nou in elegie erotica: poetul a inceput cu motivul „iubitei moarte", din primele poeme din „Familia" si din „Convorbiri literare", si ajunge la motivul femeii inaccesibile, o alta forma a mortii iubirii (De cate ori iubito, Sonete, Din valurile vremii. Despartire, Nu ma intelegi, Pe langa plopii fara sot). Elegiile sunt cele mai curat „eminesciene" poezii de dragoste ale poetului, iar un poem tarziu din aceeasi categorie, Din noaptea, publicat in 1884 tot in „Familia", aminteste de motivul orfic al iubitei pierdute in moarte - „dincolo de mormant" - ca o alta Euridice. Nici un element de cadru natural sau de interior nu mai apare ca fundal, de asta data. Pentru poet insa natura este „absolutul" si niciodata nu s-a produs ruptura totala de acest mediu placentar al copilariei, permanenta sursa de lirism si imaginatie poetica. Eminescu are o viziune cosmica si metafizica asupra naturii. in marile sale poeme, depasind cadrul idilei, „peisajul" ia dimensiuni fabuloase de o vitalitate coplesitoare. in Memento mori sau in Povestea magului calator in stele, dar si in Mai am un singur dor, poetul ofera imagini ale naturii eteme, sacralizate, cum ar fi marea-stihie, muntele, padurea, in varianta „codru", raul, fluviul, stelele si luna. in general, „mitizarea naturii - a codrului, a soarelui, a lunii - inseamna, cu toata exuberanta vitala a peisajului, o spiritualizare si o proiectie a realului empiric in planul duratei eterne" (George Gana, op. cit.).






Aria tematica a viziunii lirice eminesciene se largeste considerabil cu evocarea trecutului si recursul frecvent la mit si legenda. Fundalul istoric este adeseori o permanenta inca de la primele poeme (Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie) sau macar termen de comparatie ca in Scrisoarea IU. in marile poeme, precum Memento mori sau tabloul dramatic Andrei Muresanu, poetul ridica meditatia poetica asupra istoriei la nivelul contemplarii unui principiu metafizic. in timp, dacismul poetului cunoaste si alte variante, in Gemenii sau in proiectul de poem, neterminat. Planul lui Decebal, o alegorie a nasterii poporului roman din luptele dintre romani si daci. Parcursul meditatiei poetice eminesciene este de la increderea mesianica in viitor (asemeni pasoptistilor) la revolta metafizica a eroului demonic impotriva raului universal.

Istoria este ciclica, cu momente de ascensiune si decadere, iar samburele acestei agitatii desarte care nu duce nicaieri este neantul vointei de a fi. Din istoria nationala poetul se arata interesat, Ia un moment dat, de epoca Musatinilor, pe fundalul careia voia sa cladeasca un dodecameron dramatic. Uneori, alegoria istorica se uneste cu mitul, ca in poemul postum Povestea Dochiei si ursitorile. Aici poetul asaza la un loc mitul Dochiei, al tineretii fara batranete si al ursitorilor. O prima incercare in directia crearii unei mitologii o constituie postuma Genaia (1868), proiect de poem despre geneza pamantului. Ecouri ale acestei incercari le vom gasi mai tarziu in cosmo-goniile din Scrisoarea 1 si Rugaciunea unui dac. Un mit original formuleaza Eminescu in legatura cu geneza omului, in Demonism, absorbind elemente din religiile greaca, persana si biblica, iar un nou mit antropogonic, cu alte semnificatii, poate fi identificat in Povestea magului calator in stele. Echivalentul folcloric al mitului este basmul si poeme precum Luceafarul, Calin (file din poveste) sau Miron si frumoasa fara corp prelucreaza texte populare, unele culese de poetul insusi. Corespondente folclorice frapante exista, de asemenea, in elegiile metafizice Revedere si Ce te legeniAici, dar si in multe alte poeme, Eminescu prefigureaza lirismul magic-metafizic al lui Lucian Blaga.

Structura imaginarului Eminescu



Complexitatea imaginarului eminescian s-a dezvaluit pe deplin de-abia dupa publicarea postumelor, fructificate prima data de G. Calinescu in exegezele sale dedicate vietii si operei poetului. Mai tarziu, I. Negoitescu a incercat sa adanceasca si sa sistematizeze intuitiile calinesciene. El surprinde, in profunzime, structura bipolara a eului liric eminescian: „Fata lui Eminescu e dubla: priveste o data spre noaptea comuna, a vegherii, a naturii si umanitatii, iar alta data spre noaptea fara inceput a visului, a varstelor eterne si a geniilor romantice. () in planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din aceasta fata, cu doua profiluri: unul neptunic, nascut din spuma amara si din ape tanjind spre orizonturile lumii, celalalt plutonic, invapaiat de focul originar" (Poezia lui Eminescu). Daca un aspect esential al neptunicului este si uranicul, atunci imaginarul eminescian se structureaza simetric pe cel putin trei axe ale viziunii poetice: pe verticala -uranicul, pe orizontala - neptunicul, iar in adancime - plutonicul. Controversa „antume si / sau postume" trebuie depasita. in substanta ei, lirica eminesciana este unitara, intuitia plutonicului contribuind decisiv, bunaoara, la revalorizarea din unghiul modernitatii a unui poem antum ca Oda (in metru amic). Totusi, meritul lui . Negoitescu e ca a pus in lumina, mai mult decat altii, dimensiunea plutonica, descrisa in termenii unei geneze cvasi-fabuloase a lirismului tasnind din stratul cel mai adanc si mai obscur („germinai") al fiintei: „Aceasta combustiune a poeziei, aceasta iradiatie cvasidemonica a spiritului, ce creeaza departe de natura comuna, una enigmatica si profunda: dorul imensitatilor elementare, varsta de aur, inconstientul beat de voluptate al somnului, umbra tragica peste un taram de palori, decorul halucinant mirific, magia si mitul, implicatiile lor oculte, iata universul plutonic, metafora infernala" (op. cil.). O ipostaza a plutonicului este orfismul. Poezia eminesciana pare zamislita in noaptea „nebuniei orfice", spune criticul. Poarta spre taramul de dincolo e deschisa frecvent cu ajutorul somnului si visului. In somn poetul cade intr-o trezie grea, mai originara, spiritul redobandind astfel „organicitatea dintai a cosmosului".

Imaginea prototip a ascensiunii uranice este drumul lui Hyperion catre Demiurg din Luceafarul: ,J*orni luceafarul. Cresteau I In cer a lui aripe, I Si cai de mii de ani treceau I In tot atatea clipe. II Un cer de stele dedesupt, I Deasupra-i cer de stele — I Parea un fulger ne-ntrerupt I Ratacitor prin ele* etc. Constelatia uranica e intregita de alte simboluri ascensionale, cum ar fi luna si stelele, iar din perspectiva terestra - muntele, teiul si salcamul, cu rol de axis mundi. in peisajul din Sara pe deal exista trei nivele ale spatiului: adancul („valea-i in fum"), dealul cu salcamul vechi si inalt, urcat de turme (miscare ascensionala) si, mai sus, nivelul cosmic („stelele nasc umezi pe bolta senina"). Alta miscare ascensionala e prefigurata in versul: ,£tresine vechi casele-n luna ridica". In permanenta se realizeaza interferenta dintre planul terestru si cel cosmic, alcatuind schema unui spatiu mitic, arhetipal (Ioana Em. Petrescu). Asa cum spatiul idilei este mai totdeauna puternic erotizat, aici cadrul pare hipnotizat de un fel de atractie cosmica. Toate elementele peisajului sunt „vechi", adica eterne si sacre. Dar nu numai spatiul, ci si timpul are atribute mitice. inserarea nu e un timp al apusului, ci al izvorarii de lumi („apele plang clar izvorand in fantane", stelele „nasc umezi"). in alte poeme, rasaritul lunii sugereaza aceeasi imagine a unei geneze repetate, asociate cu elementul acvatic primordial.

Altminteri, neptunicul inglobeaza nenumarate reprezentari acvatice. Poetul canta lacurile scanteinde si sonoritatea izvoarelor, dar si marea, fluviile, insulele si oceanul nordic, unde-si au lacasul zeii Valhalei. Ondinele sunt si ele zeitati acvatice. inclinatia spre gigantism (cu precadere in postume) largeste cadrul si ii confera o data in plus dimensiuni cosmice. Chiar daca borealitatea peisajului acvatic se intrepatrunde constant cu intuitia mortii, exista o comunicare intre toate nivelele imaginarului poetic. La fel de puternic este sentimentul aproape magic al genezei, al inceputurilor de lumi desprinse din haosul initial. Neptunicul nu se sustrage visului, dar predomina aici visul treaz, lucid (ca in majoritatea antumelor).

Coordonate metafizice eminesciene



Aspiratia la totalitate defineste cel mai exact amplitudinea viziunii poetice eminesciene. La baza acesteia sta o gandire metafizica de tip afectiv, pe care criticii au incercat, intr-un fel sau altul, s-o scoata in evidenta, indicand anumite repere filosofice plauzibile, asimilate de poet de-a lungul anilor. G. Calinescu isi incepe exegeza cu o ampla investigatie asupra filosofiei teoretice si practice a poetului. T. Vianu vorbeste de Eminescu si etica Iui Schopenhauer, iar Rosa del Conte de Eminescu si gnoza. Ioana Em. Petrescu elaboreaza special o teorie a modelelor cosmologice (platonician, kantian si relativist) pentru a-l interpreta pe Eminescu, in timp ce Svetlana Paleologu-Matta propune un model ontologic de lectura dedus din fenomenologia existentialista a lui Heidegger. Constantin Noica a realizat si el o interpretare din perspectiva propriului model ontologic la Luceafarul si la teoria eminesciana a arheilor (in Sentimentul romanesc al fiintei). Pentru unii asemenea repere filosofice sunt doar niste premise ale lirismului eminescian, pentru altii sunt elemente constitutive ale formulei poetice. Riscul izolarii dimensiunii metafizice e de a supralicita poezia de tematica filosofica explicita la Eminescu. Nu incape indoiala ca Luceafarul, imparat si proletar (mai ales meditatia Cezarului), Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Glossa, Cu mane zilele-ti adaogi etc. apartin acestei tematici.

Mai ales influenta lui Schopenhauer se afla la originea catorva teme literare filosofice majore, cu deschidere catre spiritul indic al Vedelor, dar si catre ataraxia si fizica stoica a vechilor greci. Astfel „vointa de a trai" devine la Eminescu „dorul nemarginit" din Scrisoarea I, iar in atingere cu „dorul" poeziei populare aceasta produce „farmecul dureros" al liricii erotice. Un echivalent al aceleiasi intunecate vointe de a fi, „viclenia instinctului", triumfa in Metafizica Amorului sau in Scrisoarea V, cu accente puternice de "Witz" romantic. Daca e sa-l credem pe G. Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu), pana si pesimismul poetului „reprezinta un mod de expresie literara filosofica" si ar trebui sa largim discutia asupra intregului repertoriu tematic eminescian. E suficient sa ramanem insa la tematica filosofica explicita din unele poeme. Tot de sorginte schopenhaueriana este si tema „prezentului etern", a clipei de eternitate suspendate intre trecut si viitor, ca simple iluzii si inselari, din teama nejustificata de moarte, ca in Glossa ori in Cu mane zilele-ti adaogi („cea mai schopenhaueriana poezie", considera T. Vianu). Comparatia mortii cu soarele care apune este luata aproape textual din Lumea ca vointa si reprezentare: „Cand unul trece, altul vine I in asta lume a-l urma; I Precum cand soarele apune I El si rasare undeva"'. Dar, daca nu exista nici trecut nici viitor, intregul continut al vietii se manifesta numai in clipa de fata, consfintind o data mai mult caracterul static, in spirit eleat, al existentei: „Tot ce-a fost ori o sa fie I in prezent le-avem pe toate" suna doua versuri din Glossa, am putea cita insa tot poemul. De aceeasi sursa se leaga si motivul lumii ca teatru, imbinat cu motivul lumii ca vis, ducand prin Oxenstierna pana la stoicul Epicur (tot in Glossa, dar si in ultimele cinci strofe din imparat si proletar, o derivatie timpurie din marele poem sociogonic Memento mori sau Panorama desertaciunilor: ,Astfel umana roada in calea ei ingheata. I Se petrifica unul in sclav, altu-mparaf sau „in veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina, I Si-n toata omenirea in veci acelasi om"). Toate aceste teme le regasim, desigur, si in alte poeme, in primul rand in Luceafarul, unde aflam cea mai revelatoare imagine a fixitatii existentelor emanate ierarhic din arhetipul vesnic (ca in orice cosmogonie platoniciana). La fel ca Lucian Blaga, poetul nu avea elan mistic, dar nutrea aceeasi aplecare congenitala catre mister. Era absolut convins ca se putea dispune de fortele cosmice insesi prin chiar cifrul lor launtric, operatie de „adevarata teurgie", cum spune G. Calinescu. Dionis-Dan, Faraonul Tla, batranul Mag stapanesc asemenea formule miraculoase, iar fata de imparat il determina si ea pe Luceafar sa coboare din ceruri tot prin vraja unei incantatii magice. In asemenea momente, poetul devine „taumaturg", bazat pe intuitia identitatii visului cu realitatea: „Care este criteriul realitatii? Poate ca noi nu facem alta decat sa visam" Recunoastem in acest gand revelator al lui Dionis-Dan, care se va prelungi apoi in gandul luciferic sinucigas („Oare nu se misca lumea cum voiu eu ? Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne ?"), un fel de „hybris subiectivista" - cum a fost numita - a disolu-tiei complete a certitudinii naturale a realitatii, atitudine caracteristica nihilismului romantic. Aceasta viziune corespunde, in plan metafizic, conceptiei lui Fichte si Schopenhauer, filosoful care deschide seria celor mai radicale confruntari cu neantul. Dar mitologia nihilismului se regaseste si in alte scrieri eminesciene (nu doar in acelea de tematica filosofica sau de reflectie teoretica abstracta). Nihilismul, ca produs al filosofiei transcendentale, implica nu numai disolutia realului in fantasmele subiectivitatii (onirice), dar vizeaza si viata morala si insasi existenta lui Dumnezeu. „E apus de zeitate si-asfintire de idei" - spune intr-un loc poetul.

Expresia deplina a nihilismului eminescian este poemul Rugaciunea unui dac, poem care a dat nastere la multe controverse si nedumeriri (ca si Melancolie). Daca in Scrisoarea 1 mitul genezei isi are complementul in ideea mortii cosmice, de asta data invocatia cosmogonica se conjuga cu dorinta paradoxala de neantizare a eului propriu. De n-am sti ca poetul c mereu dispus la voluptatea durerii si a stingerii in neant, am zice ca savarseste aici un act singular de hybris intim (al negatiei de sine). Exceptional este comentariul lui E.M. Cioran, care vede in insolita poema o „apoteoza negativa", ce nu putea sa aiba sens „decat daca izvora dintr-o vitalitate intacta, dintr-o plenitudine razvratita impotriva ei insesi". Ideea e ca suferinta nu se poate izbavi decat printr-o suferinta si mai mare. „Ca Eminescu a inteles totul chiar de la inceput, dovada sta tocmai ruga lui, cea mai clarvazatoare, mai nemiloasa, din cate au fost vreodata scrise" - conchide Cioran. Acelasi spectacol al propriei agonii, dar in accente si mai dramatice, se prelungeste in Oda (in metru antic).

Cum rezulta insa si din comentariul lui Cioran, nihilismul poetului nu e dus pana la ultimele consecinte. Radicalitatea negatiei e contracarata de extaza ei, adica de plinatatea si armonia formala a versurilor. in general, discursul poetic, precum si imaginarul, in varietatea sa debordanta, nu sunt afectate de impulsurile destructive ale eului. Acestea raman undeva intr-o zona a combustiunilor si germinatiilor latente. De asemenea, vizionarismu! si perspectiva totalitatii se pastreaza intacte. Valoarea negativa a existentei ca esec se converteste in creatii pline de sens. „Metafora infernala", de care vorbea I. Negoitescu, e mai expresiva si mai consistenta poetic decat visarile „dulci si senine" din unele texte. Poetul e un spirit demiurgic si are capacitatea de a transforma tot ce atinge (viziunile cele mai prapastioase si deconcertante uneori) intr-un lirism pur al esentelor.

BIBLIOGRAFIE
Amariutci. Constantin, Eminescu sau lumea ca substanta poetica. Ed. Jurnalul literar. Bucuresti, 2000: Calinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, voi. '"II. EPL. Bucuresti. 1969: Cimpoi. Mihai. Esenta fiintei. (Mi)teme si simboluri existentiale eminesciene, Ed. Gunivas, Chisinau, 2003; Cretia, Petru, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998; Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, ed. ingr., trad. si pref. de Marian Papahagi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990; Gana, George, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti. 2002; Ncgoitescu, I., Poezia lui Eminescu, EPL, Bucuresti, 1968; Paleologu-Matta. Svetlana, Eminescu si abisul ontologic, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1994; Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu. Ed. Minerva, Bucuresti, 1971; Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 2000; Vianu, Tudor, Studii de literatura romana, EDP. Bucuresti, 1965.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani