MOARA LUI CALIFAR - Povestire de Gala Galaction referat






MOARA LUI CALIFAR - Povestire de
Gala Galaction, publicata in volumul Bisericuta din Razoare, Iasi, Viata romaneasca, 1914.

Aparuta in „Literatura si arta romana", nr. 3 din 25 martie 1902 si semnata Grigore Pisculescu, retiparita in „Viata sociala" nr. 7-8 (august-septembrie) 1910 sub numele Gala Galaction, cea dintai scriere reprezentativa a longevivului si prolificului prozator va fi inclusa apoi in volumul din 1914, alaturi de alte nuvele/ povestiri, elaborate dupa 1910, precum Gloria Constantini, Copca Radvanului, De la noi la Cladova. Un an mai tarziu, volumul obtinea premiul „Eliade Radulcscu" al Academiei Romane, raportor fiind Delavrancea. Despre geneza acestei scrieri exemplare autorul ci ne informeaza: „M-am nascut in judetul cu nume de padure Acolo unde paraul Tecuci se varsa in raul Vedea, cedrii si frasinii cresc inalti, de nu le mai vezi coamele Padurea aceasta-uriasa, acum o suta de ani, a lasat, peste leaganul meu, horbota ci de umbre si de soare. Departe, pe albia Vczii, acolo unde padurea se rarea si podul judetean calarea - vremelnic si cu primejdii - navala de primavara a apelor Vezii, acolo am vazut si am admirat copilareste moara lui Califar. Padurea in care se rataceste Stoicea este padurea primelor amintiri. Moara, unde vrajitorul Califar ii asteapta pe cutezatori, este moara lui Dimitrie Zottu, cu pseudonimul pe care i l-am dat mai tarziu, Calfaiani, din La raspantie de veacuri. Iar toata povestea din nuvela este o poveste balcanica, povestita de tata in crestetul celor 5 sau 6 ani ai primului sau nascut.

Cred ca Moara lui Califar ca si altele din nuvelele melc (auzite in miezul lor din gura tatei) trebuie sa existe pe undeva, in folclorul vecinilor nostri de la miazazi" (Gala Galaction, Moara lui Califar, in Gala Galaction interpretat de p. 55). De la miezul narativ transmis de parintele sau, excelent povestitor, de la datele reale inregistrate la varsta la care dimensiunile universului inconjurator par, in general, coplesitoare, pana la transfigurarea lor literara este, insa, un pas urias.

Caracterizata drept „amestec de realitate si fabulos, cu tranzitii de la real la legenda si basm" (C. Ciopraga), Moara lui Califar se impune cititorului tocmai prin aceasta savanta dozare a clementelor, menita sa mentina, prin diferenta de registru a fiecarui nivel narativ, dar si prin interferenta lor insolita, ambiguitatea seducatoare si derutanta a textului. insasi incadrarea scrierii vreunei specii -povestire? nuvela? - este discutabila. Schema epica se apropie pana la un punct de aceea frecventa in basm: un virtual Fat-Frumos, orfan si al nimanui, _porncste in lume in cautarea norocului. Intalnind un mosneag despre care se crede ca este vandut necuratului, ii cere sa-l „procopseasca" si acesta ii face, intr-un anumit fel, pe plac. Prin intermediul apei vrajite, flacaul, asemeni sarmanului Dionis, este stramutat in alt timp si ii este dat sa traiasca o viata cu multiple impliniri, pentru ca „norocul ii fuse mai prieten decat ar fi indraznit sa viseze". Readus cu brutalitate de morarul vrajitor in planul temporal initial, tanarul se arunca in iaz, nu inainte de a-l ucide pe cel care, batjocoritor, ii retrasese pe neasteptate bunurile - fie ele chiar iluzorii - pe care i le oferise. Pentru a analiza povestirea, sugeram segmentarea ei: o prima parte, cuprinzand expozitia si intriga, si o a doua, desfasurarea actiunii, cu punctul ei culminant, si deznodamantul. Sectionarea este productiva, pentru ca, se va vedea, conflictul povestirii nu se va construi prin infruntarea dintre personaje, care nu sunt, cu consecventa, principii ale binelui si raului, ci, mai ales, prin tensiunea interioara a textului, generata de mestesugita alternare a pjanurilor real si oniric.

Formula introductiva - „in preajma unei paduri stravechi se privea in iaz moara lui Califar. Se privea de cand se tinea minte in batranii satului din cealalta margine a padurii si Califar era «mos Califar din vremi uitate»" - ar putea insemna „a fost odata, ca niciodata", mai ales ca epitetele „stravechi" si „vremi uitate" permit o astfel de determinare vaga, neguroasa, a unui timp nu numai impietrit, dar si cu afinitati mitice. Descrierea imprejurimilor morii, Ca-pristea, introduce un acord nelinistitor, nu atat prin notatia „pamant pietros, scorboros si plin de maracini", cat prin adaosul ca aici „numai necuratul tragea brazda cu coarnele", afirmatie echivalenta pentru naratorul popular cu adjectivele locului pustiu, neumblat, dar si blestemat (vezi si eufemisticul „Duca-sc pe pustii").

Tot ce urmeaza pentru caracterizarea singuraticului morar, a iazului si a morii sale este tutelat de verbul a spune si a se spune, urmand o succesiune gradata de afirmatii stranii, care ne muta in lumea fantasticului. Cele spuse, nu oriunde, ci la claca, la sezatori - topos predilect al nasterii povestirii - , nu oricand, ci „in noptile de vreme rea", timp favorabil umbrei si tensiunilor fantasmelor, in acord cu spatiul-cadru, atribuie prin cumul insusiri supranaturale morarului si morii, culminand cu observatia ca, uneori, „de sub flacau se scurgea un spumegai de sange". Odata atins acest prag maxim, enumerarea se opreste brusc, printr-un echivoc metonimic: „Si cate nu se mai spuneau". Efectul rostirii va servi ca punct de plecare pentru epicul virtual/ implinit: „Cati indrazneti din sat si de pe aiurea, furati de minti, prostiti de naiba si sorbiti de iazul fermecat, nu erau de pomenire sezatorilor din Alautesti.

Si frica nevoiasilor se inghesuia pe langa vatra palpaitoare, iar curajul voinicilor statea drept, cu mana in pieptar, ganditor, nouros si pare-ca gata de o incercare. Printre cei voinici era si Stoicea". Copilul de pripas (biet Stoicea, sarmanul Stoicea, il deplange participativ naratorul) e acum un flacau in toata firea. „Dar cine te vrea ginere, cand ai crescut din mila satului si cand pazesti vitele celor de maritat?", - e o intrebare a eroului, dar si indirect-libera a povestitorului, ingemanat ca viziune cu „gura satului" lui Slavici. Stiindu-se singur, sarac si neiubit - (si cele trei neimpliniri nu sunt intamplatoare), dar si cutezator, hotaraste sa porneasca spre Califar, pentru a se capatui / a fi capatuit.

In spiritul basmului popular, portretul lui Stoicea este facut in tuse repezi, generalizatoare: „stejar in port, otel in brat, istet cal vreai"; concomitent, deslusim din autocaracterizarea flacaului si valente de adancire, apte sa-l faca personaj de nuvela. El va pune fata in fata „adevarurile" de larga audienta ale sezatorilor de la Alautesti despre pactul acestuia cu necuratul si despre soarta celor innebuniti de vrajitor - tot atatea motive de miraculos mitic superstitios, magic si malefic - cu firea sa curajoasa, dar si cu samburele rational, adancit in realitatea imediata, cotidiana. „Slab de inger nu ma stiu - isi va spune el - stafii si pricolici n-am vazut niciodata, de atata vreme de cand pasc cu cireada satului/ / Ce vorba (s. ns.): sa te zmintesti, cand ai vedea inainte-ti prapad de comori si de odoare! numai sa le simt in mana, ca stiu eu cum sa ma port si cu Califar, si cu stapanu-sau".





Se schiteaza, astfel, forma incipienta a conflictului povestirii. Prima parte ofera ipotezele fantasticului, a doua urmeaza sa infirme sau sa confirme, prin destinul lui Stoicea, verosimilitatea traditiei narative orale. Neavand ce pierde, tanarul porneste la drum, strabate ore in sir o padure fara poteci, descrisa in registru realist, cu infuzii lirice, se orienteaza, dupa cum s-a spus - tot spre miazanoapte, punct cardinal al umbrei, raului si nenorocirii, pentru ca, dupa cum auzise, „mergand astfel, intr-o jumatate de zi ajunge la moara"; obosit, se culca la umbra unui stejar din luminis cu gandul ca, batandu-i la o vreme soarele in ochi, se va destepta si va continua drumul spre Califar. Acum are loc o prima translatie narativa, motivul visului in vis. Stoicea viseaza ca se trezeste, dupa cum si-a propus, isi continua drumul, ii „nazareste" printre copaci iazul, apoi „moara i se facu inainte", sta de vorba gospodareste cu morarul, se spala, indemnat de acesta, cu apa din iaz; acest prim vis este indepartat de un al doilea, pe alt palier; viseaza ca s-a desteptat, abia acum, nu de soare, ci de ploaie, sub acelasi stejar, renunta la drumul spre moara si decide sa se intoarca la Alautesti; rataceste prin furtuna, o salveaza pe fiica boierului Rovin si „se procopseste". Desteptat din al doilea vis de Califar, ii ucide in visul dintai si apoi se arunca ci insusi in iaz. Daca povestirea s-ar incheia cu trezirea din ambele vise premonitorii, cu renuntarea in fapt si cu intoarcerea in Alautesti, autorul ar rata opacitatea si ambiguitatea textului, care asigura farmecul Morii lui Califar. Scriitorul nu nareaza chiar un vis in vis, „dar mizeaza pe aceasta confuzie si o cultiva cu buna stiinta" (E. Simion). Cu un final explicit, toata strategia - savanta - a naratiunii ar fi disproportionata fata de incheierea dezamagitoare. Motivul vietii—vis poate fi urmarit, cu egala indreptatire, in toata secventa epica declansata de apa „plina de soapte si de murmur" cu care se spala Stoicea. Ceea ce urmeaza, cu structura deosebita, poate avea si propria independenta, fiind o povestire vitejeasca, de ev mediu romanesc.

Trezirea voinicului, la ceas tarziu, renuntarea la aventura spre care pornise, ratacirea sa prin padurea vazuta acum cu ochiul fantasticului prin intensitatea auditiva si vizuala a datelor realului, aglomerarea halucinanta a jivinelor maturate de vijelie, furtuna dimensionata inspaimantator, salvarea jupanitei Tecla si toate cele consecutive dobandese un ritm precipitat, sustragandu-se Icntorii narative de pana acum, spre a concentra o viata intreaga intr-un timp condensat, dar si pentru a trece repede, „ca visul". Succesiunea si densitatea formelor verbale, folosirea timpului prezent, propozitiile scurte si preferinta pentru raportul sintactic de coordonare, repetitiile totul concura la realizarea nu a unui basorelief, ci a unei viziuni de suprafata, a unui panou, la egala distanta de privirea naratorului. Ascensiunea - plenara - a lui Stoicea devine compensatorie, fiind corespondentul cu semnul schimbat al destinului sau initial, neprielnic intru totul. El este „boierit de voda, cinstit de o lume intreaga, iubit de nevasta, norocos in copii, norocos in roadele pamantului, norocos in toate celea ca in poveste".

In plan oniric, prin definitie fantastic, toate dorintele inconstiente dobandesc implinire. Navalirea tatarilor, incercarea de a le stavili patrunderea in casa-cetate, usa „slugareasca" rezistenta la atac, cea „boiereasca" izbita de topoarele invadatorilor (avataruri ale dublei existente a Iui Stoicea), iata un alt moment al glisarii planurilor narative, trecerea din unul in altul. Trezit de rasul batjocoritor al Iui Califar, tanarul intelege ca a fost victima unei mistificari. „In cateva clipite, cat isi aruncase in obraz un pumn din apa fermecata, diavolul il purtase in sea pe intinsul unui veac de om; il insurase, il imbogatise, il boierise si suflase in visul lui ca intr-o besica, nimicin-du-l".

Finalul, omorarea lui Califar si sinuciderea lui Stoicea - derogare de la normele basmului si ale tipologiei binelui invingator -nu este, credem, unul neaparat moralizator, sanctionand eroul pentru dorinta de a dobandi, prin orice mijloace, avutii pe pamant, mai concrete si mai grabnice decat cele din cer. Ne alaturam opiniei lui Tudor Cristea, care subliniaza ruptura dintre frumusetea visului si realitate. „Nu pentru ca i-a creat o iluzie, ci pentru ca i-a spulberat-o il ucide Stoicea pe vrajitor". Eroul depaseste astfel limitele basmului, coborand in planul realului tocmai prin capacitatea - ce-i va fi fatala - de a crede in forta unui vis recuperator. De fapt, starea de asteptare a cititorului este mereu hranita de prelungita si tulburatoarea pendulare intre real si fantastic. Meandrele fluxului narativ se apropie cand de primul mal - a se vedea in acest sens cele doua dialoguri dintre Califar si Stoicea, suspiciunile repetate ale flacaului, in contact cu locul ce pare, contrar celor auzite, unul obisnuit, sau batranul, doar metaforic avand o infatisare stranie -, cand de al doilea, in momentul in care morarul rosteste acel definitiv „Ce zici? Te-am procopsit?", punct culminant al povestirii, fantasticul s-a instapanit pe intreg textul, nu doar prin oniric, nu doar prin pactul cu diavolul, ci in totalitate, obligandu-ne la acceptarea verosimilului in interiorul propriei lui logici fantastice. Cititorul isi asuma acum conventia fictiunii insesi. Tot ce se spusese la Alautcsti este pe deplin credibil, la acest nivel, si naratiunea isi echilibreaza simetric cele doua capete de pod, dupa ce s-a arcuit, tensionat, asupra unui destin. Stoicea nu face altceva decat sa confirme traditia rostirii.

El devine unul - este adevarat ca ultimul - dintre cei multi, nemurit prin istorisire, permitandu-i acesteia repetabilitatea, ceremonialul. Moartea lui fizica inseamna insa nu un sfarsit, ci un prag spre un alt taram, de unde va reveni ca erou de pomenire". Ca naratorul este precumpanitor unul popular, care imprima in memoria colectiva fapte de mirare, vorbind din interiorul unei lumi sensibile la fantastic, dar si unul care, cu profil de estet, se intrevede prin limbajul scriitorului cultivat, tradandu-l, stilistic, uneori, tine tot de fermecatoarea dualitate a Morii lui Califar. Avand afinitati cu La hanul lui Manjoala, fiind in acelasi timp naratiune de tipul fragmentelor din Hanu-Ancutei (C. Ciopraga) sau al povestirilor lui Gogol din Petrecerea serilor in catunul de langa Dikanca (T. Cristea), povestirea este, in acelasi timp, „una dintre cele mai puternice, ipostaza romaneasca a vechiului motiv al pactului cu diavolul" (Zoe Dumitrcscu-Busulcnga). G. se dezvaluie aici ca poet al fantasticului de sursa folclorica. „El reinvie un fond arhaic de motive si miruri folclorice, capabil sa justifice imagini de fantastic interior" (Ion Apetroaie).



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani