MORALA SI EDUCATIE - corespondenta Caragiale - Vlahuta referat






Frate Vlahuta,
Prea multe ghicitori imi pui, si prea grele Fiindca insa ne-am legat amandoi sa ne raspundem numaidecat, imi voi da osteneala sa-mi tin randul si nu voi cauta prea adanc raspunsurile; caci, pe de o parte, cum ma stii de atata timp din tinerete, sufar de o neplacuta infirmitate - sunt scurt la vedere; iar pe de alta, in fata oricarei intrebari, mi-aduc aminte de o mica poveste orientala
A-ntalnit odata un negustor glumet, intorcandu-se din targ, pe Nastratin Hogea, vechiul nostru prietin din copilarie, si zice:
- Hogeo, daca ghicesti ce am eu in basmaua asta, ti—1 dau tie sa-l faci jumari Ia ghici!
Hogea se gandeste si raspunde:
- Ia mai spune inca o data.
- Daca ghicesti ce e, ti—1 dau sa-l faci jumari
- Nu-i destul atata E prea pe departe Mai da-mi un semn macar, sa ma apropii de-nteles.
- Asa? adaoga negustorul; uite: e ceva gogonet, cu coaje tare, si-nauntru, daca spargi coaja, dasupra e alb si-n mijloc e galben
- Ei! zice Hogea, dupa ce se gandeste bine; las', ca stiu acuma: ai scobit o gulie si ai varat inauntru o bucatica de morcov!
Asadar, n-am sa caut, ca Nastratin, prea departe intelesul ghicitorilor ce-mi pui; am sa raspund d-a dreptul scurt, precum ma taie capul, si anume:
. incotro mergem?
- Daca am avea pe cine sa ne poata duce, am merge incotro ar trebui sa mergem. Dar fiindca la noi toti comanda si nimeni n-asculta - caci nu s-au nascut inca nici cine sa stie comanda, nici cine sa stie asculta - mergem si noi cum merg toate in natura, subt imperiul necesitatii, mergem incotro o vrea Cel-de-sus - Dumnezeu adica. Si doar o fi el bun sa nu ne duca de rapa!
Eu, dupa priceperea mea, cunoscand adanca intelegere a celui cu care stau de vorba, numai cu acest raspuns m-as putea socoti platit fata de toate intrebarile tale; totusi, fiindca-mi place sa stau de vorba cu un om care-ntelege asa de bine, voi sa urmez mai departe
. Suntem, ca neam, in faza de copilarie, de tinerete, de barbatie, sau imbatranim fara invatatura de minte?
Aceasta-ntrebare a ta o pricep cam ca Nastratin pe a negustorului cu oul in basma Ia sa vedem Toate neamurile de pe lume sunt cam tot asa de tinere si tot asa de batrane. in lume sunt deosebiri mari de vechime intre state, intre formatiile politice; dar intre popoare, intre neamuri, nu prea. in genere, statele sunt mai putin durabile decat neamurile; in orice caz, durata neamului n-are a face cu a statului; ba adesea, dupa cum spun unii invatati, statul particular poate fi o piedica pentru dezvoltarea unui neam. Si este dovedit, tot de catre invatati, ca neamuri mari, rase ilustre n-au fost in stare sa infiinteze state particulare pentru ele insele; menirea lor a fost numai sa intemeieze pentru altii state puternice, sau sa contribuie in mare parte la intemeierea acestora- ca, de pilda, northmanii1 si slavii. Vezi dumneata: pesemne ca puterea acestor vestite neamuri era prea mare ca sa-ncapa intre granitele unui singur stat particular, si menirea lor prea departata ca sa se stranga in marginele unei istorii particulare cat de largi.
Nu-i, care va sa zica, vorba sa stim in ce faza ne aflam - de copilarie, de tinerete, ori de batranete. E vorba numai sa nu-mbatranim, cum zice romanul, degeaba; ca de batranete nu scapa nimini si nimic pe lume: a noastra, a tutulor e numai vremea; vecinicia este numai a Unuia.
. Ce ne dau scoalele noastre?
- Ne dau ce pot si ce ne trebuie: cele inferioare ne dau, in genere, impiegati de stat; cele superioare, in genere, profesori.
. Ne fac ele mai fericiti, etc?
- La aceasta, eu, care nu sunt nici impiegat, nici profesor, fiindca n-am umblat la scoala, nu pot raspunde; intreaba deci pe vreun profesor ori impiegat.
. Ce e cu uimitoarele progrese pe cari, dupa cum striga mereu trambitele toate, le-am facut?
- Ca am facut progrese satisfacator dintr-un punct de vedere, nu mai incape vorba. Cine citeste istoria bietului popor romanesc si vede prin cate a trecut el de peste doua veacuri si mai bine, pana sa se-ntemeieze statul lui actual, intelege ca — oricate lipsuri am constata la noi in comparatie cu starea lumii civilizate, si oricat ne-am plange de ele, unii din dragostea pentru el, altii prin pretentii individuale mai mult sau mai putin justificate - suntem departe de ce am fost, ca de la ticalosia cea mai adanca la o stare cuviincioasa de omenie.
Dar ia sa zicem ca am facut progrese uimitoare De! parca asta ar trebui s-o lasam s-o zica filo-romanii cari trec pe la noi din cand in cand in escursiune de placere sau de daraveri cu statul.
. De la sentimentul religios mai putem astepta ceva?
- Fireste ca nu putem astepta ceva de la ceva care, poate, o fi existat candva, dar care acum vedem bine cu totii ca nu exista Dar despre aceasta, aldata, poate, mai pe larg, precum ar merita indeosebi
. Incotro e limanul? dincotro sa asteptam un mantuitor de care avem nevoie?
- La acestea sa-mi dai voie a-ti raspunde tot cu intrebari Ce zor are cineva de un liman cand, fara nevoie de carma, pluteste vesel pe linistite ape si nu se simte amenintat de nici o primejdie imediata care sa-i turbure petrecerea? Iar cat despre mantuitor, ii mai trebuie, oare, neamului romanesc inca un mantuitor dincotrova, cand atatia ii rasar, care mai de care, din toate raspantiile? Avem, slava Domnului! atatia, ca am putea sa-i mai dam de pomana altor nevoiasi.
. Suntem cu adevarat mai destepti decat alte neamuri, sau ne-am facut numai asa, o spaima?
- O! Doamne! oare inca nu stii tu, dragul meu, ca poporul este suveran? Apoi, daca-i suveran, suveran fara lingusitori si fara bufoni se poate?
Cat despre propozitia ta: atata poti cat stii - da-mi voie sa o rastorn cum mi se pare mie mai potrivit: atata stii cat poti. Tar cat despre ca stim mai multe decat se stia acum o suta, ori fie si o mie de ani, iti raspund ca mai multe om fi stiind si noi, romanii, ca toata lumea, mereu tot mai multe de pe o zi pe alta; dar, ca oameni ce suntem si noi, ca toata lumea, mai mult decat s-a stiut de cand lumea n-o sa stim - acum si pururea si-n vecii vecilor Amin!
Dar mai la urma, nici nu trebuie, daca nu se poate! Dupa mai mult lasa sa alerge filosofii Noi, ca lumea asezata, sa ne multumim a castiga invatatura despre mai multe si cat mai multe.
inainte! Cat putem in vremea noastra, inainte! fara sa uitam vreodata, cand ne asezam seara capul pe capatai, frumoasa veche inchinaciune, care, pe cat mai mi-aduc aminte din copilarie, suna cam asa:
„La dreapta-mi este Mihail; la stanga-mi este Gavriil; in fata-mi este Rafail; in spate-mi este Uri ii iar pe d-asupra noastra se desfasura marirea si slava lui Dumnezeu!"
Fii sanatos si vesel!
Al tau vechi, Caragiale

II
Frate Vlahuta,
Ai luat desigur sama ca, deseori, cand raspunderea este impartita la doi, fiecare cauta s-o arunce asupra celuilalt: stii vorba romanului despre cel care „se lasa pe tanjala".
Asa se-ntampla la noi, fiind vorba de educatiunea tinerelor generatiuni, cand, cu parere de rau, trebuie sa constatam ca toate clasele societatii, de la cele mai inalte pana la cele mai umile, lasa toata grija si arunca raspunderea intreaga in spinarea scoalei.
Ia sa vedem daca asta e drept si bine.
Socotind vacantele, duminicile, sarbatorile religioase si nationale - la tara inca si altele, paganesti - fara sa mai socotim absentele mai mult sau mai putin nemotivate, copilul sta la scoala 180 zile pe an, cate cinci ceasuri pe zi, adica in total vreo 900 de ceasuri. Anul insa are 8. Asadar, un copil traieste sub ochii dascalului a zecea parte a timpului, iar noua parti din zece si le petrece altundeva. in timpul restrans cat traieste copilul la scoala, dascalul e strict obligat sa-i deie o anumita suma de invataturi - destule, poate prea multe.
Credem ca n-are sa spuna cineva cu judecata dreapta ca sarcina dascalului este usurica. O fi amara orice paine castigata cu necaz, dar greu se poate gasi una mai putin dulce decat a dascalului de la noi, unde familia nu da nici un ajutor scoalei, unde lumea crede ca scoala este un aparat fabulos, care poate turna prin procedeu mecanic toata stiinta omenirii in capul oricarui copil — indiferent de capacitatea lui intelectuala si de puterea lui de vointa - fara nici o osteneala ori tragere de inima din partea acestuia.
Afara de asta, lumea noastra, in genere, mai crede ca invatatura are asupra omului o putere fara margini; ca, prin scoala, omul poate capata ceea ce nu s-au indurat ursitoarele sa-i urseasca - inteligenta, judecata, vointa, ba chiar talente; si inca nu numai atata! ca, prin invatatura de carte, ar putea dobandi omul si insusiri sufletesti cu cari din nastere nu a fost daruit - acele daruri multe ce nu-i nevoie sa le mai numaram unul cate unul, fiindca avem in limba noastra un cuvant, insumandu-le minunat pe toate: omenie.
Cum am zice, ne-nchipuim ca, prin fermecele buchilor, o creatura ursita a fi in toate privintele mediocra poate deveni o persoana de inalta notorietate, iar un nascut fara suflet nici obraz poate ajunge pilda de omenie pentru vremea lui. Pretindem de la dascal nici mai mult nici mai putin decat sa ne faca dintr-un boboc de scaiete un trandafir de luna, o privighetoare dintr-un pui de vrabie, si dintr-un catelandru de vulpe un prepelicar de soi. Si sa nu uitam ca aceste metamorfoze cerem sa ni le savarseasca scoaLa in a zecea parte a timpului; caci, cum am aratat, noua din zece parti si le petrec -bobocul, intre balariile lui; puiul, sub strasina unde s-a prasit, si catelandrul, in vizuina, ori pe langa cotete.
Ei! trebuie sa marturisim ca pretentiile acestea sunt putin cam exagerate - nu-i asa? Ar trebui, prin urmare, in interesul educatiunii tinerelor noastre generatiuni, sa ne mai moderam pretentiile fata cu scoala. Caci ia sa ne intrebam: poate face ea atatea si astfel de minuni N-ar fi vremea sa iasa din mintea familiei si societatii aceasta nemarginita incredere in inchipuita putere magica a invataturii de carte? N-ar trebui sa se convinga odata lumea noastra ca-n adevar scoala poate foarte mult, dar nu mai mult de cat poate? ca scoala e absolut necesara, insa numai pentru ce ne poate da, iar nu pentru indeplinirea unor dorinte absurde
Si daca ar fi numai pretentia absurda? dar, din pacate, e inca ceva si mai absurd
Scoala romaneasca, fara sa ne laudam, este, despre partea corpului didactic, excelenta; dar daca nu da inca, nici ca scoala propriu-zis, roadele cuvenite, nu ea este de vina Numai bunul Dumnezeu si bietul dascal stiu cu cate piedeci ce i le pune societatea are sa lupte scoala pentru a-si indeplini la limita datoria proprie
Fii sanatos si vesel.




Al tau vechi, Caragiale


III
Frate Vlahuta,
De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decat in alte parti ale lumii. Si nici nu s-ar putea altfel. Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucaturi intelectuale si morale, religiuni, precum si toate celelalte rezultate ale locului unde au trait, ale imprejurarilor prin care au trecut, ii pot arata ca si cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc cu cei dintr-altul; ei, insa, in fundul lor, pretutindeni si totdeuna sunt aceiasi. Nu exista pe pamant speta zoologica mai unitara decat a regelui creatiunii. Intre un polinezian antropofag si cel mai rafinat european, alta deosebire hotarata nu exista decat modul de a-si gati bucatele Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai aminterea, dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!
Asadar, sa nu ne mai facem inima rea si spaima gandindu-ne ca lumea romaneasca ar fi mai stricata decat altele. Nu, hotarat; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut inca; nu e pan-acuma dospit cumsecade. E inca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura franta; inca nu crede in dreptate; inca nu poate scoate din sanu-i pe cine sa-i poata comanda; inca nu stie de cine sa asculte, fiindca nu are deocamdata incredere in nimini Fript cu lapte, sufla si-n branza. N-a ajuns sa cumpaneasca bine ceea ce ar fi in stare sa poata cu ceea ce i se pune impotriva, si astfel inca nu intelege ca in mana lui ar sta sa-si indrepteze soarta si sa dispuna apoi pe de-ntregul de ea - pacum e drept si pacum are sa si fie odata, in fine, nu are inca destula indrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu „binevoitorii lui epitropi". Dar, cu vremea, trebuie sa vina si asta; trebuie sa vina si intelegerea fara de care nu poate fi o natiune sigura de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei.
Romanii sunt astazi un neam intreg de peste zece milioane de suflete, avand una si aceeasi limba (nu ca s-o laudam noi), extraordinar de frumoasa si de grea; avand un mod de gandire deosebit al lui, o comoara nepretuita de filosofie morala, de humor si de poezie - cu atat mai originala avutie cu cat este un amestec de mosteniri si de dobandiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netagaduita lui nobila pecetie romanica, latina, care-l arata bun si netagaduit stapan al lor. Din aceasta stapanire seculara a lui rezulta si puterea nebiruita de asimilare a acestui popor, ce inca d-abia pe departe incepe a-si simti importanta in lumea europeana. Si de aceea este asa greu de-nteles teama ce o au unii de „instrainarea neamului romanesc", de „alterarea spiritului national", de „pierderea romanismului"!

Sa se piarda neamul romanesc! Auzi dumneata!
Sa se stinga normal; sa se topeasca incet-incet in apa lumii si a veacurilor, cum s-au stins si s-au topit fel de fel de neamuri, chiar dintre cele mai mari si mai vestite de pe pamant - da! fiindca, fireste, nimic din cate sunt la vederea omului nu e nemuritor in lumea asta si fiindca tot ce e pe pamant trebuie neaparat sa aiba o viata mai scurta ca a pamantului; caci inca si cu el, ca si cu toate ale lui, trebuie sa se ispraveasca odata Decat pan-atunci mai va, mai avem de furca, si mai va atata si mai e atata de tors, incat nu trebuie sa ne doara de pe acuma capul de gandul zilelor din urma a micutei noastre planete Tie-o poruncile inalte cat mai mult sa pluteasca atarnata-n albastru intre atatea nenumarate lumini!
Dar sa ne temem ca are sa se prapadeasca, sa se piarza, asa de azi pe maine, pana nici nu s-a radicat inca bine-n picioare, un neam de zece milioane! De ce? Fiindca un Fanica oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural? fiindca un mutunache maimuteste apucaturile si tonul de boulevardier parisien? fiindca inteligente tinere isi risipesc zadarnic vremea in a critica in loc sa si-o intrebuinteze in a face mai bine decat au facut aceia pe cari ii critica?
Tanar, batran, face omul, individual, ce-i place si ce stie face Ei si? Aici nu e vorba de ce-i place unuia si altuia sa faca; e vorba de ce poate face o lume intreaga Si lumea isi vede-nainte de mersul ei, faca oricine ce-o pofti Cine nu merge cu ea inainte si sta, cu gandul la sine - sa-si faca in ceafa cararea, sa critice tot fara a face nimica, sa tafneasca de necaz ca altii au facut ceva inainte-i ori ca altii vor insemna ceva dupa dansul - acela isi crede ziua lui eterna; si mane lumea o sa fie departe de el inainte, si el o sa se afle inapoi departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie sa dea cativa pasi inapoi, ca sa-si ia vant spre a merge mai sigur inainte. Vai de cel ce n-a luat seama la miscarea ei prudenta! se va gasi ratacit, ca s-a bizuit a merge de capul lui inainte fara socoteala.
Oamenii toti mor: unii mai de timpuriu, altii mai tarzior Da, toti mor; dar numai unii imbatranesc: aceia cari nu simt ca lumea merge si ca omul nu trebuie sa se-ntepeneasca-n calcaie pe loc, ci trebuie sa se lase dus in pasul lumii. De aceea vedem atatia tineri batrani si atatia batrani tineri atatia zdraveni si verzi pana la chemarea de sus si atatia ofiliti si muceziti inainte de a fi legat rod
Sa se prapadeasca neamul romanesc?
Dar intoarca-se Oltul si Muresul d-a-ndaratele catra obarsia lor in creierii Muntilor Ciucului, neamul romanesc tot el, neam romanesc va fi, lucrand cu minte, asteptand cu rabdare vremea cand sa dea si el culturii si civilizatiei europene concursul lui specific, pe cat va fi fost inzestrat pentru asta de Pronia cereasca — fiindca, oricum ne-om invarti si ne-om rasuci noi, oamenii, legile cari stapanesc mersul omenirii tot in mana Proniei ceresti sunt si trebuie sa ramana; caci a puterii acesteia nepatrunse de noi este si omenirea o aratare.
Fie data in omenire parte cat mai frumoasa si neamului romanesc! Dumnezeu sa te tina in sfanta lui paza!
Al tau vechi, Caragiale

IV
Frate Vlahuta,
Ma tot gandesc la amicul care ti s-a plans, cu atata dreapta mahnire, de apucaturile fiului sau, Fanica; si de ce ma gandesc mai mult, vad mai bine ca si are si n-are dreptate sa se planga. Din nenorocire, cazul lui nu este intamplator si izolat; o suma de parinti sunt pentru aceleasi cuvinte nemultumiti de copiii lor, si, ca si el, arunca vina asupra scoalei.
In adevar, tinerii din ziua de azi au cam prea putina consideratie pentru predecesorii lor si pentru mai-marii lor. Daca Fanica al amicului tau vorbeste intr-un mod asa de ireverentios „de un profesor, de un ministru sau de un om de stat" si hotaraste asa de sumar ca „tot ce se face azi in tara este stupid, fals si ridicul", asta inca nu-i asa de grozav. Eu stiu ceva si mai si. Cunosc un parinte, amator de literatura, el insusi literat in momentele-i pierdute - mai toate momentele pierdute la noi sunt castigate pentru literatura, si se pierd foarte multe la noi. imi spunea alaltaieri despre fiul sau, Mitica, un tanar de abia de ieri licentiat in filosofie, lucruri monstruoase:
„Inchipuie-ti, d. Mitica, fiul meu, e de parere ca republica literelor romanesti a fost pana acuma un sat fara cani, unde s-au putut multi plimba fara ciomag; ca o suma de glorii ale condeiului romanesc sunt niste nulitati; ca opere pe cari le consideram noi ca sacre sunt numai niste mardale literare, care intr-o lume culta n-ar fi primite nici ca literatura de reclama pentru articolele de droguerie; ca autori cari trec drept clasici romani gandesc si scriu ca niste isnafi nedati la slova; ca de limba si gandire proprii romanesti foarte putine mustre la limita convenabile am gasi in gramezile de productiuni literare de pana azi - in sfarsit, fel de fel de afirmatiuni blasfematorii sa-i zbarleasca parul de groaza!"
Bietul batran! am zis eu. Adevarat, trist lucru sa auzi tinerimea judecand despre munca si zelul generatiunilor batrane cu atata lipsa de respect si de consideratie. Asta dovedeste, intai, ca invataturile inalte, rafinand gustul si ascutind judecata unei generatiuni, fac sa-i creasca pretentiile intelectuale; si al doilea, ca acele invataturi inalte n-au a face cu o buna si frumoasa educatiune. Pentru propagarea invataturilor inalte, atat de necesare progresului, scoalei fireste trebuie sa-i fim recunoscatori; dar de educatiunea tinerimii procopsite cine strica?
Ca Fanica si Mitica sunt mai invatati decat au putut fi parintii lor (cum e si bine si natural sa fie), asta e meritul scoalei; dar ca sunt cam rau-crescuti, cine altul decat parintii dumnealor e de vina? I-au lasat sa invete mult si multe la scoala, si nu le-a temperat prin autoritatea parinteasca excesul de independenta fata cu ordinea sociala. Parintii, uimiti de progresele intelectuale ale fiilor, n-au mai indraznit sa se amestece in stapanirea sufletelor acestora, lasand aceasta datorie proprie a parintelui in sarcina scoalei.
Scoala are multe bunuri, nenumarate, insa acolo unde se face printr-insa o saritura de un veac intre doua generatiuni, acolo scoala poate avea si un mare cusur: umileste pe parinti si infumureaza pe urmasi.
Un tanar student, copil de oameni sarmani si inculti - care face cu succes literatura si critica de arta, care este solicitat cu toata staruinta sa ieie parte activa la miscarile politice, care aspira sa fie maine un om public de mare vaza - se simte ridicat sus de tot fata cu umilii sai parinti, oameni marginiti si-napoiati. Ignoranta lor el o vede deplorabila; credintele lor i se par lui ridicule. El isi simte generatia lui, care intra acum in arena, asa de departata de aceea care se retrage scoasa obosita din lupta, incat trebuie sa fie o natura plamadita din elemente prea alese ca sa nu se uite de sus la cei cari pleaca; trebuie sa fie prea nobil ca sa-i priveasca nu cu dispret mandru, ci cu duioasa mila; in sfarsit, trebuie sa fie un spirit in adevar superior ca sa nu creaza ca invatatura capatata in scoala exclude omenia si ca pietatea urmasului ar fi din partea unui om procopsit o injosire pentru dansul.
E regretabil in adevar ca multi din tinerimea noastra se poarta asa
de aspru cu predecesorii ei Dar dar ia sa ne intrebam si altfel:
oare Fanica al tau si Mitica al meu, afara de fudulia si de lipsa lor de
omenie, n-or fi avand cumva si ei uneori oarecare dreptate? lucru
care, de! poate ca se prea poate Ai?
Vale.
Al tau vechi,
Caragiale
[1910]













Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani