Morometii — roman de Marin Preda referat






MOROMETII — Roman de Marin Preda. Anul 1955 ii aducea lui Marin Preda definitiva consacrare, iar literaturii romane - o opera fundamentala: romanul Moromefii.

Dupa 1967, cand a aparut al doilea volum, si apoi dupa 1975, cand a aparut primul volum din Delirul, romanul din 1955, care putea sa para atunci incheiat si de sine statator, a devenit, retroactiv, primul volum al unei proiectate tetralogii, proiect ramas insa neincheiat, „din el nemairamanand de scris decat al doilea volum al Delirului" - dupa cum arata scriitorul, intr-un interviu din .

„Aceste doua romane, impreuna cu Moromefii voi. I si II, vor constitui nu un ciclu, cu alte cuvinte alte romane care se pot citi si impreuna, si separat, ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, in care Delirul voi. I si II vor fi romanele din interior, iar actualul volum Moromefii II va constitui finalul acestei tetralogii". Critica se refera in mod curent la cele doua romane ca la Moromefii 1 si Moromefii II, iar editiile ulterioare anului 1967 le cuprind pe amandoua ca volume ale unui singur roman. Filmul Moromefii, cu Victor Rebengiuc in rolul principal, a fost realizat in 1986 de regizorul Stere Gulea.

Scriind, Marin Preda recupereaza in fictiune o lume irecuperabil pierduta in existenta sa reala. Pierduta prin sine, prin propria-i devenire inexorabila, revoluta social si istoric; pierduta insa, mai inainte, prin fatalitate temperamentala de catre copilul de taran nefacut sa fie taran, si care urma sa devina scriitor tocmai prin congenitala sa inaderenta la lumea in mijlocul careia se ivise. Venit pe lume intr-un sat ca atatea altele si intr-o familie de tarani ca atatia altii, copilul reface, din proprie predispozitie, innascuta, eterna paradigma a „dezbinarii cu lumea", a variabilitatii temperamentale ce instraineaza de mediul sau accidental pe artistul ori pe intelectualul de vocatie: „Soarta care micra rezervata ca taran nu numai ca nu mi-a placut, dar m-a nelinistit inca din copilarie. Nu implineam zece ani, cand doream din tot sufletul sa nu mai fiu taran. Si abia in momentul in care am izbutit prima isprava pe care am facut-o nu ca taran, ci ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simtit despovarat de un destin amenintator".

Premisa din care emana, consubstantial, culorile complementare ale „lumii" ce reliefeaza inconfundabil „lumea" romanelor sale: nostalgia irizata a trecerilor ireversibile, care purifica si diafanizeaza in amintire „lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara" (Imposibila intoarcere), si - in revers - necrutarca lucida a inciziei in materia impura a acestei lumi „traind in orbire si nepasare", lume pe care „lumina vie a mintii" o dezvaluie imperfecta, haotica si turbulenta, sortita pieirii prin propria-i stihie. Exista in finalul primelor editii din Morometii I cateva fraze - nu multe - care in toate editiile ulterioare au fost „scoase", in contextul succesivelor rescrieri si definitivari cu care Marin Preda isi obisnuise cititorii.

Faptul a trecut neobservat, nimeni nu s-a intrebat „de ce", si abia ultimul sau roman, Cel mai iubit dintre pamanteni, ramane in masura sa ofere, prin insusi faptul ca a fost scris si ca exista, sugestia unui posibil raspuns: era poate, atunci, la inceput de drum, o prematura deconspirare a unui secret, a acelui „secret" despre care a mai pomenit laconic in cateva randuri, luat de cursul „convorbirilor" cu Florin Mugur, de pilda: „un secret din care scriitorul se hraneste, cu ajutorul caruia isi mentine echilibrul sau interior si din care, desigur, atunci cand reuseste, scoate la iveala, in forma obiectiva, o povestire, un roman" „Acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii" (Morometii, I, ed. 1): randuri scrise in jurul varstei de 30 de ani, cumplit pariu cu sine insusi, pe care scriitorul l-a platit, in cele clin urma, cu pretul cu care se platesc capodoperele. „Acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii", inzestrare pe care, in primele editii ale Moromefilor, o menea personajului preferat, scriitorul si-a menit-o, de buna seama, siesi mai intai. O neconcesiva constiinta morala vegheaza omniprezent, retrasa in subtextul cartilor sale; la radacina ei -o optiune spirituala ireductibila: aversiunea si aprehensiunea in fata devenirii bezmetice a lumii „traind in orbire si nepasare", - reactie exagerata a spiritului frustrat, contrariat in credinta sa funciara ca aceasta lume „trebuia sa aiba undeva un inteles, trebuia sa existe undeva o impletitura ascunsa, niste legaturi nevazute care o sustineau. De acolo navalea intunericul" (Morometii, I, ed. I).

Ce cauze ultime comanda, din acest intuneric, prefacerea, schimbarea, miscarea bezmetica (realmente, ori numai perceputa ca atare) a lumii spre destramare, spre dezagregarea unor stari, tipare, structuri in care, de bine de rau, temporar se stabilizase, -scriitorul nu o spune nicaieri explicit. Vedem insa efectele stihiei „in act", irupand pretutindeni in nesfarsita fenomenalitate concreta a lumii, aici fiind, cum e si firesc, campul propriu observatiei scriitorului. Mai intai - in filiatia biologica, Morometii fiind in primul rand un roman „al familiei", „al paternitatii". Paginile in care „lumina eterna a zilei de vara" vibreaza mai intens ca oriunde -fluid in a carui transparenta lucrurile se sustrag estetic timpului - sunt acelea unde Ilie Moromete apare la apogeul regalitatii sale de cap si de stapan al familiei - structura in a carei stabilitate, milenar verificata, isi afla si el pivotul fortei si linistii interioare.

Hazardul ori legea ascunsa a devenirii biologice fac insa ca Moromete sa nu aiba urmasi asemenea si pe masura lui. Fiii nu ii seamana, nici unul dintre ei nu mai poate reface echilibrul superb al tatalui, porniri divergente ii dezbina: pulsiuni oarbe, violenta, ura si rapacitatea instinctuala (Paraschiv, Achim), obtuzitatea bovina, lesne manevrabila in rau (Nila), demonul spiritului care, contrariat, se va inrai si el, esuand in resentiment si, mai tarziu, in intoleranta fanatica (Niculae, mezinul, care nu va uita niciodata ca tatal i-a deturnat destinul, oprindu-l sa mearga mai departe la scoala).

Falimentul solutiei de viata a lui Moromete, cladita pe iluzia ca prin forta mintii se va putea sustrage pe sine din mijlocul insulei familiale, din valmasagul incoerent al „lumii", este declarat brutal, in finalul primului volum, prin discordia ce-i dezbina familia, prin revolta celor trei fii mai mari care fug de acasa, luand cu ei la Bucuresti oile si caii, desavarsind astfel ruina gospodariei paterne. Pentru ca, prin aceasta bresa, in viata protagonistului si a familiei sale irupe turbulent o alta discordie, mai mare: aceea a timpului istoric, brusc accelerat si salbaticit din aceleasi nestiute cauze: „Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare." Astfel, Morometii isi dezvaluie si valenta de roman social: fresca a satului romanesc, odisee a taranului roman, asupra caruia depune, in patrimoniul artei, o ultima marturie, o ultima imagine ce-i pastreaza chipul inainte de a disparea sau a deveni de nerecunoscut. Inserat organic unei traditii literare preocupate dintot- dcauna de destinele civilizatiei si spiritualitatii nirale, ce conserva experienta supravietuirii prin vremuri a poporului nostru, comparabil ca statura, in acest context, cu Ion al lui Rebreanu ori cu taranii lui Sadoveanu, - Ilic Moromete este, implicit, si o replica polemica la o intreaga „literatura cu tarani" anterioara lui: prin el, fondul de reflexivitate apolinica, senina, a romanului isi impune, si literar, prevalenta asupra „vanei" vitale primare, nu mai putin definitorie. Satul traditional, minat de endemice antagonisme economice si sociale, era totusi o structura - verificata si ea milenar - apta de autoreglare, apta a-si conserva prin resurse proprii autarhia, echilibrul, stabilitatea. Adunati spontan in poiana fierariei lui Iocan - pitoreasca agora autohtona si rurala -, taranii exerseaza, socratic, agilitatea mintii si a limbii, abilitatea de a discerne binele de rau, adevarul de fals, inteligenta de prostie, se relaxeaza amuzandu-se de ridicol si de inconstienta, deprind stiinta de a le neutraliza prin antidot verbal, prin ascutimea mintii, prin savoarea inegalabila a gestului si mimicii, a vorbei si tacerii.

Sufletul, de fapt, al acestei perfect articulate „cetati" in miniatura este, iarasi, Ilie Moromete, si nu intamplator poiana lui Iocan ramane si ea, abstrasa din timp, suspendata in vibratia aceleiasi „lumini eterne a zilei de vara". Devenirea bezmetica a lumii se impune insa, implacabil, si in dinamica sociala, economica, istorica: nevrand sau neputand sa-si coboare inteligenta in mercantile tranzactii pecuniare, in oarba rapacitate economica pe care un capitalism strain lumii satului o instaurase instanta suprema si aici, Moromete se vede ruinat, deposedat nu doar de independenta materiala ci, o data cu aceasta, de independenta de spirit pe care~si cladise linistea si seninatatea interioara. „Lipsite de omul lor, aceste adunari aveau sa-si piarda si ele in curand orice interes". Si cu aceasta, o pagina a fost definitiv intoarsa, urmand ca, peste mai mult de un deceniu, Marin Preda sa reia, sarind peste anii razboiului, „viata unei categorii umane pandite de vicleniile istorici", viclenii care, in primul volum al Moromefilor, „erau abia anuntate". Fara a egala artistic acest prim volum, Moromefii II (1967) este, insa, pentru scriitor, implinirea unei datorii de constiinta, re-scriere palinodica a propriilor nuvele conformiste, „realist-socialiste", din anii '50 (Desfasurarea, indrazneala.






Ferestre intunecate), iar pentru literatura romana sub comunism - un capat de serie si de drum, primii pasi pe un „teren minat", deschiderea unei partii in realitatea atroce a unei epoci de o aberanta fara precedent in istoria romaneasca: „obsedantul deceniu", denumire data de Marin Preda anilor ,,'48-'59" (precizarea ii apartine), ani in care comunismul a desfiintat brutal taranimea si a surpat din temelii satul romanesc traditional, prin practica discretionara a „cotelor obligatorii", prin lichidarea „chiaburilor" si „ascutirea luptei de clasa" la sate, dar mai ales prin devastatoarea „colectivizare a agriculturii"; sintagma „obsedantului deceniu" a prins asemenea radacini in critica literara, incat o viitoare, istorie a literaturii romane din acest secol nu va putea in nici un caz s-o ignore. intre vechea mentalitate taraneasca traditionala, reprezentata acum de un Ilie Moromete mai batran, mai obosit, lipsit de fosta-i stralucire, purtandu-si insa cu demnitate infrangerea, si brutalitatea „colectivizarii" comuniste ce devasteaza lumea satului - „revolutie" al carei exponent si executant fanatic nu este altul decat Niculae Moromete, fiul cel mic, intors acum in sat ca activist raional de partid -, confruntarea este radicala, ireductibila si nu lipsita in ultima instanta de tragism.

Murind, batranul Moromete duce cu sine, fara intoarcere, o intreaga lume, lasand in urma un apasator vid moral, lasandu-si fiul, ajuns prea tarziu la inmormantarea tatalui, prada indoielilor, remuscarilor si unei tardive obsesii a vinovatiei care-i cutreiera somnul si visele. Incoerenta devenirii se manifesta acum, mai intai, prin tranzienta: o perindare naucitoare de oameni necunoscuti, aparuti de nu se stie unde si de cea mai joasa fibra umana, „pleava satelor", aleasa prin selectie inversa, acapareaza puterea, antreneaza satul, atat de egal cu sine altadata, in convulsii si vartejuri aberante, greu de stapanit ori macar de franat de catre cei putini ramasi cu judecata dreapta. Dificultatea de a imprima contur distinct si stabil unor personaje coplesitoare prin confuzie si inconsecventa transpune in planul creatiei neinchegarea lumii reale. Nu mai putin insa, stiinta romancierului de a ingloba cauzalitatea si motivatia nemijlocit epice, proprii naratiunii cursive, intr-o logica epica mai difuza si mai inaparenta, polarizata in jurul unor nuclee ideatice subtextuale, se realizeaza functional si aici, ca si in celelalte romane, cu riscul, pe alocuri, al unor inevitabile, totusi niciodata flagrante, „ingro-sari" ale filigranului ideatic. „Atunci va fi implinit romanul Morometii cand si destinul povestitorului va fi revelat".

O prima tentativa de incorporare epica a acestei „teme a povestitorului" e intreprinsa in Marele singuratic (1972), roman ce reinnadeste firul existentei lui Niculae Moromete, protagonist acum, la un deceniu de la excluderea sa din activul de partid, survenita in finalul volumului II din Morometii; lovit pe nedrept, tentand regenerarea si regasirea de sine mai intai in renuntare, traversand apoi experienta iubirii care-i va revela experienta creatiei, a abnegatiei si a mortii, el va ajunge sa descopere, in final, un sens mai inalt angajarii in actiune: edificarea, fie ea si iluzorie, a unui nou echilibru pentru o lume abia iesita din convulsiile pierderii celui vechi, ineficient.

Tot o lume in care acest nou echilibru inca n-a ajuns sa se decanteze regasim, intr-un context citadin de imediata actualitate la data aparitiei, si in Intrusul (1968), roman aparent nelegat in nici un fel de ciclul Morometilor, ca si romanul Risipitorii (1962, 1965, 1969), dar ambele surprinzand in actiune, la o privire mai atenta, aceeasi „gandire necrutatoare care duce la intelegerea pana la capat si care loveste pana_ la os credinta in pacea si armonia lumii". in Delirul (1975), devenirea haotica si „bezmetica" a lumii copleseste nu numai individul, nu numai colectivitatea restransa a satului, ci tari si continente intregi. Cercul se inchide cu Cel mai iubit dintre pamanteni (1980), roman pentru care Marin Preda a lasat ncterminata tetralogia ce urma sa inglobeze atat Morometii, cat si Delirul. Care sa fi fost urgenta sub presiunea careia scriitorul isi amana un proiect anterior, de-o viata, ramas astfel pentru totdeauna neterminat, pentru a miza tot ce mai avea pe o noua, ultima sansa, daca nu senzatia sau convingerea imperativa, ultimativa, ca se afla, in sfarsit, in posesia „lozului cel mare", in fata sansei ultime de-a aduce dincoace de pragul expresiei - completa si cumplita si paroxistica -„acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii"? Daca a pierdut sau a castigat acest ultim pariu al vietii sale - aceasta-i o alta intrebare, la care raspunsurile, fatalmente, difera.

Ce intereseaza aici, in aceasta conexiune cu Morometii, este ca si Cel mai iubit dintre pamanteni se inscrie coerent si consecvent pe traiectoria intregii creatii a scriitorului, „ducand intelegerea pana la capat", „lovind si arzand pana Ia os", febril si radical, „credinta in pacea si armonia lumii", desfasurand in pagina aceasta „lume" care „traieste in orbire si nepasare", bezmetica pana la paroxism si la exasperare: o carte „neagra", o carte „intunecata", o carte „de catran" - o memorabila marturie si expresie majora a „dezbinarii cu lumea" la care un scriitor adevarat este constrans prin chiar adevarul si vocatia sa congenitala de scriitor. Nu mai putin, insa, intreaga opera a lui Marin Preda - si, in primul rand, Morometii J, opera sa capitala - ramane si o expresie majora a acelei insondabile transmutatii estetice gratie careia aceasta lume condamnata, refuzata ori pierduta in existenta-i reala, odata recuperata in imaginar, dobandeste, salvator, atributul eternitatii (relativa si aceasta, desigur). Istoria literaturii romane in secolul abia incheiat inca nu s-a scris si, atunci cand se va scrie, nimeni - nici Marin Preda - nu va fi exceptat de la o inclcmenta rejudecarc, etica si estetica, a propriului „caz", nici - pe cale de consecinta -de la o redimensionare si o reasezare in tabloul de ansamblu ce va rezulta in final.

Timpul si uitarea vor estompa tot mai mult judecata etica si va ramane numai performanta estetica, atata cata este, sa salveze din uitare o opera si un scriitor. Dar exista destule temeiuri pentru a crede ca IM. P, - in primul rand prin Morometii 1 - va fi printre cei ce „se vor salva", printre cei ce vor ramane.

Pentru ca ramane, din Morometii si din alte carti scrise de el, mai inta „acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat", ramane „forta gandirii mele" care nu capituleaza, nu se lamenteaza si nu asteapta de la nimeni nimic, decat de la sine insasi. Ramane cerbicia acelei constiinte morale care, impotriva evidentelor si in sfidarea lor, „nu se da" si „nu se lasa", raspunzand la iruptia irationalului in lume cu o obstinare parca tot irationala, salbaticita in propria-i lege rationala.

Ramane, apoi, acea „senzatie de pierdere" ce nu insala niciodata ca simptom si ca semnalment al autenticei emotii estetice, ca indice al „arderii" complete, fara fum sau funingine sau alte reziduuri, la care e supus realul la pierderea si recuperarea prin imaginar, prin alchimia transmutatiei estetice: si Marin Preda, ca atatia adevarati scriitori, stie sa puna in vibratie acordurile si „armonicele superioare", dureroase, dar elevate, ale „senzatiei de pierdere", stie trezi pulsatia „batailor" existentiale de inima pierzandu-se impalpabil in estompantul spatiu de rezonanta al „distantei estetice", acolo unde „durerea exista ca bucurie", cum spunea Gaetan Picon, acolo unde „sangele si moartea nu sunt uitate, dar unde ele au pierdut mirosul lor de infrangere pentru a fi devenit propriul lor cant", ramanand a fi simtite aici doar ca pure si inefabile conotatii, sugestii si supratonuri, semantice si totodata muzicale, ca pura inflexiune muzicala a tristetii, a melancoliei, a regretului, a nostalgiei, a „senzatiei de pierdere".

Si la Marin Preda , in ce-a scris ci mai bun, putem regasi „prezenta acelui subton dureros", singurul, dupa cum constata Tudor Vianu in Estetica sa, care „confera unei opere de arta viata ei subiectiva cea mai adanca si cea mai umana". Si mai ramane - ca suprem insemn si ca optim mediu propagator al acestei „senzatii de pierdere" - lumina. Se va vedea poate candva, la o examinare mai atenta, in ce masura „lumina" - insemn al epifaniei divine, transcendente, dar si al epifaniei estetice, imanente - a fost si una din marile teme, obsesii ori performante ale lui Marin Preda


loading...







Coduri - Postale, caen, cor


Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu










loading...








Cauta referat
Scriitori romani