Morometii (vol. I - fragment comentat) referat





Morometii
(vol. I - fragment)


"in curand iesi din sat si o lua peste camp. La camp infatisarea lui se schimba, capata iarasi acea liniste posomorata si inchisa pe care o avusese cand pornise din curte. Merse o vreme peste intinderea neteda a izlazului, apoi intra pe drumurile de plan, printre porumburi si miristi si se opri in sfarsit in dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul sau de pamant.
Moromete se aseza pe piatra alba de hotar si isi lua capul in maini. Era cu desavarsire singur. Daca n-ar fi fost miristea locurilor sau urmele rotilor de caruta, uscate adanc in pamantul drumului, care aratau ca pe aici au fost oameni, s-ar fi zis ca porumburile au crescut singure, ca au fost parasite, ca nimeni n-o sa mai calce vreodata pe-aici si ca doar el a ramas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.


Moromete insa era departe de a se simti rupt de lume si venise aici tocmai pentru ca se simtea ingropat in ea pana la gat, si vroia sa scape. Simtea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse, - timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri. Traise lasandu-si libera mintea sa se desfete si iata ca nu-l iertasera, timpul ascunzand o capcana (falfairea inceata a amenintarilor, intinderea lor de-a lungul anilor si de aici credinta in faramitarea si disparitia lor) iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui.
Statea pe piatra de hotar cu capul in maini si incerca sa dea de curgerea de pana mai ieri a gandirii sale, indarjit si hotarat sa nu crute nimic pentru a o regasi, simtind ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decat atat. Nu se intamplase nimic atat de cumplit incat sa nu fie repus totul sub lumina vie a mintii. Nu trebuia sa urle si sa ridice pumnul, ci trebuia sa se gandeasca. Nu cumva timpul era undeva acelasi? Nu cumva trecerea lui era egala si daca o data te ocrotea faramitind primejdia, cand te credeai scapat iti distrugea de asemenea sperantele cladite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca sa nu-si inteleaga parintii fara ca mai intai sa se rataceasca si de aceea parintele e parinte, ca sa-i ierte si sa sufere pentru ei? «Dar i-am iertat mereu», gandi deodata Moromete si gandirea aceasta reveni si nu mai fu urmata de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu si ramase cu ea in cap pana ce isi lua seama si o stinse.
Dupa care nu mai fu nimic, auzea numai fosnetul porumbului, vantul usor care venea dinspre miaza-noapte sporind parca si mai mult tacerea omului si a pamantului. Un iepure iesi la marginea unui lot si isi agita cateva clipe urechile, dupa care trecu drumul si pieri in porumbul celalalt, incepusera sa scartaie greierii.
«Am facut tot ce trebuia, relua Moromete cu o sfortare, le-am dat tot ce era, la toti, fiecaruia ce-a vrut Ce mai trebuia sa fac si n-am facut? Ce mai era de facut si m-am dat la o parte si n-am avut grija? Mi-au spus ei mie ceva sa le dau si nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine si am spus nP. Mi-a aratat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu sa-l fi ocolit fiindca asa am vrut eu?»
Si cu fiecare intrebare Moromete se linistea tot mai mult si intr-o vreme intrebarile incetara de tot si ridica fruntea. Nu era vinovat. Iar daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu seninatatea lui era de vina, ci lumea. Si aceasta gandire sumbra si trufasa il ridica pe Moromete in picioare.


Se apropia seara. Campia isi lasa in jos, nesimtit, geana ei uriasa. La rasarit era intuneric, se vedeau urcand nori de ploaie.
Cand, intr-un tarziu, se uita in jurul sau, isi duse mana la frunte, se clatina cateva clipe, apoi isi reveni si porni incet sa se intoarca acasa.
Moromete se grabise sa vina aici in singuratate si sa inteleaga ceea ce i se intampla. El nu banuia ca pentru bucuriile lui de mai inainte trebuia inca sa plateasca."


Imaginea lui llie Moromete asezat pe piatra de hotar, "cu desavarsire singur", pare imaginea contrapunctica a salcamului solitar, in jurul caruia, dupa cum se stie, s-a organizat materia epica a Morometilor. O amenintare grava pandeste linistea personajului.

Presimtirea furtunii, a crizei in relatiile cu cei trei fii apasa asupra intregii Iui fiinte: "Simtea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse, - timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri.'" Cu alte cuvinte, lupta lui Moromete se da intr-un plan mai inalt, la ale carui resorturi nu are acces. Analizand cu sagacitate intamplarile vietii, constata ca, in chip perfid, uneori ele nu se lasa dominate de puterea gandirii, care se instraineaza de realitate si nu mai percepe fidel nici un fel de semn. Hotarat sa nu crute nimic pentru a regasi "curgerea de pana mai ieri a gandirii sale", Moromete simte "ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decat atat." intreaga drama a personajului e plasata, astfel, dincolo de o serie de infatisari ale vietii, forme degradate ale unei epopei a individualitatii in cautare de raspunsuri la enigmele lumii. Caderea in "istorie", in realitatea brutala, se va produce in momentele urmatoare, cand Moromete, autoritar, scos din fire de neascultarea fiilor, va pune parul pe ei. De aici pana la imaginea lui llie Moromete purtat intr-o roaba de nepotul sau, Sande (v. voi. II), asistam la un perpetuu asalt asupra fiintei, tarata in deriziunea existentei. Triumful spiritului izoleaza personajul in independenta gandirii sale nesubjugate. La aceasta trimit cuvintele rostite cu putin timp inainte de moarte: "Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!"

Conflictul cu fiii sai nu pare decat o ipostaziere a efortului de a ramane, "cand timpul nu mai avea rabdare", in sfera mitica de intelegere a resorturilor lumii. Universul se deschidea generos asupra gandirii, oferind bucurii numai de Moromete intelese, dar pretul platit era mult prea mare: adancirea prapastiei dintre el si lumea inconjuratoare.

Un sentiment apasator de vinovatie il incearca la un moment dat, dar il indeparteaza: "Nu era vinovat. Iar daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu seninatatea lui era de vina, ci lumea" Era o "gandire sumbra si trufasa" care il linisteste o clipa, fara sa stie ca "pentru bucuriile lui de mai inainte trebuia inca sa plateasca." Lumea se facea vinovata de salbaticirea copiilor lui, nu incapacitatea sa fundamentala de a realiza un dialog. Moromete monologheaza, de fapt, urmarind un singur fir: desfatarea mintii sale agere, care ii alimenta orgoliul de a se sti altfel, biruitor peste incercarile care vin asupra familiei sale. Chiar si in dialogurile de la fieraria lui Iocan ori intr-o seara de vara, fie pe stanoaga, asteptand sa treaca cineva cu care sa schimbe o vorba, fie la cina, in mijlocul familiei, Moromete sta, metaforic vorbind, pe piatra de hotar si contempla spectacolul lumii.

Teme de lucru:

. Scrieti un studiu in care, pornind de la cele doua imagini definitorii (Ion al Glanetasului sarutand pamantul si llie Moromete pe piatra de hotar), sa realizati o comparatie intre proza celor doi autori: Liviu Rebreanu si Marin Preda.
. Analizati mijloacele stilistice ale introspectiei din fragmentul antologat.








});

Copyright © Contact | Trimite referat