Muresanu — poem dramatic de Mihai Eminescu - rezumat referat






MURESANU — Poem dramatic de Mihai Eminescu.

Date despre elaborarea lui - in trei variante (1869, 1871, 1876), din care ultimele doua tiparite postum -, precum si despre dispozitia sufleteasca in care a fost scris au fost comunicate de poet in doua scrisori catre Iacob Negruzzi si intr-o adnotare pe marginea manuscrisului: „De drama mea n-arc sa fie nimica, nota el in scrisoarea din 6 II 1871, pentru ca nu stiu ce forma sa-i dau, pentru ca nu e drama. S-ar potrivi poate mai mult pentr-un epos, dar atuncea as prinde [sic!] vioiciunea scenelor si a caracterelor ce-mi trec prin minte.

Cum va spun, n-are sa fie nimic din ea; simt cum se desprinde intregul ei in parti constitutive, din care fiecare isi pretinde independenta sa. De ar fi fost sa fie, apoi ar fi fost cam in maniera lui Faust, dar nu totusi" (I. Eminescu Toroutiu, Studii si documente literare, I, 1931, p. 317). Drama la care poetul face aluzie pare sa fie mai degraba Mira, datand de pe la 1868-l869, probabil tip de drama faustiana, si nu Muresanu, caruia pentru prima versiune i s-a descoperit o posibila sursa autohtona. La 16 mai 1871, ii scrie de la Viena aceluiasi Iacob Negnizzi: „ am compus un tablou dramatic, a carui figura principala e Andrei Muresanu. Vi l-as trimite, insa ma tem ca atunci justitia va pune mana pe mine si Ba zau, daca titlul nu va rapeste a priori gustul de a arunca o privire in acest tablou, apoi vi l-oi trimite c-o ocaziune viitoare, de veti crede ca obiectul sau nu-l exclude dinainte de la critica si publicare. Daca n-ar fi sa fie, atunci va sta unde a stat si pin-acuma - in fundul lazii mele" (I. Eminescu Toroutiu, op. cit., p. 322). „Tabloul dramatic" insa nu a fost expediat la lasi. Un fragment s-a publicat in Operele complecte ale lui Eminescu , editia A.C.Cuza, Iasi, 1914, p. 311 -.

In perioada in care ii scria lui Negruzzi, Eminescu isi afirma increderea in viata, notand pe pagina 1 a poemului: „Am scris-o intr-un timp cand sufletul meu era patruns de curatenia idealelor, cand nu era ranit de indoiala. Lumea mi se presinta armonioasa cum i se presinta oricarui ochi visator, netrezit inca, oricarei subiectivitati fericite in gradina inflorita a inchipuirilor sale". Prima versiune, Muresanu. Tablou dramatic (1869) a fost publicata de Al. T. Dumitrcscu in „Revista Asociatiei generale a studentilor universitari romani", an 1 (1903), 1, 15 februarie, reeditata apoi in editia Cuza. Tabloul se organizeaza polemic, angajand disputa intre poetul vizionar si Anul 1848, spirit malefic si obscur simbol eminescian, corespondent, poate, acelui Erdgeist al lui Goethe. Obiectul disputei cat si al meditatiei nocturne a eroului este destinul neamului romanesc, in care eroul este mereu increzator. Dupa o scena intunecata, evanescenta, inunda lumina, ca la inceputul lui Faust II, simbol al fortelor vitale ale naturii renascatoare, iar Elfilor le corespund Silfii de lumina. „Profet al luminii", „geniu" inspirat, incununat cu lauri, el compune Desteapta-te, Romane. „Bardul" eminescian este reincarnarea poetului-profet al pasoptistilor, remarca Ioana Em. Petrescu, si el ia chiar, adesea, infatisarea poetilor generatiei precedente, vadind optiunea lui Eminescu pentru profetismul romantic de formula heliadesca

In intregul lui, poemul ia alura unui admirabil spectacol de opera. Exista aici, comune cu romantismul de tip byronian, energia razvratirii, imbratisarea universului in elanul titanesc, pornirea demonica spre extinctie si gestul destructiv, estompate in finalul construit foarte poetic si prelungit in imaginar. Versiunea intermediara monologica din 1871, Andrei Muresanu. Tablou dramatic intr-un act, deriva din varianta anterioara. Perpessicius o considera „o versiune neomogena, compozita". Aici poetul tinde sa converteasca meditatia politico-patriotica intr-o dezbatere social-filosofica mai ampla, sub emblema raului in istorie, „samburele lumii" si principiul ei imanent. Pentru inflacaratul patriot, destinul neamului se decanteaza dupa legea timpului inexorabil, in functie de principiile cauzalitatii si ale legitatii in istorie. Nu este vorba de a fi construita meditatia nocturna in sensul Gocthe-Byron, ci de atmosfera si tonalitatea de ansamblu, o meditatie grava, deplasata prin structura intima tipica a originalitatii eminesciene, din cadrul general al criticii stiintei si epocii, intr-unui patriotic-social. Critica valorilor, razvratirea, identificarea cu gestul rebelului Satan, aparute initial in relatie cu sentimentul patriotic, manifesta tendinta de generalizare filosofica a istoriei, cu concluzii pesimiste, dar de simboluri grandioase. Cel ce rosteste monologul nu este altul decat tanarul poet cu experienta sa amara de viata si cu cunoasterea timpurie a lumii. Varianta finala din 1876, Muresanu, este completarea si concluzia necesara.

In primele doua tablouri dramatice eroul se salva prin increderea in steaua mereu incandescenta a neamului. Dezbaterea polemica il angaja pe Muresanu in lupta cu fortele restrictive pe care le desfiinta fortificandu-si constiinta morala. In varianta finala, meditatia ia accente faustice, indeosebi in prima parte a monologului. Spiritul polemic a castigat in vastitatea observatiei. Solutia este insa renuntarea, claustrarea in anahoretismul propovaduit de Schopenhauer.

In primele doua variante, ideea de rau al lumii nu anula credinta intr-o viitoare schimbare.

In varianta finala, profetismul din primele doua versiuni se modifica in individualism si integrare in natura. Titanul eminescian parcurge o transformare in plan spiritual si intr-unui nou, erotic. Prin conditia superioritatii, Muresanu este structurat in doua directii: situat mai bine la interferenta umanului cu mitologicul, formand acea categorie titaniana remarcata de D. Popovici; titanismul spiritualizat si absent ca revolta converge spre geniu.





Dintr-un poem dramatic, cu un continut in principal patriotic si politic, Muresanu s-a transformat intr-un poem filosofic eminescian sta generis. Prin configurarea eului in lume, a relatiei cu lumea si istoria, intr-un cuvant prin dezbaterea ontologica, prin trairea Weltschmerz-ului intr-un cadru mai riguros determinat national si social, prin depasirea atitudinii egotiste, meditatia lui Muresanu, fata de felul de a gandi al lui Faust sau Manfred,'cu care critica adesea l-a pus in relatie, poarta germeni de modernitate, ca produs al unei alte epoci si tinand de alte idealuri. Proiectia ei nu se mai face intr-o Studierzimmer austera, ci intr-un cadru cosmic cc- confera grandoare si tragic. Demersului imelectual-livresc, experientelor de magie, Eminescu le substituie filosofia existentei: sensul si finalitatea vietii sunt privite in perspectiva colectivitatii si nu prin instrainarea de semeni ca la cei doi, „pretul" vietii si al mortii. Muresanu nu are nostalgia vreunui adevar metafizic, el este cautatorul unui adevar social-istoric. reverberat in autohton, experientei limitativ-individualistc el ii opune o experienta de tip pluralist, iar proliferarea raului se motiveaza acum pe un fundal istoric. Nefiind victima fantasticului launtric, ca Manfred, luciditatea critica si ironica a personajului eminescian permite nu numai intrebari de larga claviatura filosofic-etica, ci, spre deosebire de cei doi, analize sistematice si raspunsuri.

Discipol al lui Nostradamus si Paracelsus, Faust deschide una din acele carti de magie in care spera sa gaseasca cunoasterea esoterica a lumii. Ochiul sau se opreste de la inceput asupra semnului Macrocosmosului, prin ale carui virtuti magice el contempla miraculoasa realitate, ce poate fi contemplata, dar nu traita. Si Muresanu interogheaza „parghia lumii", principiul cosmic, conjurare care lui G. Calinescu i se parea corespondenta cu „Momentul invocarii subpamanteanului Geist din Faust: „cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?/ Orbirea? nepasarea? c binele - e raul?"; iar raspunsul nevenind, Muresanu il da singur printr-o constatare si persiflare succesiva, pe planul vast al istoriei morale a lumii, al universalitatii raului. Desigur, in „sarcasmul pesimist" al poetului, care il elogiaza pe Satan si-l invectiveaza violent pe Dumnezeu, trebuie sa citim un ecou schopenhauerian.

Singur eroul lui Goethe nu cade invins, gasindu-si echilibrul in munca si creatia puse in slujba omului, pe cand Manfred, prototip al suferintei, dezabuzat, cauta uitarea si moartea, iar Muresanu traverseaza in continuare etape ca asceza, somnul, nefiinta. Viata, in poemul englez si in cel romanesc, cu toata revolta si critica valorilor, este ataraxie si nu participare. Uitarea si somnul sunt aici un chietiv al suferintei morale. Prin cautarea extinctiei, ei se deosebesc de Faust, elogiu adus activitatii creatoare. Poemul eminescian insa nu se termina aici. Liniile mari ale subiectului au fost prefigurate in cadrul comentariului, dar e necesara o reluare si o precizare. Obosit, Muresanu se aseaza pe un trunchi vechi, m sunetul unei muzici dulci. Personajele alegorice prezente acum in scena, Visurile, Somnul care conjura luna sa-l transfere in trecut, in „vremi carunte" si sa-l prefaca in calugar, Vantul si Izvorul, sunt „simbolizari ale regresiunii spre asceza contemplativa si natura". (G. Calinescu), eroul intrand in zodia anahoretismului schopenhauerian.

In ipostaza de anahoret, el se afla undeva langa o mare care in furtuna isi izbeste valurile de stanci si insule.

In fundal se vede un castel cu „boltile sparte" la a carui fereastra apare „Un inger/ / cu chip asa de ales !", „Cu paru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc". Cuprins de o stranie iubire pentru misteriosul chip din fereastra care nu raspunde la chemare, calugarul porneste singur pe mare intr-o luntre si se lasa inghitit de „a valurilor larma".

Regele Somn contempla exoticele insule si templul in ruina in ale carui „scorburi de parete, in neagra vizuina" traieste calugarul-poet. Sunand din corn, el cheama geniile apelor si codrilor si apar Delfinul si Ondina intr-o scena de iubire petrecuta sub vraja cantecului Sirenei. Este aici, desigur, preferinta romantica pentru lumea elementelor, pe de o parte, iar pe de alta, sugerarea tineretii perpetue a naturii care trebuie sa atenueze suferinta solitara a anahoretului. El apare visator in lohengriniana barca trasa de lebede, ca un „al marii Dumnezeu", invoca Chipul care coboara ca un alt Hypcrion, insa „din noaptea nefiintei", ca Astarteea lui Byron, ca „umbra" a cantarii bardului, care o atrage in fiinta, intr-un cuvant ca fictiune poetica. Ei urca in luntrea „ce dusa e de lebezi/ Pe undele oceanici" infiorati de un Jalnic tipet" ce „rasuna lung din noaptea stravechiului Egipet".

Chipul feminin din feeria eminesciana e un amestec pur de fantezie si vis. Poetul proiecteaza o idila fantastica ignorand limitele spatio-temporale si regnurile, situand-o ca o contrapondere la nefericirea bardului in existenta pamanteana. Muresanu, unul „dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene" (Ioana Em. Petrcscu), marcheaza o etapa importanta in evolutia liricii eminesciene. Din perspectiva temei faustice, atat de mult cultivata de critica, la Eminescu sesizam tendinta unei introversiuni. Ambivalenta Faust-Manfred Eminescu o transcende intr-o sinteza creatoare, prin autohtonizarea inspiratiei si ipostazierea poetului vates al neamului, prin titanismul naturist, prin-tr-o alta mitologie si, nu in cele din urma, prin patosul justitiar.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















Cauta referat
Scriitori romani