">




Napasta — drama in doua acte de I. L. Caragiale referat






NAPASTA — Drama in doua acte de 1, L. Caragiale, aparuta in „Convorbiri literare" XXIII (1890), nr. 10, I ianuarie.

Piesa este terminata in decembrie 1889, iar intaia reprezentatie are loc la Teatrul National din Bucuresti in seara de sambata 3 februarie 1890.

Derivata dintr-o existenta in care s-a petrecut o rasturnare a termenilor (nevinovatia alunecand spre sminteala etc.) nebunia lui Ion, protagonistul din Napasta, este discontinua, paradoxala si ambigua. Momentele de criza alterneaza cu cele rationale, violenta cu oboseala, rememorarile exacte cu fantazarile mistice.

Aceasta contradictorie manifestare parc suspecta de prefacatorie, insa trecutul ocnasului ne spune ca ambivalenta comportamentului sau isi are originea in propria indoiala asupra faptei pentru care a fost condamnat: l-a omorat sau nu pe Dumitru Cirezaru? Adevarul care sta ascuns in sufletul sau ii spune ca nu, insa acest adevar nu-si poate gasi calea de comunicare; infrant de „probele" contrare, de bataile administrate, de nedescoperirea criminalului real, Ion nu are incotro si se recunoaste vinovat. Omul scapa, „marturisind" ce i se cere, de tortura ucigatoare a zeloasei autoritati, dar nu poate scapa nicidecum de torturile, mult mai chinuitoare, petrecute in sine, care ii cer sa spuna contrariul. Vinovat fata de lume si nevinovat fata de propria sa constiinta, Ion comunica in fazele de furie adevarul ingropat de frica undeva in intunericul protector al fiintei sale ca pe o comoara, si, viceversa, se recunoaste autorul crimei in scurtele momente de ragaz: ,^4nca: Da' de ce tc-au inchis pe tine, Ioane?; Ion: Pentru ca am omorat pe Dumitru; Dragomir. Da' tu l-ai omorat?; Ion: Eu; Anca: Ba nu tu; Ion: Ba eu Luleaua si tutunul si amnarul lui erau Ia mine". intalnirea Ion - Anca este decisiva pentru ambele personaje. Anca isi schimba banuiala in certitudine, Ion isi lumineaza dintr-o data alternativa obsedanta vinovat / nevinovat. inainte de a o intalni pe Anca, aceasta alternativa producea in mintea cutremurata a lui Ion motivari subiective, neglijate de altii.

Intalnirea cu Anca are pentru Ion intelesul unui miracol (el e condus aici de veverita trimisa de Maica Domnului); femeia care-i da paine sa-si astampere foamea semnifica mult asteptatul suport din afara al adevarului ascuns in sufletul sau. Alaturi de el se afla si altcineva, se afla dovada, insasi fiinta frustrata de oarba crima: Anca. „Tu stai degeaba inchis". Prin Anca, nevinovatia lui Ion il transforma - singura data in piesa - pe blandul Ion intr-un nebun agresiv si, in acelasi timp, intr-un om cu luciditatea deplina. Scena III din actul II, avandu-i laolalta pe Anca, Dragomir si Ion, reprezinta cheia piesei; ea dezvaluie misterul crimei. Anca nu mai ezita sa-l numeasca pe Dragomir ucigasul barbatului ei; in fata probelor, acesta isi pierde puterea de a se impotrivi acuzatiei, iar Ion, eliberat in fine de vreun dubiu cu privire la nevinovatia sa, isi redobandeste energia primara de taran, indreptand-o furios asupra „canelui", in locul caruia a facut atatia ani de ocna. Scena semnifica marele moment al adevarului, cu o Anca inflexibila in chemarea ei razbunatoare, cu un Dragomir prabusit, gata sa renunte la jocul minciunii („mi-am stins puterile") si cu un Ion amenintator ca un nebun.

Existentei sale amarate, impartite intre mila cerului, care-i luminase mintea, aducandu-l in casa Ancai, si forta necuratului, care-i chinuie sufletul, indemnandu-I sa-si ia zilele, deodata i se deschide sansa sa se masoare cu aceasta din urma si astfel sa-si recapete seninatatea. La vorbele femeii. Ion vede pe necuratul in figura lui Dragomir: „Tu esti dracul!" Cuvintele diavol si Dragomir se relationeaxa intr-o singura imagine, ca sinonime ale raului de care sufera ocnasul. Eliminandu-l pe Dragomir, el ar scapa de nebuni si ar redeveni omul curat dinaintea napastei. Oprit brutal din motivatul sau act punitiv (femeia se repede in fata lui cu „barda ridicata"), Ion recade in apatica indoiala de sine.

A crezut intr-o transcendenta mantuitoare, inchipuita de el in figura Maicii Domnului; aceasta l-a „povatuit" sa spuna la judecata ceea ce ii cer altii, asadar sa se nege pe sine, imblanzindu-se, ca sa scape de lovituri si de invinuirea ca s-ar preface nevinovat. Dar muscatura napastei, adica a erorii in ocna careia s-a trezit cazut, s-a adancit. A „ratacit" in lume, fugind de la ocna, si intalnind-o pe Anca, a simtit ca adevarul din adancul sufletului sau nu numai ca nu este o iluzie, dar pe deasupra e aparat si de altii; I-a vazut aievea pe asasinul veritabil, pe care l-ar fi putut calca in picioare, razbunandu-se. Si, totusi, din nou i s-a spus ca se afla in eroare. Ion se sinucide avand revelatia inutilitatii sale in lume, ca marturisitor sau ca martor. Murind, Ion modifica implicit destinul Ancai si al lui Dragomir, moartea ocnasului starneste „napasta" care cade asupra adevaratului criminal si nu mai putin destramarea unei „case" intemeiata pe inselaciune. Pustiul se intinde intr-o singura noapte blestemata, tragica pentru Ion, dramatica pentru Dragomir, care, nemaiputandu-si stapani „groaza care cuprinde sufletul dupa o crima comisa, remuscarea si frica ispasirii acestei crime" (Gherea), se recunoaste vinovat si se supune napastei si tot asa de dramatica pentru Anca, damnata sa implineasca legea destinului dupa un ceremonial riguros, razbunandu-si sotul ucis conform ciatinei: napasta pentru napasta. Caragiale a scris textul Napastei imaginand un echilibru clasic intre pedeapsa care cade pe capul nevinovatului Ion si cea de care va fi lovit, tara crutare, Dragomir, adevaratul vinovat. Simetria de constructie a celor doua personaje este izbitoare. Ele parcurg, in esenta, desi din motive diferite, aceleasi semne de ruina mentala, ivite chiar din momentul crimei. Ion innebuneste voind sa dea in vileag un adevar. Procedand invers, voind sa ascunda crima si sa faca figura de om cinstit, Dragomir se sminteste sub ochii Ancai, ros de remuscari, amplificate de privirile incriminante ale femeii. Crima pasionala, fapta lui Dragomir, in loc sa netezeasca drumul spre inima Ancai, pentru care a ucis, ii pune in cale obstacole insurmontabile.





Dragomir a ucis un om, a distrus viata altuia care a patimit in locul sau, a pierdut inima unei femei, transformand-o in simbol al razbunarii si, in fine, s-a distrus pe sine. inainte de a fi pedepsit de Anca, incepe el insusi sa se erodeze, asaltat de nebunia pedepsitoare. Criminalul nu se poate sustrage prin nici o substituire de la pacatul de moarte.

El nu poate inlocui pe sotul ucis („Mi-ai fost urat totdeauna" - ii spune Anca), nu poate parasi satul, salvandu-se in pribegie, dupa cum nu-l poale salva pe Ion, dar mai ales nu se poate lepada de raul din el, care iese la suprafata in tot ce face. Acest rau se profileaza in starea de nebunie a personajului, constatata sistematic de constiinta-oglinda a femeii. Apucat de furie impotriva „stafiei" lui Dumitru, care i se arata pretutindeni, Anca il admonesteaza: „Drago-mirc, esti nebun"; banuind-o pe femeie ca vrea sa-I otraveasca, primeste aceeasi replica: „Esti nebun, vai de capul tau!", vrand sa fuga, pentru as pierde urma, planul sau e socotit nebunesc. Casa si locul le parasesc doar oamenii deznadajduiti ori facatori de rele sau nebunii.

Nebunia lui Dragomir creste cu cat se incapataneaza sa ascunda un adevar din ce in ce mai evident, in timp ce nebunia lui Ion se manifesta din pricina ca nu reusise sa dezvaluie un adevar prin care si-ar fi putut recupera demnitatea. Criminalul innebuneste treptat de frica marturisirii, dar si sub presiunea ca aceasta marturisire nu mai suporta amanarea, ea relcvandu-se ca iminenta. Oricat de variate ii sunt subterfugiile, ele sunt niste „nebunii", solutii naive, care nu fac decat sa-l apropie, incoltit, de recunoasterea faptei.

In confruntarea cu Anca, imagine din ce in ce mai subliniata a destinului care nu poate fi trisat, barbatul criminal pierde, strivindu-si mintea de o vointa tare ca insasi legea firii. infatisarea lui Dragomir din finalul piesei este similara cu a lui Ion. Personajul a preluat nu numai blandetea nauca a lui Ion, dar si limbajul inspaimantat al acestuia: „Ion (se scoala speriat si incepe sa tremure) Spui, sa nu ma lovesti, sa nu ma bati; Dragomir. „Merg merg eu sa nu ma bateti, merg". Ion, Dragomir, Anca traverseaza in trei moduri diferite drama alienarii, determinata de complicatele litigii ivite la hotarul dintre vinovatie si nevinovatie. Opera este astfel realizata ca nici unul dintre personaje nu poate iesi din cercul vinovatiei si nici din cel al nevinovatiei.

Ion n-a omorat, dar a furat „luleaua si amnarul mortului", Anca isi intemeiaza acuzatia pe un fals, dar isi razbuna barbatul iubit, Dragomir, mai vinovat decat toti, se apara cu fixatia lui erotica: a iubit-o pe Anca. Prea coplesitoare, personajele- Ion si Anca voaleaza intrucatva nebunia lui Dragomir, singurul, a carui ratiune se degradeaza sub ochii nostri.

In decursul dramei, mintea lui cade dintr-o ratacire in alta. Din dragoste nebuna, ci savarsea crima pasionala, care, in loc sa-i aduca fericirea sperata, il duce in fundatura definitivei alienari. intaia ratacire il impinge spre cea de a doua: fiindca a ucis devine nebun de legat. Dragomir se descopera pedepsit nu numai de Anca, dar si de vedeniile care-i cutreiera constiinta, epuizandu-i sanatatea spiritului. Treptat, se recunoaste captivul lor. Cu iluzia initiala ca, nestiind nimeni de fapta lui odioasa, nu va trebui sa „plateasca" pentru ea, personajul ignora ca va avea de platit fata de sine. Pretul e pierderea mintii.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani