Aparut initial in primele numere ale Convorbirilor literare si imediat apoi in volum, studiul va fi inclus, incepand din 1892, in toate editiile Criticelor maioresciene, insemnatatea lui este capitala nu numai in opera autorului sau, dar si in intreaga istorie a culturii romanesti. S-ar putea pe drept cuvant afirma ca el reprezinta certificatul de nastere al criticii noastre literare modeme.
Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand despre ceea ce numeste el "conditiunea materiala" si "conditiunea ideala" a poeziei. Cele dintai consideratii cuprind insa cateva clarificari fundamentale care indica limpede si mai presus de toate intentia de a fixa statutul autonom, specific al poeziei si al artei in general: "Poezia, ca toate artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila."
Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza (lemn, piatra, culori, sunete), o particularitate a poeziei fiind faptul ca ea nu si-l gaseste in lumea exterioara, fizica sau naturala, cuvintele neinsemnand pentru ea decat un "organ de comunicare", distinctie cu atat mai interesanta si mai importanta cu cat confuzia dintre limba si materia operei literare este mai raspandita si mai persistenta. in realitate, observa pe buna dreptate Maiorescu, materialul poetic "se cuprinde numai in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice". Am zice astazi, neputand totusi contesta caracterul sensibil al limbii, ca adevarata ..materie" a poeziei nu este intr-adevar cea lingvistica. in ciuda caracterului ei concret, ci aceea imagistica Maiorescu sesizeaza aici cu exactitate statutul de existenta imaginara al creatiei literare Scopul poeziei fiind asadar acela de a destepta "prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului", iar nu de a formula reci idei abstracte, misiune ce revine prozei, se intelege stiintifice, straduinta cea mare a adevaratului poet va fi de a gasi si valorifica mijloacele cele mai expresive ale limbii. in general, cuvintele si-au pierdut dc-a lungul timpului sensul lor concret si plastic, incat artistului i se impune in mod imperios obligatia de a le revitaliza ori insensibiliza prin procedee speciale. in primul rand insa, trebuie desigur preferate vocabulele care si-au pierdut intr-o mai mica masura caracterul lor sensibil originar. Exemplele lui Maiorescu nu le indica totusi propriu-zis pe acestea, cat mai cu seama asocierile cu valoare metaforica sau oricum figurativa. Al doilea procedeu ar fi al intrebuintarii pe langa cuvintele tocite de vreme a adjectivelor sau adverbelor sau, cum le numeste Maiorescu global, a epitetelor ornante. in continuare, in al treilea rand, criticul mentioneaza personificarile, pentru ca sa incheie prin adaugarea comparatiei, a metaforei, a tropului in genere, deja implicate in fond si in procedeele anterioare. Simplificand, am putea spune asadar ca pentru Maiorescu si, in definitiv, pentru toata lumea pana in prezent, posibilitatea de a restitui limbii o anumita expresivitate tine aproape exclusiv de figuratia stilistica. Altfel zis, semantismul lingvistic poate redobandi valori de plasticitate numai prin fenomenul de metaferenta, adica de transfer al unor sensuri de la un cuvant la altul. Lingvistica moderna numeste conotatii aceste intelesuri noi, figurative, adaugate celor logice, de dictionar, sau, in aceeasi terminologie noua, denotatii.
Este incontestabil ca Maiorescu formuleaza in felul sau exact aceasta problematica, intuind fara gres detalii si nuante dintre cele mai fine. El atrage de asemenea atentia ca si in campul larg al procedeelor stilistice s-a produs, prin indelunga utilizare repetitiva. un fenomen de diminuare a virtutilor expresive, incat poetul e dator sa caute si sa inventeze noi alaturari lexicale, mai proaspete si ca atare mai apte de a genera imagini sensibile. O a doua conditie pusa de Maiorescu este si justetea, nu numai noutatea unor comparatii, care nu trebuie sa contrazica anumite norme de minima plauzibilitate. $i criticul da, ca Ia fiecare pas al demonstratiilor sale. exemple de imagini evident inacceptabile, ironizandu-le asa cum se cuvine.
Insemnatatea operei de sensibilizare a limbii e cu atat mai demna de subliniat cu cat, dupa opinia lui Maiorescu, pe acest teren se manifesta in primul rand "mult discutata originalitate a poetului", care "nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideca realizata: dar nou si original trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o invaleste si pe care il reproduce in imaginatiunca noastra", in acest context al discutiei, criticul se intoarce la ideea incompatibilitatii dintre poezie si preocuparile practice, din randul carora politica s-a dovedit a fi cea mai pernicioasa, ea fiind "un product al ratiunii", in timp ce "poezia este si trebuie sa fie un produci al fantaziei". E limpede prin urmare ca "inainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel putin sa se implineasca conditiunea mehanica a orcarei opere de arta: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consista in imaginile sensibile desteptate prin cuvinte". Abia dupa aceea "incepe taramul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetica, si de aci inainte vin apoi cerintele artistice". Gandul mai adanc al lui Maiorescu pare a fi ca inainte de orice poezia trebuie sa devina constienta de regimul sau specific si numai dupa aceea urmeaza a fi judecata sub aspectul calitatilor sale. Or, recunoaste el, "de aceste considerari mai inalte nu s-a tratat in paginile precedente, si nici nu credem oportun a se trata in literatura noastra, prea tanara inca pentru o estetica mai rafinata".
Al doilea element definitoriu al poeziei este "conditiunea ideala", constand in obligatiile ce trebuie respectate in raport cu obiectul sau "ideile exprimate de poet" care de fapt se identifica in conceptia criticului cu "simtamantul" sau pasiunea, neputand fi niciodata, cum a repetat-o el de atatea ori, "o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica". Reamintind deci ca "iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice", in vreme ce "invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei", Maiorescu remarca oportun si cu subtilitate ca si acestea din urma pot totusi avea un rol si anume acela "de a servi de prilej pentru exprimarea simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte". Apare aici destul de clar ca ganditorul nu exclude in fond din cuprinsul inspiratiei artistice nici preocuparile intelectuale si pragmatice, cu conditia insa esentiala ca ele sa nu se infatiseze ca un scop in sine, ci doar ca un mijloc al emotiei estetice.