O FACLIE DE PASTE - Nuvela de I. L. Caragiale, aparuta in "Convorbiri literare" din 1 august 1889, p. 369; retiparita in Pacat O faclie de Paste. Om cu noroc, 1892 si in Nuvele. Povestiri, 1908.
Ca sa folosim un cuvant al lui Volkelt din estetica tragicului, nebunia in care sfarseste Leiba Zibal rezulta dintr-o evolutie tragica de tip apasator; "un ticalos impinge, cu placere diabolica, la pieire oameni cu caractere nobile".
Ticalosul din O faclie de Paste se cheama Gheorghe. De la acest ticalos pornesc repetatele semne, mai intai anxioase, apoi innebunitoare; ticalosul simbolizeaza amenintarea concreta si ireversibila, este intruchiparea insasi a destinului brutal si explicit (programat) caruia Leiba nu i se poate sustrage. Relativa liniste ii e data omului de imprejurarea ca, desi isi cunoaste soarta de muritor, el nu stie data exacta a mortii sale, traind cu speranta zilei de maine. Regimul fragil al acestei linisti ii este refuzat hangiului de la Podeni. Pentru el hora incerta se transforma in hora certa. La avertismentele date de Gheorghe ("sa ma astepti in noaptea Pastelui, sa ciocnim oua rosii, jupane Sa stii ca ti-am facut eu socoteala") ritmul sau de viata se precipita, alienandu-. "Frica de moarte" (Gherea) ii populeaza somnul cu vedenii al programatului sfarsit, iar grijile zilei sunt dublate de tremurul ca orice nou sosit la han ar putea fi insasi moartea, avand, desigur, chipul amenintator al asteptatului ticalos.
Traseul epic al nuvelei puncteaza pas cu pas neantizarea unei constiinte aflate in cercul unei amenintari. Dozarea semnelor acestei amenintari, reactiile maladive si, in final, nebunia lui Leiba au produs o naratiune psihologic-naturalista densa, care imagineaza unde duce groaza de moarte.
Din clipa in care se stie dependent de vointa razbunatoare a cuiva, hangiul pierde obisnuita cadenta a existentei si asa cutremurata periodic de friguri (adaos naturalist). Gandul care i se infige in creier este daca va putea sau nu sa evite aceasta amenintare, salvandu-se. Hanul pe care il stapaneste si care i-a venit ca un noroc, nevasta, copilul, propriul sau instinct de conservare il cheama la viata, in timp ce -fara sa aiba vreo vina - un oarecare ii interzice sa traiasca dincolo de un anumit soroc. Leiba Zibal isi vede coborat destinul la nivelul arbitrar al unui semn, care nu-si justifica legal nici un fel de ascendent asupra lui si, infricosat cum este, se recunoaste lipsit de puterea de a rezista de unul singur intentiei malefice. Ideea de a se pune sub protectia autoritatii este un prilej de a constata iresponsabilitatea celor care o exercita: "Leiba a mers la primarie, apoi la subprefectura, sa denunte pe amenintator, cerand sa fie pazit. Subprefectul, un tanar foarte vesel, a primit intai peschesul modest adus de Leiba, pe urma a inceput sa raza de jidanul fricos si sa-l batjocoreasca". Nereceptata de cei in drept, toata "gravitatea" lucrului ramane pe scama omului amenintat.
El se descopera singur in fata destinului. A unui destin social deloc abstract, generat de _o societate care ignora dramele individului. In ambianta baltoasa din valea Podenilor, zavorat in hanul sau "ca o mica cetatuie", Leiba asteapta sa infrunte moartea, fara sa stie cum va reactiona. Acest destin, manifestat ca o excrescenta a societatii, se anunta prin tot ce se intampla in sufletul sau si in lumea din jur. Existenta i se coloreaza monocrom, ipohondrie, miscandu-se involutiv, spre surparea mintii.