O scrisoare pierduta — comedie in patru acte de I. L. Caragiale - comentariu referat






O SCRISOARE PIERDUTA — Comedie in patru acte de I. L. Caragiale.
A aparut in „Convorbiri literare", XVIII, 1885 nr. II (februarie) si nr. 12 (martie); premiera avusese loc pe scena Teatrului National din Bucuresti in scara de marti 13 noiembrie 1884.

Din obiect al unei relatii epistolare particulare, o data pierduta, scrisoarea adresata de Tipatescu lui Zoe se transforma intr-un obiect de rezonanta publica. Pe neasteptate, scrisoarea capata o functie actantiala, devine mai mult decat un personaj (in acceptiunea de dramatis persana), participand la profilarea destinelor si adversitatilor politice. Pierzandu-se, „ravasclul" devine un „document de cea mai marc importanta" politica, de care depinde soarta fiecarui localnic. Scrisoarea strica „randuielile" inghetate ale targului pana intr-atat ca venerabilul conu Zaharia isi iese din tatani in fata derutatilor sai parteneri de putere.

Direct sau indirect, toate „personalitatile" orasului de fapt nu mai stiu exact cine sunt, ele se simt dependente de traseele imprevizibile ale scrisorii. Nimeni nu mai poate ramane indiferent, linistea a parasit lumea targului, regrupand-o ad-hoc in trei categorii. O prima categorie include pe cei care, fiind in posesia scrisorii, se iluzioneaza ca viitori oameni ai puterii. Liderul lor este, desigur, Catavencu. A doua categorie cuprinde pe cei intrati in panica, in urma pierderii scrisorii, sub perspectiva neagra a caderii de la putere, Tipatescu si Zoe fiind cei mai alarmati. O stare de panica traverseaza Farfuridi si Branzovenescu, iar o amenintare, care il obliga la o replica dura, resimte si Trahanache. Ghita, politaiul, mimeaza spaima superiorilor sai, dar cu prudenta „datoriei" fala de o eventuala schimbare. Intre iluzia traita de gruparea lui Catavencu si panica amenintatilor cu pierderea puterii se situeaza a treia categorie, reprezentata de un singur personaj, Cetateanul turmentat. O inocenta profesionala si o siretenie politica, aceasta din urma mascata se pare prin exacerbarea celei dintai, fac din el mediatorul involuntar intre gruparile aflate in opozitie.

Cetateanul este omul datorita caruia scrisoarea trece de la o partida la alta, provocand, intai, panica lumii de la putere si iluziile celor insetati s-o preia, ca, apoi, tot el, sa inverseze raporturile, cei de la putere restaurandu-si echilibrul, iar cei din opozitie cunoscand ei insisi teama, de care vor scapa prin totala supunere. Scrisoarea, pierduta de mai multe ori, de Zoe, de Cetatean, de Catavencu, este regasita (lovitura de teatru!) din nou de Cetatean.

In drumul ei circular, declanseaza iluzii si deziluzii, inversunate schimburi de replici si mari sperante, inaripeaza discursurile electorale si isterizeaza oameni altadata foarte siguri pe sine, cu un cuvant determina o extraordinara panorama a moravurilor. Nu se poate uita ca in comedia lui C. este vorba si de o a doua scrisoare, cea a becherului Si aceasta se pierde, dar nu se mai intoarce. incaputa pe mainile lui Agamita Dandanache, personajul reuseste, amenintand si el cu divulgarea textului in presa, sa obtina ceea ce lui Catavencu i se refuza: scaunul de deputat.

Lui Catavencu, practicarea santajului nu-i aduce succesul, din mai multe motive. El „greseste" mai intai confundand santajul cu un schimb oarecare: „Ce prostie, conita!" exclama omologul sau auzind de naiva tranzactie.

In astfel de combinatii, Agamita stie bine ca superioritatea o detine cel care e „mai canalie". Naiv, Catavencu admite sa se lase descoperit, fara scrisoarea compromitatoare, oricum, e un nimeni. Faptul apare evident in clipa cand o pierde. Iii se infatiseaza ca un „cascat", un aiurit plin de fumuri ariviste, mai mult un pacalitor pacalit, decat un cinic. Cata diferenta intre Catavencu, purtandu-si tantos scrisoarea la palarie, si versatul Agamita, care o pune pe a lui la „loc sigur" si pentru totdeauna! Doua scrisori de amor, ratacite, cu un continut in esenta similar, ajung sa se infrunte in arena politica, substituindu-se manifestelor si programelor electorale.

Apartinand unor oameni ai puterii si gasite de altii, cu ambitii politice, ele se obiectualizeaza in „documente" publice cu impact imprevizibil.

Scrisorile pun in „contact" oameni care nu si-au trimis niciodata unul altuia vreun mesaj, creeaza „iubiri" intre indiferenti sau dusmanii si dezbinari (trecatoare) intre intimi. Catavencu incheie imbratisandu-l pe Dandanache, la temelia sarutului lor „istoric" stand cele doua scrisori care i-au pus fata in fata, intai ca adversari, apoi ca amici. Comedie politica, avand ca obiect moravurile electorale, O scrisoare pierduta imagineaza trei categorii de personaje, specifice unui astfel de eveniment: candidatul, alegatorul si alesul. Cand lucrurile merg ca pe roate, personajele menite sa ilustreze categoriile tipologice amintite au un destin previzibil si viata publica evolueaza relativ calm. E mai greu daca apare un moftangiu, un incurca-lume de teapa lui Catavencu, decis sa infrunte „printipuriie" de care vorbeste cu atata inflacarare prezidentul Zaharia Trahanache: „A, ce corupta societate! Nu mai e moral, nu mai sunt printipuri, nu mai e nimic: cnteresul si iar entcresul. Bine zice fiu meu de la facultate alaltaieri in srisoare; vezi tanar, tanar, dar copt, serios baiat! Zice: Tatito, unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate tara printipuri va sa zica ca nu le are" (I, p. 110). Fiul „copt" al lui Trahanache se trage din stirpea ganditorului politic, al carui pater modern este Machiavclli, cel din Principele. El este un contemplativ preocupat de respectarea legilor, cu totul altceva decat „necoptul" Catavencu, individ pragmatic, preocupat de „entcresul" gregar, un arivist ahtiat de puterea concreta. Meandrele politicianiste ignora „printipuriie", strica ordinea data si permit aparitia unor indezirabili de factura lui Catavencu. Principiile cer supunere (presupun un contract prealabil), or, Catavencu e un zavragiu, din cei care umbla cu „machiaver-lacuri" (vulgarizare a machiavelismului teoretic) pentru a fi ales. Candidatii din O scrisoare pierduta sunt Farfuridi, Catavencu si Agamemnon Dandanache. Primul este un specimen clientelar, adept al conservarii ierarhiei oficiale, de la care, ramanandu-i fidel, asteapta recompensa cuvenita, alegerea ca deputat.





Al doilea, Catavencu, cu toata filosofia lui liber schimbista, nu vrea nici el, cum nu vrea nici Farfuridi, schimbarea puterii, ci incorporarea in randurile ei. Argumentul sau exclude orice modestie: „in orasul asta de gogomani, unde sunt cel dintai" Sa fie aceasta replica simpla expresie a inchipuirii de sine? Crasa iluzionare a lui Catavencu, „racnita" in urechea autoritatii este posibila intr-un climat mental care a inlocuit criteriile de evaluare cu retorica proclamativa: individul se declara ceea ce isi propune, nimeni nu-i pune la indoiala vanitatea nesabuita. Catavencu forteaza pe altii sa-i recunoasca intaietatea si are pentru moment iluzia ca va reusi, amenintandu-i cu santajul. Iluzie de scurta durata, caci santajul lui, intr-o lume aleatorie „corupta", se dovedeste ineficient si, din aparent stapan pe situatie, personajul decade la conditia de marioneta. Puterea il cuminteste pe scandalagiu, ca sa aleaga pe cel impus de la centru, un prostanac mai gogonat, pe Agamemnon Dandanache. Alegatorul e sintetizat de C. prin anonimul Cetatean turmentat, marcat mai degraba de o irezolvabila deruta decat de alcool. Nu oferta electorala lipseste bietului alegator caragialian, ci calitatea ei umana, reflectata in valoarea echivoca a celor ce vor sa fie niste „alesi", intr-o cursa electorala, „alesul" reprezinta numarul unu al unui grup social.

Cand se intreaba „cu cu cine votez" s-ar putea crede ca turmentatului alegator ii este strain discernamantul politic, dar nu e deloc asa. 11 deruteaza de fapt cei pentru care este chemat sa-si dea votul, candidatii. Cine sunt ei? Nici unul nu se remarca intre ceilalti. Uzitarea prelungita de a-I alege pe cel mai bun ii da stari de ameteala, vazandu-se pus sa opteze intre prosti si canalii. Tertium non datur.

„Eu cu cine votez" poate echivala cu „eu pe cine pot conta", carui individ dintre cei care urmeaza sa ma reprezinte sa-i acord intaietate, calitatea de ales. Numarul unu (alesul) se substituie unor ipostaze umane comice. Si cu toate acestea, derutatul Cetatean pus sa aleaga nu se derobeaza de la dreptul sau. Daca nu-si poale acorda siesi dorita satisfactie politica, ii ramane alternativa (comica) de a-si da votul celui recomandat de putere. Un act de resemnare, de sila sau de involuntara ironic? Din fiecare cate un dram, intr-un amestec deschis cacialmalci publice. Prcfacandu-se ca voteaza prin optiune sincera cu puterea, alegatorul este interesat sa atenueze eventualele acte opresive ale acesteia („famelie mare"!). Dinspre partea ei, puterea isi ia contramasuri prin orientarea electoratului catre un singur individ, al carui nume este telegrafiat „pe sarma": „Cu orice pret, dar cu orice pret, colegiul d-voastra, al Il-lea, trebuie sa aleaga pe d. Agamemnon Dandanache" (1, p. 165). Alesul nu survine prin votul liber al alegatorului, el este impus, sosit de la centru asemenea unui mesia grotesc intr-o lume de care nu-l leaga nimic si care, la randul ei, nu-l asteapta. Alesul Agamita Dandanache este un ridicol invingator de carnaval.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani