Oda in metru antic — oda saphica de Mihai Eminescu - comentariu referat






ODA IN METRU ANTIC — Oda saphica de Mihai Eminescu. Publicata mai intai in Poesii, cd. Titu Maiorescu, Bucuresti, Socec, 1884 (aparui in 1883) si prezenta in toate editiile operei lui Eminescu La origine, un exercitiu de versificatie, o incercare de a adapta limbii romane tiparul prozodic al versului saphic („Trocheu, spondcu, dactil, trocheu, trocheu/ Dulce mers-ai purpura iarasi visul"). Prima varianta, redactata in 1873-l874, c o oda catre Napoleon. Variantele urmatoare (1879) inlocuiesc figura lui Napoleon prin figura poetului, a spiritului creator in spatiul limbajului.

Oda (in metru antic), textul, poate, fundamental al creatiei eminesciene, cunoaste o elaborare indelungata, grupurile de variante succesive realizand de fapt, fiecare, poeme de interes major. Prima varianta a poemei, o oda saphica in sensul horatian al termenului, celebreaza figura Cezarului modem, Napoleon, care este pentru Eminescu (in linie hegeliana) intruparea Spiritului Universului. Varianta se structureaza pe trei mari momente: o prima imagine prevesteste aparitia eroului prin imaginea unei raniri de sine a cosmosului („Cerul bolnav d-astrele lui ranit fii/ Semne numai mari ale vremei gloriei").

Biografia lui Napoleon e proiectata mitic, dand fiintei sale o componenta stihiala („Da! oceanul, ce singur de-o mie de evi e,/ Ei a fost prorocul cailor tale./ Numai cu dansul in viata seaman avut-ai/ O imperator!"). Singur asemeni zeilor si, asemeni lor, inchis in adancimea trista a propriei gandiri. Cezarul pare, in aceasta prima ipostaza a sa, un substitut al divinului, un „renviat din noaptea veciei/ Jupiter Arnmon". Concentrate in numai doua strofe, celelalte doua momente ale poemei traseaza simbolic destinul eroului: „coborarea" in istorie ca rupere a acestei identitati cu sine si, apoi, recuperarea unitatii divine a fiintei prin moartea vazuta ca recucerire a starii de atemporalitate („Ai murit? Lumea si astazi n-o crede/ infasurat in mant-ai coborat piedestalul/ Si-amestecat in popor l-au miscat cu - putere/ Ochii-ti imobili.// Apoi satul de icoana-ti, de tine singur,/ Te-ai reurcat pe scari de marmora alba,' Ai resuit piedestalul si iarasi imobil/ Stai printre secoli").

Traseul eroului (proiectie in istorie a Spiritului Universal) se realizeaza asadar ca o succesiune de trei momente: identitatea cu sine (izolare in divina-i singuratate); ruperea acestei identitati prin coborarea in istorie, care e inceputul mortii, dar si conditia cunoasterii de sine (dobandirea „icoanei" prin oglindirea in ceilalti); recuperarea, prin moarte, a starii de identitate. Cu minime modificari, traseul acesta apare si-n al doilea grup de variante. Cezarul e inlocuit acum prin Poet, erou al spiritului, alta intrupare, in universul eminescian, a gandirii cezarice, adica a gandirii creatoare de lumi. Consecutiv, biografia reala a lui Napoleon devine, prin transfer, o biografie fictionala si emblematica (Parca nascut sunt in aproape de valuri"). Viata e un „exil", in care doar stihiile mai amintesc, fratern, de patria cosmica („limanul") fiintei.

Functia de germene al rupturii, de insinuare a altcritatii nu o mai are coborarea in istorie, ci iubirea, pierdere (dar si cunoastere) de sine prin oglindire in celalalt (in „ochii tulburatori" ai „marmorei reci"). Fata de variante, textul definitiv aduce cateva importante modificari.

In primul rand, eroul celebrat acum nu mai are nici un statut exceptional: el nu mai e nici Cezarul, nici Poetul, ci un „eu" generic, prin care fiinta umana experimenteaza „invatarea mortii". In al doilea rand, dintre caracteristicile odei (prezente in prima varianta) e pastrat doar tiparul prozodic al odei saphice; in sens modern, varianta definitiva isi poate motiva titlul doar daca o citim ca o oda inchinata suferintei de a fi („Suferinta tu, dureros de dulce"), conexa rugaciunii de eliberare prin moarte. Cea mai importanta modificare apare in structura poemei, care e amplificarea ultimelor doua stofe din Oda catre Napoleon.

Dincolo de aceste modificari insa, traseul fiintei (prin care existenta e echivalenta cu o „invatare a mortii") este acelasi: un traseu initiatic ce incepe prin scindarea eului, prin aparitia alteritatii si se incheie cu reintegrarea sinelui, care s-a cunoscut (s-a „invatat") ca fiinta-spre-moarte. Traseul pastreaza cele trei momente esentiale: identitatea cu sine a celui inca neatins de chemarea mortii, instrainarea prin descoperirea alteritatii (care e inceputul „invatarii mortii") si reeastigarca, prin moarte, a unitatii sinelui. Ne aflam in fata unui scenariu al despartirii si regasirii de sine prin confruntare cu lemporalitatea, scenariu realizat in text, pe de o parte, prin jocul timpurilor si modurilor verbale, pe de alta parte prin ipostazele pronominale pe care un „eu" generic si le asuma. Definita printr-un imperfect care poate dura la infinit, asociata chiar semnelor vesniciei (jururi tanar"), situatia initiala a eului e una de plenara identitate cu sine, intr-o izolare nefisurata, ca atare sustrasa devenirii si „invatarii" mortii („Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"). Variantele anterioare aduceau, in sistemul de relatii verbale din primul vers, o situatie mai obisnuita in limba romana: „Nici credeam ca pot ca sa mor vreodata".





Inlocuind, pentru verbul tematic al textului, conjunctivul cu infinitivul, Eminescu il scoate de sub incidenta oricarei circumstantieri temporale si ii da statutul transpersonal al numelui; „numele" acesta este insa, ca orice infinitiv, numele verbului, el pastreaza adica nuanta verbala, de proces, pe care substantivul „moarte" nu o contine si pe care ar putea-o aproxima doar numele derivat din infinitivul lung: „murirea". Nu „moartea", ci „murirea" e cea pe care fiinta umana o invata prin existenta inteleasa ca agonie perpetua. Starea de atemporalitate a fiintei e brutal intrerupta, in strofa a doua, printr-o dubla dislocare: a eternitatii in clipa („deodata") si timp (marca perfectului simplu -„rasarisi") si a identitatii in alteritate („suferinta tu"), ceea ce echivaleaza cu insinuarea tentatoare a voluptatii mortii: „Cand deodata tu rasarisi in calc-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce/ Pan-in fund baui voluptatea mortii/ Neinduratoare". Din aceasta clipa eul, acum fisurat, se poate contempla pe sine in ipostaza, straina, de obiect, in devenirile unui „el" general, prin care traieste, obiectualizat, spectacolul propriei agonii, realizat, ca spectacol exemplar, printr-o dubla comparatie mitologica: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i".

Articulate disjunctiv, cele doua ipostaze mitologice actualizeaza, din nou, in spatiul acestei duble comparatii, o intreaga dialectica a identitatii si alteritatii: Nessus, centaurul ucis de Hercule, lasa mostenire dusmanului sau victorios propria sa moarte - propriul sau sange impregnat in camasa care, imbracata de invingator, devine inseparabila de trupul acestuia, devine parte integranta (si ucigatoare) a trupului sau, a propriei sale fiinte, condamnata astfel la o agonic perpetua. Viata lui Hercule devine trairea mortii („murirea") celui ucis de el - chin de care nu se poate salva decat ridicandu-si rugul si refugiindu-se in propria sa moarte. Hercule, cel impregnat de sangele arzator al lui Nessus, nu se poate elibera de povara otravitoare a alteritatii si nu poate redeveni el insusi decat in spatiul propriei morti. Dubla comparatie mitologica articuleaza disjunctiv proiectiile obiectualizate ale eului scindat (victima si calaul devenit, la randu-i, victima a propriei crime), a caror dialectica actualizeaza motivul fundamental eminescian al identitatii substantiale a tuturor fiintelor, motiv desemnat de Eminescu prin formula indica a identitatii (Tal twam asi) sau prin formula proprie a ceea ce poate fi numit conditia de gemeni a fiintelor umane (ilustrata in postuma Sarmis/ Gemenii).

Disjunctia nu mai c aici, ca in poemele de tinerete, o modalitate retorica de amplificare prin dublarea redundanta a comparatiei, ci expresia fragmentarii unicului prin trairea alternativa a ipostazelor sale, substantial identice. Faptul ca alteritatea nu e decat o ipostaza - provizoriu instrainata - a sinelui devine evident in strofa urmatoare, in care „voluptatea mortii" sau „suferinta dureros de dulce" sunt plasate in spatiul de joc al eului despartit de sine care e visul („De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet"). Cu ton de rugaciune (inlocuind indicativul prin conjunctiv si imperativ), finalul poeziei da glas nostalgiei reintregirii sinelui care, depasind alteritatea, se va regasi in linistea mortii („Ca sa pot muri linistit pe mine/ Mie reda-ma!"). Reintegrarea sinelui - dupa ce a parcurs, a insumat si a depasit propria-i scindare - transpare in tripla forma pronominala din ultimele versuri ( pe minei Mie reda-ma), in care eul (scindat, contemplat din afara si rcunificat) sintetizeaza traseul invatarii mortii, traseu condensat semantic, pe axa mediana a textului, prin dubla comparatie mitologica ce da acestui poem postromantic (acestui poem „metalingvistie", aflat „dincolo de metafora" in aprecierea lui Nichita Stanescu) inselatoare aparente de clasicism. Resemantizata, figura mitologica nu mai are valoare ornamentala (ca in poezia de tinerete), ci devine calea de redescoperire, prin mit, a situatiilor arhetipale ce definesc conditia umana, primind functia ce-i va fi specificata in literatura veacului nostru. Printr-insa, ca si prin jocul timpurilor verbale si al „rolurilor" pronominale, Oda insceneaza tensiunea fiinta— existent, celebrand in fapt eternitatea fiintei prin perpetua ruptura, agonie (sau „murire") a existentului.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani