Oda (in metru antic) de Mihai Eminescu rezumat referat






Publicata in editia Maiorescu in decembrie 1883, Oda reprezinta aici forma finala, indelung cizelata, a unor variante asupra carora poetul staruie pe parcursul a nu mai putin de zece ani, timp in care versurile inchinate initial lui Napoleon aveau sa devina, prin succesive schimbari si compresiuni, bijuteria din volum. Din aceeasi arie problematica si vizionara ca si Glossa sau Lucea/arul, Oda a fost pe drept cuvant considerata „manifestarea cea mai solemna a inspiratiei antice in opera lui Emincscu" (L. Galdi). Studiind cu o aplicatie de elev silitor diferitele modalitati ale versificatiei clasice si notandu-si in manuscrisele sale diferite tipuri de metrica, poetul a retinut pentru forma definitiva a Odei strofa safica (a poetesei Sapho din Lesbos), precum si un ritm menit sa sugereze sistemul antic bazat pe cantitatea vocalelor. Eminescu s-a straduit sa organizeze textul in modul cel mai armonios, astfel incat versurile au in mod invariabil cate unsprezece silabe, fiecare din primele trei ale strofelor, in vreme ce al patrulea are numai cinci. in ce priveste ritmul, el e sustinut in toate cazurile de cate doua picioare trohaice la inceput de vers si de cate trei in a doua parte, despartite insa printr-o silaba accentuata stinghera, ceea ce da versului un sunet de ruptura sau de intrerupere, intensificand caracterul sacadat al ritmului trohaic si o data cu el aerul sententios si oarecum sacerdotal al marturisirii lirice. in patru cazuri, in locul acestei scheme, dupa primii doi trohei, apare un picior trisilabic si anume un amfibrah (_ _/_), ceea ce insa, dupa dispozitia versurilor implicate, nu pare sa fi fost intentionat, ci mai curand conditionat de accentele unor cuvinte pe care Eminescu n-a dorit sa le inlocuiasca.


Fara indoiala, complexitatea si dificultatea metricii au fost impuse de poet nu numai ca un test de virtuozitate, ca o constrangere sau ca o provocare, ci si ca o maniera de a sugera atat o anumita liniste severa ataraxica, ori jinduita austeritate stoica, ori tot asa de mult horatiana neutralitate si indiferenta, cat si inalterabila perfectiune clasica, fata de care Eminescu se arata din ce in ce mai sensibil pe masura ce inainteaza in varsta si in maturitate creatoare.

Daca semnele aspiratiei lui clasice sunt limpezi, nu trebuie sa tragem catusi de putin concluzia, asa cum uneori se face cu pripeala, ca sufletul poetic s-a schimbat. Clocotul romantic nu se domoleste niciodata la Eminescu, el intra doar in stapanirea formelor perfecte pastrandu-si insa vuietul si arderea interioara. Pe langa semnificatia de factor al progresului artistic, setea de clasicitate a poetului este nici mai mult nici mai putin decat expresia simbolica a unei nevoi mai adanci, precumpanitor caracteristica lui Eminescu, nevoia de liniste, de inseninare, de stingere a durerii, fie prin resemnare stoica, fie prin schopenhaueriana anihilare a dorintei, prin budista inaltare in lumea Nirvanei sau prin romaneasca reintoarcere in circuitul elementelor.

Cele cinci strofe ale Odei au aerul unui adevarat program testamentar, nu mai putin important decat acela din Mai am un singur dor. Fiecare treapta a discursului liric ne face sa banuim imensa condensare a materiei care i-a stat la baza. Poetul isi evoca mai intai o varsta indepartata a tineretii, cand moartea nu putea constitui o tema de reflectie sau de „invatare" (initierea o va aduce erosul ca experienta fundamentala, el va deveni cu timpul adevarata „scoala" a muririi) si cand singuratatea se asocia -cu reveria, intr-o atmosfera de seninatate, de asteptare si de incredere. A doua strofa aduce amintirea experientei si a suferintei „dureros de dulce", cand moartea apare ca o voluptate neinduratoare, integral incercata de poet, incat suferinta atinge acum un nivel de maxima intensitate, asemeni unui foc pe care nu-l pot stinge „toate apele marii". insa aceasta suferinta o resimte poetul mai presus de orice ca pe una interioara, a visului si a sentimentului sau, pe care ultima strofa ni-l va divulga a nu fi altul decat sentimentul erotic. inainte insa, ipoteza unei posibile reinvieri a fiintei este privita cu destula neincredere, incat solutia unica nu ramane decat abandonarea iubirii si adoptarea unei atitudini de nepasare. De retinut ca o asemenea atitudine nu da prin sine nici o satisfactie, ea este dimpotriva trista, se intelege fara greutate pentru ce: ea n-a fost un liman dorit, ci mai curand silit, singura lui consecinta pozitiva "fiind linistea, insa o liniste care se insoteste cu moartea si cu o moarte care seamana cu o dezlegare. Pentru aceasta insa, conditia suprema si indispensabila este redobandirea stapanirii de sine, trecerea fiintei de la statutul dependentei erotice la acela al eliberarii si reintrarii in posesia dreptului sau Ia autodeterminare. Asadar, dragostea nu mai apare aici ca in atatea locuri ale liricii eminesciene nici ca mod de a regasi paradisul pierdut al copilariei, nici ca simbol metafizic al adormirii existentiale si nici ca dulce nostalgic a fericirii trecatoare, ci pur si simplu ca un infern al suferintei, fireste insa al unei suferinte amestecate inseparabil cu fiorul si placerea unei dorite impliniri. Oricat ar vrea sa-i piara din cale ochii iubitei, poetul nu se poate impiedica sa-i recunoasca „turburatori". E totdeauna la Eminescu un fel de balans oximoronic intre afirmarea fericirii erotice si invariabila constatare a vacuitatii si a perisabilitatii ei, agravata suplimentar de cele mai multe ori tocmai in situatii majore de un sentiment iremediabil al incompatibilitatii de nedepasit intre poet si femeia iubita, precum aceea dintre Hyperion si Catalina.





In pofida faptului ca Oda isi marturiseste in ultima instanta un pretext erotic, putand fi socotita pana la un punct chiar o poezie de dragoste, anvergura sa pare (si este) cu mult mai mare, caci relatia ei fundamentala si adanc omeneasca este aceea dintre eu si suferinta, dintre eu si moarte, dintre existenta umana si conditia finitudinii sale. Viata nu e insa privita si interpretata dincolo de termenul ei, ci dimpotriva dincoace, in planul deci al confruntarii fiintei cu experienta sa, o confruntare care se sfarseste cu o concluzie mult mai amara: existenta implica prin natura ci neliniste, iar aceasta conduce la suferinta. Existenta este deci totuna cu o experienta a traversarii desertului, dincolo de care asteapta ademenitor si promitator limanul de liniste al mortii.
Dorinta poetului c insa de a-si recastiga linistea chiar inaintea sfarsitului fatal, prin iesirea de sub puterea crosului si regasirea libertatii si autonomiei sale. Fiinta eliberata de dorinta ar fi deci, ca in viziunea filosofici lui Schopenhauer, fiinta salvata de la suferinta, desi suferinta dragostei ca si a altor evenimente existentiale ii apare lui Eminescu dublata de o irepresiblila voluptate, sau cum spune el „dureros de dulce". in acesl paradox al existentei sta si dramatismul conditiei umane si, totodata, ambiguitatea atitudinii eminesciene fata de femeie. Tot din acest motiv in cea mai mare masura, autorul Odei este mai degraba un poet al iubirii decat al incarnarii ei omenesti, de unde si idealismul ori spiritualitatea liricii sale erotice. Urmele unei anume senzualitati la nivelul imaginii femeii iubite, din care Calinescu tragea concluzia unui sanatos pragmatism sexual, nu ni se par insa decat elemente de contrast destinate sa intensifice cu atat mai mult efectul de spiritualizare al viziunii de ansamblu.

In esenta lui, insa, erosul ramane doar un revelator, c drept privilegiat, al adevaratei si profundei drame existentiale, care se conslituie pe temelia relatiei dintre fiinta umana si paradoxul tragic, dar ireductibil al impletirii inextricabile dintre fericire si suferinta. Energia cu care se dezlantuie la Eminescu aceasta tensiune antinomica, asa de caracteristic romantica, este de fiecare data impresionanta prin radicalitatea expresiei sale, ca si prin substanta adanc omeneasca pe care o asuma. in Oda, poetul „arde de viu", iar focul lui nici toate apele marii nu i-l pot stinge, fiinta lui se mistuie, se vaita, se topeste in flacarile propriului sau rug, incat speranta de a mai „reinvia luminos" ca pasarea Phoenix ramane doar o simpla intrebare retorica. Reinvierea luminoasa conoteaza desigur o iluzorie redobandire a tineretii apuse, intrucat la Eminescu timpul inseamna intu-necarc, asa cum spune fara echivoc versul final din Trecut-au anii.

Daca cele trei strofe mediane infatiseaza in accente continut hiperbolice tragedia eterna a conditiei umane, nu insa prin asertiuni generale, ci prin note de un incontestabil personalism abstract, prima si ultima strofa sunt de o sublimitate senina, nostalgica mai intai si resemnata in cele din urma. Genialul vers cu care incepe poezia, „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata", suna ca o sumbra premonitie; tanar fiind poetul visa increzator sub steaua singuratatii, matur el se gaseste sub semnul disperarii, nu mai suporta dulcea suferinta a iubirii si conjura nepasarea sa-l salveze pentru a putea muri linistit, redat in sfarsit siesi. Indiferenta e aceea care l-ar face sa se reintoarca la sine. Oda Iui Eminescu reverbereaza in noi printr-un splendid exorcism care seamana cu acela al unui nobil descantec. Dar nu c oare poezia in genere cea mai inalta forma de exorcism in fata disperarii si a tuturor zadarniciilor acestei lumi?










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani