Logo referatele carte



Opera lui COSBUC si „JUNIMEA"



Cunostinta timpurie a lui Titu Maiorescu cu lirica lui Cosbuc, entuziasmul cu care a primit Nunta Zamfirei, precum si contributia cercului junimist la perfectarea ultimei forme a poemului pot fi socotite argumente esentiale, in sprijinul ideii ca lucrurile s-au petrecut la fel si in alte ocazii, cu poeziile citite in cenaclu sau publicate in Convorbiri literare.

Desi in unele cazuri criticul Junimii s-a aratat mirat sau chiar nemultumit pentru ca G. Cosbuc apela la scriitori ca I. Slavici sau I. L. Caragiale, cerandu-le sa se pronunte asupra unor opere ale sale, poetul nu l-a dat cu totul uitarii, nici chiar dupa ce relatiile dintre ei incepusera sa se cam raceasca. De pilda, stim ca inainte de a tipari volumul Fire de tort si traducerile, i s-a adresat lui Maiorescu, solicitandu-l sa se pronunte asupra valorii lor si, totodata, cerandu-i sfaturi in legatura cu locul tiparirii. Iata ce-i scria in 1893, in legatura cu aceasta :
„M-am inteles cu domnul Socec sa-mi editeze poeziile intr-un volum. Au sa apara prin noiembrie. As fi voit sa public deodata cu acest volum Antologia sanscrita, o carte de vreo .'i0 de coaie. Dar aceasta d-l Socec nu e dispus s-o editeze.

Daca d-ta ii vrea, ti-as trimite manuscrisul, ca sa vezi de ce pret e. Sunt traduceri, numai in versuri, din Maha-Barat (vreo 200 v), din Ramaijan, din Vedas, vreo suta de epigrame literare, maxime si proverbe si poezii din vreo 20 de poeti — cu note si introducere. As lua si Sacontala langa ele.

Eu cred ca vor fi vrednice sa fie publicate. Ma gandesc sa incerc la Academie sau la Ministerul Cultelor, sa las sa se publice intr-un chip oarecare. Te-as ruga, dar, sa te uiti d-ta peste manuscris : atunci as sti daca Ministerul orj Academia s-ar afla gata sa le publice. Daca d-ta esti asa de bun sa vezi manuscrisul, te rog sa-mi dai de stire (str. Ar-masului nr. 11) ca sa pot sa ti le pun la dispozitie" .

Insemnarile zilnice ale lui T. Maiorescu nu consemneaza parerile sale despre traducerile poetului, dar aprecierile sau respingerile unor versuri originale, in schimb, isi gasesc locul uneori.
Criticul n-a lasat, pana la urma, un studiu, ci o pagina despre poetul Cosbuc, iar aceasta abunda in sublinierea unor limite, in timp ce calitatile raman in afara discutiei. Prilejul s-a ivit la incetarea din viata a lui Victor Vlad Delamarina, cand i-a dedicat scriitorului banatean un articol inspirat si bine documentat. Miscarea literara romaneasca din ultimul timp, constata Maiorescu, a cunoscut cativa poeti valorosi, iar _mai presus do toti" acestia se situeaza „marele talent" al lui Cosbuc. Asezarea in fruntea ierarhiei poetilor insemna o recunoastere fara ezitari a plenitudinii talentului cu care era inzestrat poetul. Dar tot atunci criticul vorbea si despre lipsa de cultura a lui Cosbuc, probabil ca sa-si poata sustine afirmatia anterioara, potrivit careia autorul venise „relativ format" din Transilvania :
„Relativ format zicem noi. Caci la deplina formare, la acea inaltime a manifestarii artistice la care se urcase Eminescu nu a ajuns Cosbuc si nu credem ca va ajunge vreodata. Cosbuc are prea putina cultura generala, nu cunoaste destul nici istoria veche, nici societatea moderna si cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice mu-i poate implini lacuna. De aceea, cu toata magistrala stapanire a limbii si cu toata minunata nota distinctiva a veseliei d.e. in Nunta Zamfirei, adeseori diformitati, lungimi si repetitii, chiar in mult pretuita Moartea lui Fulger, de aceea si pericolul «cliseului». Se vede ca-i lipseste varietatea cunostintelor si acea neobosita si nemiloasa cizelare care transfigureaza pe cei patrunsi de sfintenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu in epoca sa de maturitate" .

Ideile astfel enuntate au ramas insuficient comentate — de unde si posibilitatea denaturarii sensului lor general; de cele mai multe ori semnificatia pasajului a fost redusa la un singur element — observatia cu privire la limitele culturii poetului. in realitate, pastrand proportii necesare, criticul nu facea altceva decat sa-l situeze pe Cosbuc in contextul general al poeziei romane, adesea folosind un procedeu similar celui din Directia noua.., cand atragea atentia asupra talentului iesii din comun al lui Eminescu : „Cu totul osebit in felul sau [] dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului", zicea Maiorescu despjre Eminescu, cu ani in urma, desigur, comparandu-l cu contemporanii. Vorbind despre Cosbuc, din nou se refera la contemporani, si atunci ajunge la concluzia ca e un „mare talent". Dupa aceste doua afirmatii generale, categorice, prin care criticul ii situeaza pe cei doi poeti deasupra contemporanilor lor, urmeaza o enuntare lapidara a calitatilor si o mai mare insistenta asupra limitelor, a neimplinirilor, cu scopul evident de a inlatura posibilitatea perpetuarii lor. La Eminescu gaseste ca fiind calitati deosebite „farmecul limbajului", „conceptia inalta", apoi „iubirea si intelegerea artei antice". La Cosbuc : „magistrala stapanire a limbei, minunata nota distinctiva a veseliei". Se fixeaza de la inceput asupra a doua mari creatii ale lui Cosbuc, pe care le socoteste semnificative pentru scrisul acestuia : Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger.

Obiectia privitoare la formatia Ini Cosbuc o aflam, de asemenea, si la Eminescu, desi se refera, in acest din urma caz, mai mult la orizontul literar : „pana acum asa de putin format" ; despre Cosbuc, „relativ format", iar apoi precizeaza ca n-a ajuns si nu va ajunge la „inaltimea manifestarii artistice" la care ajunsese Eminescu. Aceasta deoarece are prea putina cultura generala. Desigur ca Maiorescu se dovedea a fi prea sever cu poetul Cosbuc, cand se pronunta atat de categoric cu privire la limitele culturii generale a acestuia sau, mai degraba, in legatura cu golurile si slabiciunile ei. Afirmatia era eronata, datorifta faptului ca, din acest punct de vedere, Maiorescu il cunostea prea putin pe Cosbuc. Poetul tradusese Eneiaa si Georgicele lui Virgiliu, premiate de Academia Romana in . Pameno a lui Terentiu, Don Carlos, de Schi-ller. Odiseea lui Homer, Divina Comedie a lui Dante. Toate aceste traduceri au fost facute direct dupa original si, laolalta, dovedesc ca poetul cunostea bine limbile clasice si germana. Maiorescu nu stia, de asemenea, ca G. Cosbuc avea un comentariu la Divina Comedie (publicat numai in 1963 si 1965) de aproape 900 de pagini, care-l situa in randul marilor exegeti si eruditi dantologi. Studiile lui Cosbuc dedicate limbii si literaturii romane, cele cu privire la istoria poporului nostru si la folclorul romanesc dovedesc intinderea considerabila a orizontului sau de cunostinte. Totul demonstreaza ca, fiind lipsit de informatii integrale, Maiorescu emitea o apreciere eronata cu privire la cultura lui G. Cosbur. Obiectiile privitoare la opera poetului, in schimb, sunt justificate ; au mai fost formulate si de alti critici contemporani, obiectivi, urmarind sa stimuleze perfectionarea maiestriei sale. Astfel, mentorul Junimii semnaleaza existenta unor diformitati, „lungimi" si repetitii, ca in Moartea lui Fulger, desi in ansamblul ei socoteste poema a fi „mult pretuita". Aceste repetitii si lungimi il situau pe Cosbuc in fata pericolului de a crea clisee, asa cum observase si D. Evolceanu in legatura cu unele poezii ca Scara etc. ii lipseste apoi lui Cosbuc, fata de Eminescu, • dupa cum va remarca mai tarziu si Slavici, acea munca neobosita si nemiloasa de perfectionare a formei versurilor sau, cum criticul insusi se exprima, nu poseda sfintenia formei, ca Eminescu. Nu putem trece cu vederea nici peste unele calificari care, de altfel, apar foarte rar in scrisul lui Titu Maiorescu, ca „marele talent" si „magistrala stapanire a limbei", dar nu sunt de nesocotit nici acuzatiile formulate cu o asprime rara. Dupa opinia lui Petru Poanta, criticul ar fi judecat cultura generala a poetului „din perspectiva eruditiei sale, ori, pur si simplu o banuia insuficienta". Acelasi critic socotea insa a fi esentiala nu atat obiectia la care ne-am referit pe larg, cat mai ales sintagma : „magistrala stapanire a limbei". Aceasta izvora din spiritul filologic al criticului, care-si propusese sa vegheze la cultivarea limbii, cerand respectarea principiului promovarii bunului simt, pe care se bazeaza si estetica sa. El judeca poezia in primul rand prin limbajul acesteia. Fiindca actul sau critic functiona „in primul rand la nivelul lingvistic al unei opere", Cosbuc era considerat un adevarat poet tocmai datorita „magistralei stapaniri a limbei".

Se poate observa, asadar, ca in afara de obiectiile privitoare la formatia spirituala a poetului, criticul a dat dovada de obiectivitate in scurta sa apreciere, urmarind, asa cum procedase si in cazul lui Eminescu mai inainte, sa contribuie, prin observatiile critice. Ia perfectionarea formei poeziilor lui G. Cosbuc. in afara de aceste obiectii trebuie mentionata si tendinta de a sublinia cateva dintre insusirile fundamentale ale creatiei lui Cosbuc, indeosebi faptul ca-l situeaza pe autor „mai presus de toti" contemporanii sai.
Pana in 1909, cam la atat se reduc consideratiile critice ale lui Maiorescu referitoare la poezia lui Cosbuc. insemnarile zil-iice mai ofera, e drept, unele caracterizari lapidare in legatura cu ceea ce poetul citea la Junimea, dar nu au decat o importanta minima. Iata, de pilda, ce nota Maiorescu la 15/27 ianuarie 1891 : „Pranz la mine Sara lectura de poezii. Cosbuc (Fresco-ritorneluri) etc., cam fleacuri" .
in afara de D. Evolceanu (iar apoi de Slavici), nici ceilalti junimisti n-au scris ceva mai deosebit despre creatia lui G. Cosbuc. Dintre scriitori, il mentionam pe Duiliu Zamfirescu, care, in parte, intre 1890—1897, avea o parere diferita de cea din 1909 fata de opera poetului. El evalueaza corect noutatea versurilor si atmosfera lirica esential deosebita de a posteminescienilor dar, in acelasi timp, nu-l cruta pentru unele experimente esuate si. mai ales .pentru imitatii. Astfel, in 8 ianuarie 1899, referindu-se la versurile din Povestea caprarului, o imitatie palida dupa Penes Curcanul de V. Alecsandri, tiparita in Literatura si arta romana a lui N. Petrascu, le eticheta drept „mamaliga rece". in alta parte, nemultumirea fata de caracterul onest al unor versuri este urmata de concesii care tin seama de insemnatatea aparitiei in revista lui N. Petrascu a numelui unui poet autentic. Bunaoara in legatura cu poezia Ghiaura observa ca in cuprinsul ei „e amestecata o asa de evidenta' truda de a se face original, incat osteneste atmosfera. Dar bine ca e Cosbuc". Cu alt prilej, desi a recunoscut valentele artistice noi ale graiului romanesc din Transilvania, valorificate productiv de scriitorii din a doua jumatate a secolului trecut, indeosebi de G. Cosbuc, a formulat, totusi, anumite rezerve, intre care cea privitoare la asa-zisa lipsa de inventivitate. Cu toate ca G. Cosbuc era, dupa opinia sa, comparativ cu ceilalti scriitori ai provinciei, „cel mai viu in imagini", aproape ca-i lipsea imaginatia25 datorita careia ar fi avut dreptul sa aspire la marea arta.

Cele cateva consideratii critice strecurate de Duiliu Zamfirescu in corespondenta sa si in discursul de receptie nu au ponderea unor opinii judicios argumentate si elaborate ; mai degraba se prezinta ca niste constatari ocazionale, iar uneori ca pareri subiective, aflate in distonanta cu opinia generala favorabila a Junimii despre lirica lui G. Cosbuc.

De la admiratia spontana, fara rezerve si generala, caracteristica primilor trei-patru ani ai participarii poetului la seratele literare din Bucuresti, Junimea a fost determinata de anumite imprejurari sa procedeze la investigatii de profunzime in lirica sa,, spre a-si putea explica motivul atractiei, specificul unei poezii atat de simple, dar capabile sa-i farmece pana si pe cei mai exigenti junimisti, in primul rand pe Titu Maiorescu. in mare masura, evenimentul a fost stimulat de necesitatea ripostei fata de acuzatiile de plagiat ce-i fusesera aduse lui Cosbuc in 1893 de catre N. I. Lazu. Reactia n-a fost imediata, ceea ce a facut sa apara nedumeriri in randul scriitorilor care-l considerau pe Cosbuc un poet al Junimii. Alexandru Vlahuta s-a referit in cuvinte aspre la ceea ce el numea nepasarea Convorbirilor literare, care nu s-a invrednicit sa-i consacre nici macar cateva randuri de critica, desi Cosbuc a onorat-o prin publicarea in paginile ei a catorva dintre marile lui poezii. Cum se poate, se intreba autorul romanului Dan, sa nu existe in Convorbiri literare nici macar o pagina buna pentru autorul pe care criticul Maiorescu l-a indragit de la primul contact cu poezia sa . ' in acelasi an, N. I. Lazu i-a cerut lui T. Maiorescu sa se pronunte fara echivoc in privinta originalitatii poetului ce facea parte din gruparea sa literara. Staruintele incepusera apoi sa vina si din partea catorva tineri din noua generatie junimista (mai insistent fiind P. P. Negulescu) care se aflau in 1893 la Berlin pentru doctorate. Toate insistentele au ramas fara raspuns din partea criticului, acesta fiind de parere ca nici macar altcineva din cercul sau literar „n-ar trebui sa-i raspunda lui Lazu", cata vreme atat el cat si alte autoritati literare nu-l considera altceva decat „o secatura" 27, un individ nevrednic de replici serioase. Ceva mai inainte insa, in intelegere cu Titu Maiorescu, P. P. Negulescu a intervenit pe langa D. Evolceanu, determinandu-l sa scrie el un articol despre poezia lui George Cosbuc, aparitia lui marcand totodata inceputurile afirmarii sale in paginile Convorbirilor literare. intetirea atacurilor lui Lazu si caracterul nerelevant al primei forme a articolului redactat de D. Evolceanu l-au determinat pe P. P. Negulescu sa-] solicite pe Titu Maiorescu, din nou, spre a interveni cu autoritatea sa si sa clarifice toate nedumeririle ce aparusera in presa cu privire la originaltatea lui G. Cosbuc : „eu cred ca un articol care sa limpezeasca si sa potoleasca odata chestia trebuie, dar inevitabil trebuie sa apara in Convorbiri De aceea, ar trebui, cred, ca articolul sa fie scris de d-voastra, pentru ca numai autoritatea si prestigiul dvs. ii poate asigura succesul. Un articol de vreunul dintre noi ar trece poate nebagat in seama, pe cand un articol al d-voastra ar fi un eveniment literar care s-ar impune atentiei publicului" . Dar si aceasta invitatie a ramas fara raspuns favorabil, criticul justificandu-si abtinerea prin necesitatea desconsiderarii, meritata, a lui Lazu.

Abia dupa aceea s-a trimis la Convorbiri Uiterare articolul lui D. Evolceanu, in cea de a doua varianta, imbunatatita. El a constituit mai inainte obiectul dezbaterilor in cercul amicilor sai din Berlin, intre care se numara si P. P. Negulescu. Acesta din urma i-a sugerat uncie idei importante, cum ar fi cea despre prioritatea formei in aprecierea originalitatii unui scriitor. Precizarile lui Negulescu privitoare la unele opinii ale sale despre Cosbuc (identice cn ale lui Evolceanu sau foarte asemanatoare, asa cum se poate observa din scrisoarea amintita, catre Titu Maiorescu, care urma sa primeasca imediat articolul de la cel ce fusese desemnat pentru aceasta) par sa-i atraga atentia criticului nu atat asupra paternitatii lor. cat a faptului ca exprima o opinie comuna. Argumentarile si nuantarile diferite, caldura cu care Negulescu pledeaza pentru aprecierea intr-un anume fel a originalitatii lui Cosbuc fac din interventiile sale epistolare veritabile pagini de critica literara. Negulescu apare astfel, dupa Maiorescu si Evolceanu, ca al treilea critic junimist, bun cunoscator si iubitor al poeziei lui Cosbuc, in stare s-o explice si s-o apere de denigratori. Mai intai ii comunica lui Maiorescu dezgustul si dispretul sau fata de campania dezlantuita de Lazu impotriva lai Cosbuc : „M-a indignat in adevar peste masura infamia scandalului ce se face cu bietul Cosbuc. E un veninos asalt de pigmei in contra unui incontestabil talent literar". Poeziile care fac din Cosbuc „un adevarat artist", scrie Negulescu in continuare, „nu sunt si nu pot fi imprumutate", pentru ca valoarea si originalitatea lor nu consta „in fondul de idei continute", pe care autorul l-a putut uneori imprumuta de aiurea, ci „in forma". Valoarea lui Cosbuc poate fi mai lesne inteleasa prin comparatie cu Eminescu. La Eminescu intalnim originalitatea si in felul de a vedea lumea, in idei, cata vreme Cosbuc „vede si simte lumea ca toti ceilalti", iar meritul sau consta „numai in a spune ce toti simt. asa fel cum nu toti pot sa o spuna". Pretentia de a gasi originalitate de idei la Cosbuc este, de aceea, „lipsita de sens". Ilustrarea punctului acesta de vedere se face cu Nunta Zamfirei, unde ideile sunt putine,* neinsemnate, dar vesmantul exprimarii dovedeste ca autorul poemului este un creator cu total original. Desi poetul preia aici din literatura populara hiperbola opririi soarelui in loc in fata unui mare eveniment si comparatia fetei frumoase cu un trandafir, originalitatea Iui consta in incadrarea acestor imagini in niste strofe admirabile, unice. Al doilea exemplu, Moartea lui Fulger, este si mai edificator. Prima parte contine descrieri „fara valoare intrinseca", dar care apar intr-un relief stralucit, datorita formei de exprimare ; in schimb, in partea a doua, apar idei „cu valoare intrinseca si independenta de forma", dar ea e lipsita de valoare. Toate acestea demonstreaza valabilitatea afirmatiei formulata la inceput, „ca in poezia lui Cosbuc ideea e pe planul al doilea s: ca tot farmecul si toata valoarea lor sta in fericitul vesmant" pe care-l ofera forma, adica limbajul poetic.

Dupa modelul argumentarilor lui Maiorescu din Comediile d-lui l. L. Caragiale, Negulescu, ca sa demonstreze originalitatea in genere a literaturii, deci si a liricii lui Cosbuc, care consta in forma jar nu in idei, trimite la cateva exemple convingatoare din literatura universala : tragicii greci si-au luat temele din poemele homerice sau din legendele populare, comicii latini din cele ale grecilor, Mo!i«re din cele ale latinilor, dar nimeni n-a cutezat sa le conteste valoarea si originalitatea.

Dupa incetarea atacurilor indreptate impotriva lui Cosbuc, P. P. Ne-gulescu continua sa ramana un admirator al creatiei acestuia, ascultand cu interes unele lecturi din versurile mai noi, facute in cadruQ Junimii iesene si cu scopul de a o reactiva. in legatura cu .lectura poeziei Doina, de pilda, ii scria lui Maiorescu ca o considera „o foarte frumoasa bucata", cu cateva tablouri „admirabile", dar mai ales „cu o nota melancolica"30 ce-i apare ca o noutate in creatia lui G. Cosbuo.
In cele din urma, s-a produs si interventia lui D. Evolceanu in discutia despre originalitatea poeziei lui G. Cosbuc, publicand in Convorbirile literare din 1894 articolul de 48 de pagini despre Baladele si idilele d-lui Cosbuc. Ca intindere si structura, satisface exigentele unui autentic studiu, fiind, intre componentele „revistei literare" scrise de G. Bogdan-Duica si Poetul taranimii al lui C. D. Gherea, cel mai bogat in idei menite sa scoata in relief specificul personalitatii artistice a lui G. Cosbuc.

D. Evolceanu s-a referit doar in principiu la discutia iscata de Lazu in legatura cu pretinsul plagiat, fara sa intre in detalii sau sa manifeste interes deosebit nici macar fata de acele poezii pentru care fusese identificat cu certitudine izvorul inspiratiei. Procedand astfel, criticul junimist nu se eschiva sa raspunda la intrebarea daca Cosbuc a plagiat cumva, ci, mai degraba, o socotea nedemna de luat in seama, cata vreme problema originalitatii, in general, era gandita de el intr-un mod asemanator ca cel din corespondenta lui P. P. Negulescu. principiul de la care trebuia sa se porneasca, potrivit opiniei sale, era acela ca „dupa cum inventia unor idei si a unor intrige prea usoare si de domeniu comun nu atrage nici o lauda inventatorului lor, tot asa nu e drept sa atraga dojana, ba inca in chipul in care i se face, atunci cand lc-a imprumutat de la altii, cum e cazul d-lui Cosbuc de vreo cateva ori" . in concordanta cu acest principiu, continua criticul, nici evaluarea operei Ju5 Cosbuc nu trebuie sa se bazeze pe contestarea originalitatii subiectelor cum a pretins Lazu, acestea fiind adesea simple si banale ; nici macar originalitatea ideilor nu poate determina valoarea estetica a operelor pe care, in cele din urma, o aflam in forma lor, in expresia lor artistica. Tocmai analiza formei poeziilor lui Cosbuc demonstreaza ca aceasta „e nu numai admirabila si de multe ori fara pereche in literatura noastra, dar si cu desavarsire originala si neinfluentata de nici unul din ceilalti poeti, atat in versificatie, intorsatura de fraza, cat si in materialul lingvistic". Originalitatea considerata in primul rand sub aspectul formei, al versificatiei si limbajului poetic, indreptateste situarea Iul G. Cosbuc mai presus de ceilalti poeti contemporani. O atare opinie a fost sustinuta de critic cu numeroase analize care, impreuna, au consti-tu't elementele de baza in demonstrarea originalitatii creatiei poetului transilvanean, dovedind netemeinicia acuzatiei de plagiat. Este interesant de semnalat faptul ca D. Evolceanu a zabovit tocmai asupra acelor poazii care si mai tarziu au fost considerate de critica literara a fi cale mai valoroase din intreaga creatie a autorului. Rand pe rand le-a comentat cu o adevarata pasiune, intrebandu-se de nenumarate ori cum s-a putut pune la indoiala valoarea si originalitatea lor. Asa, de pilda. Nunta Zamfirei este pentru Evolceanu un „margaritar al literaturii romane" despre care nimeni, niciodata, nu va putea spune ca are vreun izvor strain. Dupa cele cateva pagini de analiza consacrate acestui minunat poem, criticul se arata surprins de naivitatea celor ce au putut sa creada „ca asemenea floare de cel mai national parfum, atat prin idee cat si prin imagini si limba, ar putea fi transplantata de aiurea. Poemul e, necontestat, perfect".

Originalitatea lui Cosbuc a fost subliniata de criticul junimist si prin comparatia dintre poetul transilvanean cu bardul de la Mircesti, iar apoi ca posteminescienii, procedeu pe care-l vom intalni si mai tarziu la istorici literari ca G. C. Nicolescu, D. Micu, Gavril Scridon. Cu acel prilej, observa ca poetii contemporani cu Cosbuc faceau parte din scoala lui Eminescu, ceea ce avea drept rezultat inferioritatea lor in general. Posteminescienii nu puteau sa aiba profunzimea sentimentelor maestrului decat daca ar fi fost egali cu el; cum insa nici unul nu era inzestrat cu atributele genialitatii, ei n-au ramas in literatura romana decat ca niste imitatori ai lui Eminescu, care nu in natura au gasit noua armonie, ci in volumul de poezii ale acestuia. in schimb, Alecsandri si Cosbuc se detaseaza cu totul de ei, sunt originali in forma si dau expresie poetica „unor idei si simtiri pe care le are si poporul nostru, le are si fiecare din noi in genere, le au si alte popoare in poezia lor, le are in fine toata lumea". Fiindca ideile si simtirile sunt general omenesti, si poetul le poate avea, fara sa le imprumute ; cu alte cuvinte, ele sunt comune cu ale intregului nostru popor. G. Cosbuc nu face altceva decat sa le cheme la viata, sa le imbrace in haina poetica, iar atunci nu i se mai poate contesta originalitatea, „inspiratia sincera si naiva".
Cronologic, studiul la care ne-am referit il precede pe al lui Gherea, caci a aparut inainte de Poetul taranimii. in felul acesta, prin D. Evolceanu, critica junimista isi aducea, cu trei ani inainte de cea de la Contemporanul, contributii importante la explicarea si impunerea operei poetului transilvanean. Unele dintre evaluarile critice si concluziile lui Evolceanu vor fi preluate de criticii literari contemporani, inclusiv de Gherea. intre acestea se numara comparatia dintre Alecsandri, Eminescu si Cosbuc, spre a ajunge la concluzia ca G. Cosbuc se apropia mai mult de Alecsandri decat de Eminescu, inspiratia din literatura populara determinand optimismul operei lor, opus pesimismului post-eminescienilor.

Spre deosebire de alti critici contemporani, Evolceanu procedeaza sistematic, stabilind mai intai genul literar caruia ii apartin creatiile lui Cosbuc, iar apoi formulandu-si opiniile privitoare la valoarea lor si In raport cu masura in care autorul s-a incadrat in rigorile genului respectiv, — contribuind, fireste, la innoirea lui sau la revitai'zarea unor specii deja compromise. Pornind de la o asemenea premisa, criticul apreciaza ca principalul merit al lui Cosbuc consta in faptul ca, orientandu-se cu precadere spre balada si idila, a reusit sa se incadreze in formele proprii .ale acestor specii, dar si sa le confere un profund caracter original. Apropierea poetului de idila s-a facut cu mare risc, caci specia respectiva se devalorizase de mult in literatura universala. Pana si mari poeti ca Theocrit sau Virgiliu, in ciuda temperamentului lor idilic, in idile ramaneau prea artisti, prea artificiali. De regula, e de parere Evolceanu, gusturile idilice apar in epoci „de un inalt grad cultural", cum ar fi la Ptolemeii din Alexandria, in epoca lui August la Roma si, in secolul al XVIII-lea, in mai toata Europa.

in mod deosebit idila a fost cultivata in secolul al XVIII-lea, cand se intalneau „petreceri campenesti, pictura campeneasca, poezie idilica in care ni se canta lucruri campenesti, de exemplu gaina" ; cu 3lte cuvinte, acest secol a suferit „de o adevarata boala de anemie campeneasca". Meritul esential ce-i revine lui Cosbuc, afirma Evolceanu mai departe, consta tocmai in faptul ca a reusit sa dea idilei (un gen literar autominimalizat din pricina afectarii) o noua stralucire. in mai toate poeziile sale intalnim „mici tablouri de viata simpla, campeneasca. Originalitatea lui Cosbuc o aflam tocmai „intr-un gen literar mai modest", idila, poeziile ce se incadreaza in aceasta specie fiind cele mai valoroase din cate a scris el. intre acestea, Evolceanu aminteste cateva, asupra carora se vor opri si viitorii critici ai lui Cosbuc : La oglinda. Spinul, Recrutul, Subtirica din vecini. Nu te-ai priceput. Pe langa boi, toate fiind „idile in cel mai frumos inteles al cuvantului, idile, adevarate si sincere".
Viata satu'ui e traita de poet in realitate ca si in poezie, ceea ce face sa nu apara in versurile sale nici unul din neajunsurile de care a suferit vechea idila.
in legatura cu aceasta idee. dar referindu-se cu precadere la contributia poetului la regenerarea idilei, Evolceanu formuleaza cateva jnde-cati de valoare reluate dupa putin timp intr-o formula identica de Ghe-rea in Poetul taranimii, cum ar fi aceea despre existenta celui „mai natural, mai nesilit ton campenesc", care tradeaza faptul ca autorul „a trait in' copilaria sa la tara". in acelasi context se situeaza si opinia ca in limba romana „nu s-a scris nimic, care ar semana macar de departe cu asemenea flori de camp", cum sunt considerate poeziile lui Cosbuc apartinand speciei literare a idilei.

Analiza consacrata poemului Nunta Zamfirei contine, de asemenea, elemente ce vor fi preluate de Gherea, cum ar fi aprecierea potrivit careia aceasta este o nunta taraneasca. Evolceanu insista insa cu precadere asupra asemanarilor cu nunta din povestile noastre populare, dar mai ales a deosebirilor : ca si la alte popoare, povestile sfarsesc in general cu o nunta ; ele nu cuprind insa o descriere amanuntita a nuntii, caci exista posibilitatea de a inmulti descrierile scurte si procedand astfel in Nunta Zamfirei autorul a izbutit sa infatiseze nunta „cu toate amanuntele ei" — ceea ce nu intalnim in povestea populara. Lui Evolceanu ii revine, de asemenea, meritul de a-l preceda pe Gherea si in compararea nuntii descrisa de Cosbuc in Nunta Zamfirei cu cea din Calin, a lui Eminescu. Deosebirea esentiala dintre Cosbuc si Eminescu consta, dupa el, in conciziunea mult mai mare a lui Eminescu, impusa de natura operei sale, „care nu e de'scrierea unei nunti" ca la Cosbuc, „ci o poveste intreaga, unde nunta e numai o parte" 3*. Personajele poemului sunt la Cosbuc vechi cunoscuti din povestile noastre populare sau se inrudesc foarte mult cm acestia : batranul Grui cu nevasta si fiica lui, Tintes cu Lia, Mugur imparat, Barba-Cot. Aflam in poemul lui Cosbuc „o unire incantatoare a realitatii cn povestea", iar personajele iau parte la o actiune „foarte reala, lipsita de orice element miraculos". Cosbuc infatiseaza „o adevarata nunta romaneasca", transpusa pe plan de poveste cu ajutorul unor oaspeti legendari. Atat in ton cat si in limba se reflecta „temperamentul nostru national", asa cum reiese „din orice colectie de hori populare".
Cu prilejul analizei poemului Moartea lui Fulger, Evolceanu semnaleaza fondul popular al poeziei, stabileste relatiile cu obiceiurile si traditiile inmormantarii la romani. Fondul problemelor acestei analize va fi, de asemenea, reluat in comentariile critice ale lui Gherea si ale altor critici contemporani.
Principalul merit al criticului junimist in analiza creatiei literare a lui G. Cosbuc sta in importanta deosebita ce o acorda elementelor specifice artei sale poetice, in indicarea surselor populare din care se inspira si in aprecierile cu privire Ia cele doua mari poeme : Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger. Cateva din coordonatele principale in cadrul carora se va analiza poezia lui Cosbuc au fost stabilite pentru prima data de Evolceanu : evidentierea noutatii si a originalitatii prin comparatia cu Eminescu si Alecsandri, fondul popular si optimist al operei, simplitatea ideilor si a sentimentelor, originalitatea desavarsita a formei, a limbajului poetic. Pe baza analizei amanuntite si relevante a volumului Balade si idile el a ajuns la concluzia ca G. Cosbuc „este astazi fruntasul poeziei noastre", remarcandu-se prin „sentimentul optimist" ce-l deosebeste radical de Eminescu si posteminescieni, prin frumusetea si sobrietatea formei, „prin cea mai vie limba romaneasca", prin „gingasia sentimentului naiv si campenesc".
Aparitia volumului Fire de tort, in 189fi, a beneficiat de ecoul cuvenit in paginile Convorbirilor literare tot datorita lui D. Evolceanu, care i-a consacrat o recenzie substantiala. Cu acel prilej, criticul a subliniat indeosebi elementele care ne ofera posibilitatea sa urmarim progresul realizat de la primul volum de versuri si pana la cel de al doilea. Xn Fire de tort, observa Evolceanu, sunt incluse poezii a caror redactare se situeaza in perioada 1884—1889, ceea ce face ca progresul despre care era vorba la inceput sa nu poata fi subliniat decat pe baza a doua poezii scrise dupa 1893 : Mama si Noi vrem pamant. Astfel stand lucrurile, criticul prefera sa nu se ocupe in mod special de Fire de tort, ci de anumite aspecte literare ce nu puteau forma inca de la inceput obiectul unor observatii suficient de temeinic argumentate, cata vreme s-ar fi intemeiat doar pe an singur volum de versuri.

Din ceea ce a tiparit poetul pana atunci, sustine Evolceanu, se poate schita conceptia lui despre lume — „chipul cum priveste el viata" fondul filosofic al creatiei sale. in legatura cu aceasta se impune constatarea ca, inca de la inceput, Cosbuc se arata a fi cu totul diferit de Eminescu si scoala sa. Poetul transilvanean nu priveste viata in chip pesimist, caci in ea vede o lupta in care cei vrednici inving, iar slabii i lasii se plang de greutatea ei. Expresia ultima a acestei conceptii este gazelul Lupta vietii — una dintre cele mai reusite creatii ale lui Cosbuc. Accentele pesimiste lipsesc pana si din Decebal catre popor, desi aseamana cu Rugaciunea unui dac a lui Eminescu. Fondul filosofic al poeziei lui Cosbuc se" caracterizeaza in general prin dragostea de via de veseliile si petrecerile ei. Astfel, in poezia Sub patrafir se vede ca poetul a indragit lumea cu toate placerile si chiar neplacerile ei, pe care n-ar vrea niciodata sa le schimbe cu raul — iar printr-o atare conceptie el se deosebeste de toti poetii contemporani. in cuprinsul comentariilor critice privitoare la forma operei, Evolceanu reia concluziile in legatur cu idila. Originalitatea lui Cosbuc — subliniaza el din nou — consta in faptul ca idilele dezvolta o idee foarte simpla in asa fel, incat reproduc limbajul bogat si expresiv, plin de naivitate al poporului. Dar — avertizeaza Evolceanu, uneori acest fel de originalitate poate deveni primejdios : fondul simplu de idei si sentimente presupune o mare greutate in a gasi forma potrivita. intr-un asemenea caz se poate ajunge la un anumit manierism al formei, fenomen ce aparuse si la Cosbuc. Asa, de pilda, ideea simpla, admirabil realizata in idila Rea de plata, este reluata in Scara, unde repetarea se face cu multe versuri inutile. Dar un asemenea manierism al formei — isi exprima Evolceanu convingerea — nu putea fi evitat de Cosbuc in viitoarele sale creatii tocmai pentru ca e un artist talentat, constient de misiunea ce o are si de greutatea realizarii sale abordand specii literare care fusesera in trecut banalizate : balada si idila.
Comentariile consacrate poemului Noi vrem. pamant beneficiaza de un spatiu extins si ele retin atentia cu atat mai mult, cu cat se refera la o poezie pentru care, dupa cum am aratat deja, Titu Maior eseu a refuzat sa primeasca revista Vatra. Exagerand, se intelege, Evolceanu considera ca Noi vrem pamant este o capodopera a lui Cosbuc a carei reusita sta in sinceritatea cu care autorul adera la nazuintele taranului, impartasindu-i durerile si suferintele. Desi ca valoare literara poezia nu se numara intre capodoperele lui Cosbuc, cum aprecia Evolceanu, consideratiile sale critice dobandesc o anumita semnificatie in contextul general al formularii si aparitiei lor. Recenzia s-a publicat in Convorbiri literare, dupa lectura prealabila la cenaclul Junimii, intrunind si consimtamantul lui Titu Maiorescu ; in felul acesta sustinerile lui Slavici despre contextul in care criticul a respins Vatra capata o noua confirmare.
Fireste ca poezia lui G. Cosbuc s-a bucurat si de aprecierile altor junimisti, atat in presa, la cenaclu, cat si in corespondenta particulara. Dintre toti, D. Evolceanu si Titu MaioresGU raman cei mai statornici admiratori ai poetului. Ei l-au aparat in momente hotaratoare din evolutia sa : Evolceanu, in perioada in care Lazu il acuza de plagiat, iar Maiorescu mai tarziu, in cadrul Academiei Romane, cand a raspuns la atacurile nedrepte ale lui Duiliu Zamfirescu.

Principalul merit al criticii junimiste consta indeosebi in sesizarea catorva dintre problemele de baza puse de creatia lui G. Cosbuc, remarcand originalitatea si evidentiind aportul la primenirea atmosferei literare a vremii, incetosata de pesimismul unor posteminescieni. Secolul al XX-lea a cunoscut numeroase interventii utile si competente ale criticii noastre literare, dedicate operei si personalitatii lui George Cosbuc ; au fost analizate caracterele noilor creatii, dar cele mai multe au pornit de la ceea ce se stabilise deja in secolul trecut. Jaloanele principale, fixate de criticii secolului al XX-lea, se vor mentine partial si in exegezele din zilele noastre. Comentariile critice provenite din cercul Junimii, indeosebi cele semnate de D. Evolceanu, prin aparitia lor in Convorbiri literare au contribuit la impunerea lui Cosbuc tocmaii in momentul in care creatia sa era supusa unor critici .minimalizatoare in publicatii ce-i devenisera de-a dreptul ostile. Opinii si comentarii pe marginea unor opere, explicarea originalitatii lui Cosbuc sunt bunuri ale criticii junimiste datorate lui Evolceanu care se adauga la cele ale lui Gherea, preluate si confirmate de critica noastra literara din secolul urmator. Spre deosebire de alte ocazii, cand Evolceanu n-a fost in masura sa convinga posteritatea asupra vocatiei sale critice, in cazul studiilor despre Cosbuc ea a fost dovedita cu prisosinta, prin interventii utile, judecati echilibrate si o intelegere adecvata a textului, care au fost favorizate, incontestabil, de formatia sa clasica.


1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani