Opera lui Eminescu referat






Opera lui Eminescu are o vechime destul de mare, mai ales intr-o literatura a carei varsta totala e de o suta de ani. Iar daca ne gandim ca de la aparitia primelor sale poezii bune, a acelora care marcheaza trecerea de la poezia adolescentei la aceea a tineretii, la poezia „eminesciana", au trecut aproape cincizeci de ani, atunci opera lui Eminescu ne apare in perspectiva unui trecut foarte indepartat.
Si cu toate acestea, Eminescu este tot asa de nou si de actual ca si acum cincizeci de ani. Ba nu, este si mai actual, pentru ca atunci abia era inteles, si de catra foarte putini, de naturile cele mai sensibile si de spiritele cele mai cultivate ale vremii.

Toti scriitorii nostri, anteriori, contemporani si posteriori lui Eminescu, au imbatranit ori incep sa imbatraneasca. Numai el ramane pururi tanar, ramane eternul confident al sufletelor sensibile si visatoare.
De la aparitia lui Eminescu si pana azi, s-au perindat atatea scoli literare, atatea curente si atatea mode, care uneori pareau ca-1 intuneca, dar el rezista mereu si aparea din nou stralucitor ca si luceafarul lui.
Si a fost o vreme cand admiratia pentru el avea caracterul unui fetisism exclusivist. Era intre 1880 si 1900, cand apareau in pragul tineretii acei care aveau zece-douazeci de ani mai putin decat Eminescu, cand, cu alte cuvinte, apareau pe scena acele generatii din care se recruteaza, in orice literatura, comprehensivii extremi, discipolii, cand apareau acei care puteau spune cu Vlahuta: Tot mai citesc maiastra-ti carte I Desi o stiu pe dinafara..".
Generatiile de mai tarziu n-au mai avut sufletul eminescian si n-au mai gasit in opera maestrului expresia nuantei sufletului lor, caci atmosfera morala din tara se schimbase. Acei care au venit mai pe urma nu l-au mai admirat ca discipoli, as zice ca partizani frenetici, ci ca simpli cetitori care gusta in opera scriitorului pe poetul sentimentelor general omenesti.
Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor roman. El este o aparitie aproape inexplicabila in literatura noastra. El a cazut in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi.

intamplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XlX-lea, secol atat de bogat, cel mai bogat in lirici, sa se nasca la noi, intr-un colt din fundul Moldovei.
Iar daca ne gandim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gandim la faptul ca Eminescu a aparut intr-o literatura incepatoare, fara traditii, fara modele, fara limba artistica, fara limba literara fixata; daca ne gandim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor; daca mai adaogam ca opera lui, creata in conditii asa de grele, a fost infaptuita pana la varsta de treizeci si trei de ani, pana la varsta cand un poet de o asa puternica gandire abia incepe sa devina ceea ce e menit sa fie, - atunci poate avem dreptul sa spunem ca in Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa pe propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda in care s-a rasfrant atat de incantator.
Impresia, cu nimic comparabila pe care o face Eminescu asupra cetitorului, se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom incerca sa-1 definim in randurile urmatoare.
Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara „subiect" si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.
Eminescu nu canta incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu canta farmecele unei femei, ci femeia; nu ne da crampeie separate din natura, colturi de peisagii, ci ceea ce este mai general in natura. Ca pentru a reda generalul, utilizeaza culori ale particularului, aceasta se intelege de la sine. Dar ceea ce vrea sa ne dea, e generalul, iubirea, femeia, natura.

Cercetarea manuscriselor sale, tiparite sub numele nedrept „postume", dovedeste in chip experimental adevarul acestei observatii, in manuscrisele sale gasim uneori poezii ocazionale, in care omul si-a notat sentimentele si din care poetul a extras, in urma, poezia definitiva cu caracter general, curatita de tot accidentalul faptelor si de tot particularul sentimentelor. Chiar cand Eminescu, ca sa porneasca, incepe cu un fapt mai particular, niciodata insa de la un incident, avem de observat in primul rand ca faptul particular nu are caracterul curat personal si exceptional si, in al doilea rand, ca Eminescu se ridica imediat la general si universal. in legatura cu aceasta, vom aminti ca, din toate preocuparile privitoare la ideea nationala si la politica, consemnate in multele sale articole de ziar, ceea ce a strabatut in poezia sa este Doina, Scrisoarea IH-a, chintesentiarea voluminosului bagaj de fapte, de idei si sentimente din proza sa politica si sociala. Si aceeasi lipsa de ocazional si in filosofia sa poetica pesimista. Aproape nici o tanguire personala, nici o zugravire de mizerii particulare, ci din toate suferintele personale, din toate observatiile si experientele particulare - sinteza, chintesenta, generalizarea, asadar aruncarea schelelor pe care s-a ridicat si plutirea in sferele superioare ale contemplatiei pure.
Din toate aceste rezulta ca sentimentul din opera lui Eminescu, fata de sentimentele traite, zilnice ale omului, este ca ideea generala fata cu imaginile sau ideile particulare din care este abstrasa.
Si totusi, aceste extracte de sentiment nu sunt stari de suflet abstracte. Ele au o intensitate si o caldura mai mare decat toate sentimentele incidentale din care sunt extrase. Sunt suma psihologica. Aceste sentimente sunt generale ca o idee si totusi concrete, vii si tulburatoare ca cea mai profunda emotie.
Sentimentul acesta al lui Eminescu nu mai este legat cu un incident din viata. Cu incidentele din viata erau legate sentimentele incidentale, ocazionale din care a rezultat sentimentul general din opera sa.
Acest sentiment este acuma o stare emotionala, un ton al sufletului. Din punctul de vedere al procesului de creatiune, sentimentul este a priori. Textul este consecutiv, este exteriorizarea, „justificarea" sentimentului. Textul este libretul la muzica de sentimente din sufletul poetului.
Libretul acesta i-1 da imaginatia sa bogata si complecta. Dar poetul nu cere imaginatiei decat strictul necesar pentru a-si exprima emotivitatea. De aceea Eminescu, asa de stralucit in imagini, este totusi asa de econom, asa de concis si de scurt. De aceea in poezia lui nu gasim mai niciodata imaginatie pentru imaginatie, ca, de pilda, la Victor Hugo. (Acelasi lucru si in privinta „ideilor" sale, care nu sunt decat un stimul ori o abutisare a emotivitatii sale, ori mai degraba o forma a acestei emotivitati, emotia fata cu viata si cu natura, spaima lui in fata realitatii tangibile si intangibile - pesimismul sau.) Imaginatia este serva supusa a sentimentului. Ea nu are alt rol decat sa exprime sentimentul. De aici caracterul de imaterialitate al poeziei sale lirice, idealitatea ei. De aici, in sfarsit, lipsa de subiecte, de ocazional.
indaratnic si superb dispretuitor al realitatii banale, Eminescu alege din imaginile realitatii elementele care convin sentimentului sau si, idealizandu-le, le combina liber in vederea textului adecvat muzicii sale din suflet.

La minimum de „realism", el isi exprima emotivitatea printr-o combinatie simbolica de imagini, si nu prin imagini din chiar domeniul faptelor legate, in experienta-i proprie, cu sentimentul dat. Asa, muzica funebra din suflet, produsa de regretul dupa un amor defunct, mai just: dupa amorul defunct in genere, are ca libret zugravirea unui sinistru peisagiu boreal (De cate ori iubito). Alte ori, simbolul e mai apropiat (Luceafarul). Adesea, muzica din suflet incheaga o suma de imagini culese de-a lungul vietii si inrudite prin sentimentul comun ce le-a provocat (Melancolie). De cateva ori, muzica se traduce printr-o inscenare romantica, care, sub forma aparenta a baladei, este expresia unui sentiment, de pilda, a nostalgiei care ii canta in suflet (Povestea teiului). De cele mai multe ori, sentimentul, de obicei regretul dupa trecut, rechemarea fericirii imposibile, imbraca forma unei elegii de amor, intr-o scena mai traita, mai realista, desi totusi parca dintr-o lume de vis (S-a dus amorul).




Mai inspre particularizare, mai inspre „realism", ar incepe poezia de confidenta personala, cu subiect, ocazionala, dar in zadar vom cauta in Eminescu exemple pentru asemenea gen.
Aceasta poezie de sentimente generale, exprimata printr-un material de imagini strict necesar prin textul cel mai scurt cu putinta, are puterea sugestiva a muzicii.
Ca si muzica, poezia lui Eminescu, prin sentimentul ei general, prin lipsa ei de subiect si de ocazional, iti transmite cu cea din urma intensitate o stare emotionala generala, pe care o umpli cu propriile-ti sentimente, pe care o colorezi cu propriile-ti evenimente sufletesti. De aici si sentimentul de colaborare al cetitorului - „cetirea printre randuri" - iluzionarea lui, credinta naiva in adevarul fictiunii de opera, de aici sugestivitatea lui Eminescu.
Ca si muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconstient stari nebanuite de suflet, pe care le lasa cu nelamuritul lor si, exprimand inexprimabilul, ne face cunoscut, in clipe de fulger, profundul sufletului nostru. De aici senzatia infinitului, a lucrului in sine, a „vointei" lui Schopenhauer, pe care ne-o da poezia lui Eminescu.
Ivan Turgheniev, poate cel mai mare poet in proza al omenirii, ajungand cu povestirea la momentul supremei melancolii a unui erou al sau, se declara invins de greutatea analizei si, ca sa arate printr-un cuvant profunditatea sentimentului de care e cuprins personagiul sau, zice ca numai muzica ar putea s-o exprime. Eminescu a invins de multe ori aceasta greutate, realizand imposibilul.
Dar muzica aceasta profunda a lui Eminescu a mai capatat prestigiul unei alte muzici, aceea a versului sau hipnotic, combinata din sonoritati de silabe, de ritmuri si de rime:

Adormind de armonia/ Codrului batut de ganduri,/ Flori de tei deasupra noastra I Or sa cada randuri-randuri."
Dandu-mi din ochiul tau senin IO raza dinadins.
Acele dulci cuvinte I De care azi abia mi-aduc I Aminte

Muzica prin fond ca si prin forma, poezia lui Eminescu nu mai are
nevoie de nici o alta melodie, si cu atat mai putin de cele care circula

Spuneam mai sus ca poezia lui Eminescu ne da senzatia „vointei" lui Schopenhauer.
Sa lamurim aceasta propozitie metafizica, sa traducem acest termen schopenhauerian si, cu aceasta ocazie, sa mai adaogam cateva cuvinte in privinta psihologiei poetului.
Vorbind de arte, Schopenhauer arata ca, in deosebire de toate celelalte, care ne dau copia „ideilor" platoniciene prin imagini din lumea aparentelor, muzica ne da insasi imaginea „vointei".
„Vointa", in metafizica lui Schopenhauer, este lucrul in sine, realitatea ultima, aceea care nu cade sub simturi, substratul aparentelor.
Acest „lucru in sine" nu-1 putem surprinde nicairi in univers, decat in noi si anume in ceea ce s-ar putea numi impulsivitate, dorinta, afectivitate, emotivitate. Acestea sunt pentru Schopenhauer „vointa" revelata noua si a carei imagina este muzica.
Ceea ce a sugerat lui Schopenhauer ideea ca emotivitatea este „lucrul in sine", este pozitia ei fata de starile de cunostinta, care „reprezinta" lumea, fenomenele, aparentele.
In adevar, emotivitatea nu numai ca nu are nimic comun cu cunostinta, dar s-ar putea spune ca e contrarul constiintei. Ea este raspunsul nostru, reactiunea noastra la impresiile lumii din afara. Emotivitatea noastra este in intregime eu, pe cand senzatiile noastre venite prin simturi sunt lumea din afara plus eu. Aceasta emotivitate, aceasta reactiune este rasunetul intregului nostru organism, al intregii noastre vieti organice.
Emotivitatea n-o percepi ca ceva care se poate defini prin datele simturilor, pentru ca n-o percepi prin simturile externe, cum percepi intreaga existenta. O percepi printr-un simt intim, simtul intern..
Fiecare din noi este ceea ce e aceasta emotivitate, adica totalitatea senzatiilor organice produse de intreg organismul nostru. Ideile noastre, filosofia noastra sunt justificarea, advocatul acestei emotivitati. Ea este deci, inca o data, faptul fundamental psihic, substratul vietii sufletesti. De aici senzatia de ceva mai profund si de ceva anterior.

Aceasta este cauza pentru care Schopenhauer crede ca are dreptul sa opuna lumii aparentelor, lumea aceasta interna, profunda, obscura, nelamurita si s-o socoata ca participand din lucrul in sine, care se ascunde in dosul fenomenelor.
Daca Schopenhauer nu are dreptul sa gratifice emotivitatea noastra cu numele de lucru in sine, ramane insa, din filosofia lui, adevarul ca aceasta emotivitate e faptul fundamental al sufletului nostru, eul nostru adevarat, diferentierea noastra de tot restul universului si ca muzica ne pune direct si mai cu putere in contact cu dansa decat orice alta arta si fara sa ne indice imagini, emotivitatea ramanand generala, nedefinita, emotivitate pentru emotivitate, urmand ca s-o coloram noi in urma.
Miscandu-ne sufletul cu putere fara sa ne dea imagini ale lumii reale, punandu-ne in contact cu lumea obscura din fundul sufletului nostru, muzica, in adevar, ne da impresia ca ne pune in fata lucrului in sine, numit de Schopenhauer „vointa".
Si cand am spus ca poezia lui Eminescu ne da senzatia „vointei" lui Schopenhauer, am voit sa rezumez in termeni schopenhauerieni ideea pe care ma incerc s-o dovedesc ca farmecul acestei poezii se explica prin efectul ei asemanator cu al muzicii.
De aici si senzatia de infinit pe care o da poezia lui Eminescu. In adevar, punandu-ne in contact cu emotivitatea noastra profunda, nedefinita, nelamurita, ea ne pune in contact cu un infinit, cu singurul infinit palpabil pentru noi, cu infinitul sufletului nostru - cu infinitul.
Dar emotivitatea, de care am vorbit pana acum si care este principiul explicativ al poeziei eminesciane, a avut nevoie de imagini sugestive, de puncte de vedere inalte si de sonoritati de forma. Altmintrelea, ea ar fi ramas zadarnica, oarba, muta, ca la cei mai multi dintre noi. Si sufletul lui Eminescu a fost destul de bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism complect. A avut totul, toata gama senzatiilor, imaginatia complecta, inteligenta inalta. El a concentrat in sine varstele omenirii si varstele omului. Emotiv si imaginativ ca un primitiv, naiv si curios ca un copil, nou in fata universului, el a fost in acelasi timp inarmat de cunostinti ca un invatat si abstractor de idei ca un metafizician.
intalnirea unor insusiri atat de eminente este asa de rara, incat Caragiale a putut spune cu drept cuvant ca vor trece secoli pana ce se va mai naste un al doilea Eminescu.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani