Opera poetica a lui Eminescu referat






Adancirea problemelor pe care le suscita opera poetica a lui Eminescu se poate face numai intr-o monografie speciala, de aceea, ca introducere la editia de fata, ne vom margini la o privire generala.
Ceea ce izbeste ochiul cercetatorului literar este comuniunea spirituala pe care poetul, inca din adolescenta, o are cu tot ce se poate numi cultura in ambianta in care el si-a desfasurat activitatea. Nu s-a singularizat ca viata, caci tine legaturi stranse cu parintii, cu prietenii, cu artistii pe care i-a urmat cu entuziasm in colindarea lor prin tara, cu noii cunoscuti pe care si i-a facut in drumul spre Blaj si de aici, prin tara, din nou spre Cernauti. Nu a ramas indiferent fata de poezia noastra, ci dimpotriva a cautat s-o cunoasca in toate manifestarile ei.

Ca teme si ca limba, unde se pot stabili raporturi intre poeziile din Familia si operele lui Alecsandri, Bolintineanu, Eliade Radulescu, Sihleanu, Deparateanu, Creteanu si tot ce se putea cunoaste prin Lepturariul lui Aron Pumnul. in acelasi timp, initierea in istoria neamului si-o face prin Letopisete (1845-1852), Arhiva romaneasca (1840 1841 si 1845), Arhiva istorica a Romaniei (1865-1867) si prin scrierile istorice ale lui Hasdeu. Ecoul cunostintelor din lucrarile si scriitorii amintiti se poate urmari de Ia poezia La mormantul lui Aron Pumnul pana la Amicului Filimon Ilia.
Totusi nu se poate afirma ca poetul, chiar si acum in adolescenta, ar fi un imitator. Temele cantate, desi sunt cele obisnuit romantice ale epocei, in felul lor de tratare poarta semnele a ceea ce se poate numi o personalitate in formatie. Limba poeziilor lui Eminescu este acum o sinteza a limbii noastre pana la 1866, iar amestecul de cuvinte populare, arhaisme, neologisme, provincialisme cu fonetica moldoveneasca ori cu intonatie transilvana, ne retine atentia. Eminescu este cel dintai poet al nostru care, cunoscand toate provinciile romanesti inca inainte de varsta de 20 de ani, a realizat o alianta de graiuri, si ca spirit, in aceasta privinta, este un discipol al Daciei literare. Si in ce priveste temele, este un fel al lui de-a-si arata caldura familiara pentru oamenii mari ai neamului, gingasia in exprimarea dragostei pentru pamantul natal, avantul in critica din Junii corupti. Scriind intr-o epoca in care toti erau preocupati de nationalitatea noastra si-si aratau energia morala, si tanarul poet a scris Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie sub impulsul care ii venea din realitatile vietii noastre istorice.
Ajuns la universitati straine, Eminescu, intocmai ca in adolescenta, are pasiunea de-a se instrui, de a-si insusi cultura epocii lui. Curiozitatea pentru literatura straina si-o aratase inca de pe bancile scolii gimnaziale: mitologia greco-Iatina, povestirile cu culoare orientala ale Seherazadei, scrierile fantastice ale lui Hoffmann, Noptile lui Young in traducerea lui Simion Marcovici, povestirea cu tema mistica-ocultista Lantul de aur a suedezului Onkel Adam, poeziile lui Schiller pot fi mentionate pe baze documentare.

Epoca studiilor la Viena si Berlin insemneaza insa pentru inzestratul tanar asimilarea unui nou strat de cultura cu rezonanta in afectivitate, gandire si imaginatie. Pentru Shakespeare, pe care, in 1870, il socoate „geniala acvila a Nordului" va scrie cativa ani mai tarziu versurile din Cartile. Faust, ca personaj modem ca sensibilitate, gandire si aspiratii umane, si alte scrieri ale lui Goethe il obsedeaza ani de zile. Byron ii este cunoscut de aproape, iar Satan, personificare a individualismului romantic, isi are locul lui in felul cum Eminescu isi exprima revolta in Demonism ori in diferite parti ale versiunilor Muresanu.
A patruns scrierile lui Schopenhauer, sorbind tot ce putea sa-i dea o privire adanca asupra desfasurarii istoriei omenirii. Si poetul nostru a simtit ce este tragic in existenta cosmosului, ca si in aceea a slabei fapturi omenesti, deopotriva supuse vampirismului timpului - viermele vremei roade in noi - dar nu l-a urmat pe filozoful german in predicarea ascezei ca mijloc de stingere a vietii. Cu elan mereu tanar a cantat iubirea si a innobilat in inalta poezie si ceea ce gandirea ii arata ca „un instinct atat de van". Ne-a creat mare poezie pasionala de la acel vers unic ca naivitate „Locul aripelor albe l-as cata-n delirul meu" pana la acele unice ca dezlantuire de afectiune „Ca zece morti deodata durerile iubiri-s/ Cu-acele morti in suflet eu te iubesc, Tomiris" si de la acestea pana la durerea stapanita din Oda - in metru antic si apoi la versul amar „Caci azi le semeni tuturor" din Pe langa plopii fara sot.
Asadar acceptand pesimismul cunoasterii, Eminescu nu-1 urmeaza pe Schepenhauer in ceea ce este solutie extrema a filozofiei lui. Si chiar pesimismul, asa cum il avem la poetul nostru, nu exclude o framantare spirituala care se incadreaza in framantarea universala, caci in opera poetului avem puse fata in fata viata si moarte, absolut si marginire, bine si rau, perfectie si decadere, dumnezeire si satanism, asa ca la toti marii romantici ai secolului. Se poate spune si despre Eminescu ceea ce, in L'originalite de Baudelaire, Robert Vivier a scris despre poetul francez: „En jetant ainsi son drame interieur sur le plan universel, Baudelaire faisait du romantisme bien autre chose que Pideal d'un siecle et la formule d'un mouvement litteraire: ii le placait du corp parmi Ies possibilites etemelles de la nature humaine, et le transformait en l'un des poles entre lesquels oscille notre comprehension de la vie".
La Schopenhauer se adauga Kant si acesta ii da fara indoiala acea inaltime de la care priveste lucrurile. Ii influenteaza si atitudinea morala, facandu-1 sa se exprime pe sine in versuri ca: „Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec", ori „Prea bun pentru-a fi mare, prea mandru spre-a li mic".
Filozofia metafizica o completeaza cu filozofia practic-sociala de la Zeitschrift fur Volkerpsychologie, intalnindu-se in preocupari cu celalalt tanar de marc inaltime spirituala. Al. Xenopol, si luandu-si note despre importantul studiu Einleilende Gedanken uber Volkerpsychologie. Studiile de psihologie etnica il vor preocupa si-n epoca activitatii la Timpul, dar inca de pe acum, il fac sa dea atentie la tot ce este original in viata neamului nostru, in manifestarile literare si indeosebi in poezia populara.
Tanarul pasionat de cunoastere si de poezie trebuie sa fi simtit o marc fericire ca se alia la studii in epoca de glorie si de deplina recunoastere a lui Wagner. Prin acesta a ajuns la intelegerea poeziei miturilor, de la acesta i-a venit ideea de-a trata poc mitul dacic, asa cum Wagner s-a aratat inspiratul din mit in Tannhauser, in Lohengrin. , Parsifal si indeosebi in intreaga tetralogie a Nibelungilor.
Se poate afirma ca tot ce-a asimilat, in ce priveste cultura, Eminescu pana la sfarsitul anului 1874, i-a ramas fundamental in formatia lui de poet. Poezia si cultura nu pot fi privite separat una de alta, cand cercetam caracterizarile si gandirea din Epigonii, filozofia din Memento mori, care ramane totusi un original poem istoric bogat in pitoresc imaginativ, preocuparile sociale din imparat si proletar, accentele de revolta din Muresanu, versiunea 1872, ori mistica swedenborgiana din Feciorul de imparat fara de stea. Si in cea de-a doua epoca a vietii lui, Eminescu se caracterizeaza tot prin comuniune spirituala cu ceea ce constituie marea literatura si filozofie, desigur cu un orizont mai amplu-cuprinzator decat in anii adolescentei.

In toamna anului 1874, intorcandu-se la lasi, Eminescu este mai intai pasionat pentru poezia populara. intr-o scrisoare din 8 XI 1871, martu.'seste Veronicai Miele ca este preocupat de cronicele roastre si de culegerile populare, acestea oferindu-i motive de inspiratie. in adevar, din aceasta vreme incep sa fie scrise Calin Nebunul, Fata-n gradina de aur, Miron si frumoasa fara corp. Valoarea folclorului o intrevazuse sentimental inca de pe cand facuse parte din societatea „Orientul" (1869), dar acum o intelege rational, ca om cu cultura filozofica. Si de data aceasta, • Eminescu ni se infatiseaza ca realizator al unei sinteze de cultura si de poezie, pe aceasta din urma intuind-o, asa cum se arata ea, ca simtire si imaginatie, in basme, doine, balade.

Toata activitatea epocei de maturitate, cu Scrisorile, Sarmis-Gemenii, Glossa, Luceafarul, Doina este aceea a unui poet destinat sa se simta mereu al comunitatii din care s-a ridicat, spre a-i canta trecutul istoric, spre a exprima o framantata poezie a dragostei, spre a arata desertaciunea multor lucruri pentru care se pasioneaza multimea, spre a pluti in sfere de gandire, spre a da pe fata dureri si revolte care razbat si din versurile populare. Urmarind dezvoltarea poeziei lui Eminescu de la incercarile din Familia pana la Luceafarul, se poate observa o crestere in amploare si adancime a conceptiei, o dezmarginirc din emotii pur personale spre a se inajta la teme universale, dar in acelasi timp, o data cu dezmarginirea, avem si o progresiva inradacinare in viata etnica. in poeziile intimiste Craiasa din povesti. Atat de frageda, sonetul Afara-i toamna patrund si elemente populare. in poezia inspirata din viata neamului nostru aceste elemente au rol mult mai important. Astfel, in Scrisoarea III, visul sultanului este tema de folclor oriental, iar scrisoarea fiului voievodului este numai prelucrarea unei culegeri populare. Ceea ce apartine, ca poezie, poporului este fundamental in Doina. in poezia de tema universala Luceafarul, influenta populara este de prim ordin, insusi poemul filozofic avand infatisarea de basm in versuri, basm popular fiind si izvorul lui literar. Poetul, in toate etapele creatiei lui artistice a ramas inradacinat in traditie si in viata artistica a poporului. Numai asa a izbutit sa-l exprime cu arta in simtirea si in gandirea lui. Ne ramane statornic in minte marturia dintr-un caiet al poetului: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar"

Ne vom opri acum la unele chestiuni privitoare la opera poetica a lui Eminescu asa cum se prezinta in editia de fata.
Din aceasta noua organizare a operei poetice, mai putem afla cu surprindere ca Eminescu avea lucrari aproape definitivate care, de s-ar fi publicat prin 1872-1874, ar fi insemnat inca de pe atunci momente importante in dezvoltarea poeziei noastre moderne: Filosojia copilei (1867), De ce sa mori tu? (1869), Locul aripelor (1869), Basmul ce i l-as spune ei (1871), Frumoasa si juna (1871), Demonism (1871-1872), Eco (1872), din care face parte si Sara pe deal publicata numai in 1885 de Maiorescu, Odin si poetul (1872), parti intregi din cele doua mari poeme Feciorul de imparat fara de stea si Memento mori fac din Eminescu, inca inainte de imparat si proletar (1874), cel mai marc poet pe care l-a avut literatura noastra.
Aceleasi expresii ori imagini sunt reluate in cursul activitatii poetului, folosite intr-un nou context si inzestrate cu un continut afectiv si ideatic, de mare amploare. in Din strainatate (1866), doua versuri caracterizeaza indeosebi starea afectiva a poetului:

E inima mea trista, ce n-are mangaiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit.

„Dor nemarginit" are aici un cuprins afectiv apropiat de ce este „dorul" in intelesul graiului popular. Cincisprezece ani mai tarziu, in 1881, apare Scrisoarea I, din care desprindem versurile:

De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vind din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit
Sunt atrase la viata de un dor nemarginit.

De data aceasta, „dor nemarginit" exprima un gand filozofic, este o adancire a problemei lucrului in sine, a vointei deci in interpretarea schopenhaueriana, ca forta ce imboldeste spre viata tot ce este pe lume, de la piatra imobila pana la fiinta umana incercata de pasiuni si framantata de idei. Unele imagini sunt smulse din lucrari care n-au mai fost duse la desavarsire si-si capata o noua stralucire fiind fixate intr-o capodopera. Astfel, in Memento mori, v. 332:

Si din sure cai de caos colonii de lumi pierdute

il reaflam in Scrisoarea I.

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute.

in povestirea al carei erou este faraonul Tla: „Ajunsera curand afara de oras, la tintirimul cu murii lui albi si lungi, ce pareau unsi cu var de lumina lunii". in Melancolie (1876) se afla cunoscutele versuri:

Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar.

in poezia Locul aripelor (1869):

Cungiurand c-un brat molatec gatul tau cel alb ca zarea,

„brat molatec" este clara expresie a senzualitatii si voluptatii. Cand insa, in Venere si Madona (1870) poetul scrie:

Brat molatic ca gandirea unui imparat poet

suntem transpusi pe alt plan afectiv si ideologic.
intr-o scena din Bogdan Dragos, incercarea dramatica de prin 1877, se afla urmatoarele versuri:

Tu esti asa de alba ca floarea de cires
Si soarta mea te puse in calea mea sa iesi
Sa treci ca o usoara craiasa din povesti
Tu gingasa mireasa a sufletului meu

in toate versiunile poeziei Atat de frageda (1879) s-au pastrat forme modificate ale acestor versuri, esentialul insa a ramas acelasi, spre a ne sugera un candid sentiment de dragoste.
Aceste reluari de expresii, imagini, versuri intregi pun insa si o grava problema in legatura cu desfasurarea talentului poetului.
Chiar din 1872, dand forma definitiva nuvelei Sarmanul Dionis, poetul a renuntat sa mai lucreze la romanul Naturi catilinare. in aceeasi epoca, publica Egipetul, dar paraseste marele poem din care faceau parte versurile acestei poezii. Memento mori. Ca poezie aparte apare imparat si proletar (1874), desi si aceasta trebuia sa fie un episod tot din Memento mori. in 1876 publica atat de frumoasele versuri din Calin - File din poveste, dar toate isi aveau locul in Calin Nebunul, marele basm in versuri la a carui definitivare a renuntat. incercarea dramatica Bogdan Dragos este saracita de valori poetice spre a se ajunge la Atat de frageda, la parti din Diamantul Nordului, la parti din Sarmis - Gemenii si la Renuntare. Si Sarmis - Gemenii, in loc sa fie adusa la desavarsire, ramane la rolul de-a furniza versuri frumoase pentru Atat de frageda si Din valurile vremii.
Ramanem nedumeriti ca poetul a putut sa-si sfarame geme unice spre a se face slefuitor de marunte pietre pretioase. Urmarind desfasurarea in timp a operei lui Eminescu si coroborand informatiile biografice, se pot surprinde momentele cand apar la poet „semnele disperarii", incepand inca din epoca Vienei, poetul devine tot mai constient de un rau organic care il mineaza si-l face sa creada ca nu mai avea timp pentru marile opere insailate in liniile lor generale si realizate chiar in multe parti. Atunci a inceput sa-si rapeasca fragmente din manuscrise si sa publice lucrari revelatoare pentru unele posibilitati cu care l-a daruit o natura, pe care, in sinea lui, avea motive s-o binecuvanteze, dar si s-o blesteme. Este un tragic proces pe care l-am urmarit in Eminescu -Viata si opera si am ajuns la convingerea ca, oferindu-i-se postul de redactor la Timpul, Eiminescu n-a lasat sa-i scape prilejul si s-a aruncat in ziaristica militanta ca spre o salvare.
Nimeni nu mai pune la indoiala ca Eminescu a fost un poet cult, in intelesul ca-si insusise tot ce, in epoca lui, se putea numi inalta cultura literara si filozofica. Si fara sa-si fi imbogatit spiritul cu varietatea de cunostinte, pe care le releva in parte notele din manuscrisele sale, ar fi fost un mare poet datorita insusirilor lui innascute, ar fi fost un Creanga al poeziei sau ceva care sa ne indrepte gandul spre taranul anonim creator al Mioritei. Urmarirea insa a poeziilor lui in desfasurarea lor evolutiva duce spre observatii din care vom nota aici cateva.
in marele episod inchinat Greciei, in poemul Memento mori, Eminescu se arata cunoscator al unei povestiri mitologice, de care va fi fost impresionat inca de pe vremea cand, la gimnaziul din Cernauti, citea cu pasiune cartea elementar-informativa a lui 'G. Reinbeck, Mythologie Jur Nichisiudierende. Orfeu, cu incredere in acordurile artei, patrunde in intunecimile infernului, de unde izbuteste s-o indrumeze spre lumina pe Euridice, dar nerespectand legea ce i-o impusese Proserpina, o pierde din nou pe cea aproape ajunsa la poarta deschisa spre viata pamanteasca. Coplesit de durere si de deznadejde, cantaretul mitic sta cu cotul rezemat de arfa pe care o sfaramase.
Eminescu isi pune problema ce a facut Orfeu cu instrumentul din care scotea sunetele care imblanzeau fiarele si dadeau viata lucrurilor. Aruncand arfa in haos, lumile toate: „Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lunc", ar fi pomit pe calea pierderii in spatiul nesfarsit.
Poetul crede insa ca arfa ar fi fost aruncata in mare si a fost urmata de Grecia care a lunecat spre decadere, dupa ce inflorise ca nici o alta tara cu gandurile ei sublime si cu arta ei neintrecuta. Credinta aceasta este insa tulburata de indoiala. Daca totusi arfa n-a fost aruncata in mare, ci in haos? Si o data stapanit de noul gand, Eminescu ajunge la exprimarea unei idei poetice, pe cat de impresionanta, pe atat de noua in literatura noastra:

Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtire cade?
Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza-a arfe-antice suspinare-aeriana,
Poale ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult de mult!

Aici nu mai avem un element livresc, ci intuirea poetica a starii afective caracteristice secolului. Este acel Wehschmerz, de care aminteste Eminescu in scrisoarea catre lacob Negruzzi, din Viena 5/17 iunie 1870, lamuritoare pentru ideea poetica din Epigonii. Este starea de indurerare pe care au exprimat-o marii reprezentanti spirituali de la Byron si Leopardi pana Ia Schopenhauer, de la John Keats, poetul lui Endymion, pentru care durerea-nefericirea este o stare naturala a lumii, pana la Leconte de Lisle, ganditorul poet din Bhagavat, patruns de ideea ca universul este strabatut de vaierul suferintei:

Une plaine est au fond de la rumeur des nuits,
Lamentation large et souffrance inconnue
Qui monte de la terre et roule dans la nue

Prin versurile lui, Eminescu arata ca indurarea personala coincide cu aceea a umanitatii secolului. Si acum sensibilitatea poetului se arata adanca si fin nuantata.

Dar in aceasta intuire a unui Weltschmerz, pe care-1 afla si la poeti de-ai nostri ca Nicoleanu, Skeletti si Matilda Cugler, Eminescu arata si patrunderea unei stari afective in desfasurare. Cu cat inaintam spre sfarsitul secolului, tot mai precis capata expresie gandul falimentului stiintei, in care multi isi pusesera nadejdea crearii fericirii in societatea umana. Occidentul nu mai crede in ratiunea universala si-si cauta alte cai care sa duca spre indepartarea nelinistilor si satisfacerea aspiratiilor interioare. Detronand ratiunea, unii merg spre credinta religioasa, altii spre exaltarea pasiunii, trairii, urmarii fortelor obscure din fiinta umana. Antiintelectualism ori antiscientism isi afla expresia in scriitori ca Gide din L'Immoraliste (1894), ori ca Brunetiere din Sur Ies chemins de la croyance, care, in 1896, proclama „la faillite de la science".




Si la noi avem unele manifestari intelectuale semnificative inca din perioada pre-samanatorista. in Epoca, din 9 II 1896 se inregistreaza conferinta lui Brunetiere Renasterea idealismului, inscriind-o ca o reactiune fata de pozitivism, realism si naturalism. in acelasi ziar, la 7 XI 1896, Radulescu-Motru face o privire asupra gandirii si sensibilitatii occidentale prin articolul Curentul idealist contemporan.
Am scos in relief aceste date, fiindca inca de prin 1874 Eminescu ni se da pe fata ca poet care isi are mijloacele Iui pentru descifrarea a ceea ce era zbucium in adancul sensibilitatii umane si scrie acele versuri din in cautarea Seherazadei, pe care editia Perpessicius Ie-a adus la cunostinta marei multimi:

E Orientul. Codrii cu grandoare, Cu varfii nalti vor norii sa-i disfete. Cetati prin ei isi pierd a lor splendoare
Ajung la tarm - se-ndoaie ca o lira Cu valuri instrunita-n lunge randuri, Un mic liman, ce raze bland respira.
Corabiei apusene grea de ganduri Sinistre - eu pe valuri ii dau drumul. Franta de stanci se risipeste-n scanduri
Las pe-altii sa zideasca din ruine Zidiri de-o zi pe rabdatoarea spala A vechiului pamant, ce nu-s de mine.
In furnicarii din Apus ei toata Viata-sifac doruri vane, nebune, Nu stiu ca-n lume nu-i ceea ce cata.
Ei caut adevar - gasesc minciune. Neam vine si neam trece - toti se-nsala. Eu adevar nu cat - ci-ntelepciune.
Caci mintea cea dcntelepciune goala, Oricat de multe adevaruri stire-ar, Izvor de amarare-i si de boala.

Romantica este si aceasta atitudine a poetului, „intelepciunea" este aici opusa „cautarii adevarului", „scientismului" occidental al secolului.

Romantic fara indoiala, cum dealtfel singur se considera, Eminescu are in scrisul lui si note realiste. Sa ne oprim Ia unele versuri care au fost aduse de mai multe ori in discutie de cercetatorii operei poetului.
in Candte-am vazut. Venera care poate fi de prin 1876, urmatoarele versuri:

Te miri atunci, craiasa, cand tu zambesti, ca tac:
Eu idolului mandru scot ochii blanzi de serpe,
La rodul gurii tale gandirile-mi sunt sterpe.
De carnurile albe eufalcile-ti dizbrac. ,

Si pielea de deasupra ti buzele le tai.
Hidoasa capafana de paru-i despoiata,
Din sange si din flegma scarbos e inchegata.
O, ce ramase-atuncea naintea mintii-mi? Vai!

Cu unele modificari, aceste versuri au fost reluate si in Gelozie de prin 1880. Spre Une charogne merge gandul Constantei Marinescu (Postumele lui Eminescu, Buc, 1912). Observam mai intai ca versurile pline de realism ii puteau fi sugerate lui Eminescu si de vreo scriere mistica - avea in biblioteca sa Carticica sfatuitoare pentru pazirea celor cinci simturi - ori chiar de un mare clasic francez. in adevar, in Curierul de Iasi. din 4 iulie 1876, in articolul Teatru de vara, Eminescu se arata cunoscator, insa nu si pretuitor al operei lui Racine. in una din cele mai stralucite creatii dramatice, Athalie, in actul II, scena 5, Jesabel ii apare Athaliei in vis:

Tremble, m 'a-t-elle dit, fille digne de moi; Le cruel Dieu des Juifs I 'emporte aussi sur toi. Je teplains de tomber dans ses mains redoutables, Mafiile. En achevant ces mots epouvantables. Son ombre vers mon Ut aparu se baisser; El moije lui tendais Ies mainspour l'embrasser; Maisje n 'ai plus trouve qu 'un horrible melange D 'os et de chairs meurtris, et traines dans lafange, Des lambeaux pleins de sang, si des membres qffreux Que des chiens devorants se disputaient entre eux.

Admitand insa ca Eminescu a plecat de la Baudelaire, pe care in adevar, l-a cunoscut, ceea ce nu trebuie sa ne mire, caci stim ca-n Convorbiri literare, din 1870, au aparut cateva traduceri din poetul francez „maudit", este necesar sa subliniem ca l-a si inteles pe Baudelaire si a vazut cat spiritualism constituie un fond de nemarginit orizont pentru un realism, desigur, prins in versuri desavarsite. Avem in Une charogne imaginea descompunerii unui hoit, dar hoitul acesta este parte din miscarea, din viata universala. Nu se poate trece peste versuri ca urmatoarele:

Et le ciel regardait la carcasse superbe Comme unefleur s 'epanouir
Et ce monde rendait une itrange musique,
Comme I 'eau courante et le vent. Ou legrain qu'un vanneur d'un mouvement rythmique
Agite et tourne dans son van.

Lesformes s 'effacaient et n 'etaient plus qu 'un reve,
Une ebauche lente a venir Sut la toile oubliee. et que l"artiste acheve
Seulement par le souvenir.

Facem observatia ca si Eminescu nu se opreste la realismul in sine, in Gelozie, ci de la el, prin contrast, se ridica la sentiment si imaginatie de amploare sublima.
Nu materia sub aspectul ei had, iubirea in forma ei ideala il subjuga pe poet:

Dar m-ai invins Patruns-ai a inimei camari
Si-acum lucesti ca steaua fatala peste mari
Pe gandurile mele

Acum pentru a-si exprima sentimentul mai cu putere, Eminescu desfasoara, in versuri de arta desavarsita, un aspect al naturii, impresionand sensibilitatea, inaltand gandirea, vrajind prin imaginatie poetica. Viziunea are grandoare si-i adecvata sentimentului de dragoste sublima:

Ma misc ca oceanul cu suferinti adanci,
Ce bratele-i de valuri le-atarna trist de stanci.
Se-nalta si recade si murmura intr-una
Cand luneca pe negre paduri de paltin luna:
Patruns el e de jalea luminei celei reci
in veci de el departe si el iubind-o-n veci.
De s-ar lasa pe sanu-i. din cer vreodinioara.
El ar simti ca-nluntru-i cu ceru-ntreg coboara
Si-ar cadenta durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i si-n el c-un univers.

Si cum pentru noi, in chip statornic, fiecare parte din opera poetica a lui Eminescu este in raport cu intregul, trimjtem, pentru versurile mentionate, la versificarea de prin 1873 Cum oceanu-ntaratat.
Prin 1870, Eminescu si-a alcatuit un mic volum de poezii, probabil cu intentia de a-1 publica. Aici aflam si cateva din poeziile care ajunsesera la cunostinta publicului: La mormantul lui Arqn Pumnul. De-as avea, O calarire in zori. Din strainatate. Eminescu a introdus marunte modificari in textul mai inainte publicat, si credem ca trebuie sa se tina seama de ele. Astfel, in La mormantul lui Aron Pumnul, versul 3; Acuma, in loc de.C-acuma. Tot aici se vede si renuntarea la unele fonetisme ori ortografieri de scoala bucovineana: samt, pre-n (prin), de-n (din). O calarire in zori sufera numeroase modificari, asa ca o inscriem si ca versiune noua in Comentarii eminesciene, 1866-1874.
Dupa publicarea in Convorbiri literare, Scrisoarea III a fost reprodusa, cu unele remanieri in Timpul, din 10 mai 1881. De aceasta republicare, semnalata inca din 1932, se tine seama in editiile din urma. Si multe erori ar fi disparut de mult din poeziile lui, daca Eminescu si le-ar fi organizat singur pentru republicare in epoca lui de glorie de dupa 1881.
Un caz aparte constituie poezia Dorinta, aparuta in Convorbiri literare, din 4 septembrie 1876. Manuscrisul, incredintat Veronicai Miele la 10 martie 1876, se reintoarce la poet in vremea unei trecatoare neintelegeri cu iubita sa, la 27 iunie 1880. Eminescu a introdus pe manuscris modificari in strofele 2 si 6, care arata si schimbare in atitudinea afectiva a poetului. Modificarile sunt in legatura cu circumstante vremelnice si miscoreaza valoarea artistica a textului din 1876. Pe acesta l-am considerat ca definitiv, dar, in comentariile noastre, am dat indicatiile necesare.

Cercetarea din nou a revistelor la care a colaborat poetul, a editiilor Maiorescu si a manuscriselor lui Eminescu ne-a inlesnit corectarea unor erori strecurate si transmise de la o editie la alta, pana in vremea noastra. Se afla astfel de cercetari si-n poezii de mai mica insemnatate, dar si in cateva din cele mai frumoase creatii ale lui Eminescu. Mentionam aici: Speranta, Epigonii, Antropomorfism. Calin Nebunul, Femeia? mar de cearta. Zadarnic sterge vremea, Pierduta pentru mine, Ghazel, Codru si salon, Tat twam asi, Minte si inima, Cu panzele-atarnate, Scrisoarea II, Scrisoarea V, Oricat de mult am suferit, Pe langa plopii fara sof.
Critica atenta a textului si dorinta de-a smulge intelesul adevarat din versuri care par obscure justifica unele modificari, mai ales daca avem in vedere ca poetul in multe locuri din manuscrise, in momentul inspiratiei, ortografiaza pripit si ca si redactorii de la Convorbiri literare nu o data au trecut prea cu usurinta peste textul primit la redactie. Se stie dealtfel ca Eminescu s-a plans de greselile strecurate in poeziile ce i se publicau.
Un pasaj din Imparat si proletar apare cu deosebiri in diferitele editii: Convorbiri literare si ed. Maiorescu, ed. Ibraileanu si Perpessicius. intelesul este ca lumea ar fi floare a dorintelor obscure. Adevarata forma a versurilor trebuie sa fie aceasta:

In orice minte lumea isi pune intrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge - Floare-a
Dorintelor obscure sadite in noian.

Aceasta este in acord si cu gandirea din strofa urmatoare: samburele lumii dorinta si marirea este traitor in inima orisicui. Din acest sambure, zvarlit la intamplare, venit din mister si plutind in mister, nu se stie daca va iesi ceva. La fel, un pom infloreste, dar „in calea de-a da roade" cele mai multe flori pier.
Pe langa plopii fara sot pune o problema careia trebuie sa i se dea o solutie. Versurile 24, care incheie o strofa, si 25, cu care incepe strofa urmatoare, pot avea sens deosebit dupa cum se face ortografierea, alta la Bogdan-Duica, alta la Perpessicius, alta la Ibraileanu. in Scriitori romani si straini (p. 131 nota) Ibraileanu interpreteaza verbul „inmarmureai" ca tranzitiv, iar „Un chip de-a pururi adorat" ca un complement direct al acestui verb.
Cercetarea textului din Convorbiri literare si apoi a editiilor Maiorescu ne duce spre lamurirea chestiunii. Mai intai, in Convorbiri literare, nu avem „inmarmureai", ci „inmarmurai". Prima forma poate avea si un inteles derivat, a doua este tnsa cu totul clara: de veneai de marmura, te prefaceai in marmura. Se lamureste atunci .si intreaga strofa care urmeaza: prin arta poetului indragostit, iubita ar fi capatat eternitate si ar fi ramas in viziunea posteritatii ca una din acele marmuri care infatiseaza un chip „de-a pururi adorat", asemanator numai cu divinitatile antice eternizate prin sculptura.
Pastrand forma „inmarmurai" din Convorbiri literare si urmand textul din ed. a Vl-a a lui Maiorescu, ajungem la singura forma pe care trebuie s-o primeasca editiile Eminescu:

Ai fi trait in veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
inmarmurai maret -

Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.

Pentru Scrisoarea V, a intrat in Biblioteca Academiei un nou manuscris, 5186, dar acesta nu poate fi socotit ca textul ultim si definitiv. Cercetarea versiunilor Scrisorilor ni-1 arata pe poet lasandu-se mai intai in voia imaginatiei si improvizatiei, de pe urma carora textul este prolix. Numai apoi vine munca de indepartare a tot ce este de prisos ori nu cadreaza cu tonul general si cu tinuta spirituala a operei. Din versurile Scrisorii II si Scrisorii III poetul a eliminat pasaje intregi a caror expresie vehementa, raportata la anumite persoane din viata noastra publica, iesea din limitele artei. Si versiunea din ms. 5186 nu poate fi luata in considerare in detrimentul textului concis si bine organizat din Convorbiri literare, I februarie 1890 si editia a V-a Maiorescu.
Acest text trebuie completat, cum au facut Scurtu, Ibraileanu si Perpessicius, cu versurile 79-81, absolut necesare si pe care le cuprinde ms. 2252:

Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga
C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleaga
Ar implea-a ta adancime cu luceferi luminosi?

Aceste trei versuri vor fi format o grupa strofica, pe care culegatorul tipografic a sarit-o din neatentie, fapt care a ramas neobservat de redactorul Convorbirilor literare. Greseala a patruns apoi in toate editiile.
Egipetul a aparut in Convorbiri literare, din 15 iunie 1872. Sara pe deal a fost publicata de Maiorescu in Convorbiri literare, din 1 iulie 1885. Pentru intelegerea mai buna a inspiratiei poetului, am redat intaiei poezii locul ei in Memento mori, iar celeilalte locul ei in Eco. Pentru atat de artistica poezie Sara pe deal este bine sa se stie ca Eminescu a scris-o in epoca de tinerete, prin 1872.
In postumele lui Eminescu, publicate de editori dupa manuscrise, lipsesc uneori cuvinte din versuri. Perpessicius a completat aceste lipsuri, adesea intuind cuvantul care intregea in mod firesc versul. Pe langa versiunile cu scrisul grabit si cu multe corectari, se afla si versiuni scrise caligrafic si care lasa impresia ca ar reprezenta formele definitive. Se intampla insa uneori ca si in acestea sa se fi strecurat erori, pe care alte versiuni ne ajuta sa le indepartam. Astfel Ah, cerut-am de la zodii, poezie transcrisa frumos in ms. 2262, f. 146v., cuprinde versul 3 intr-o forma gresita gramatical.

Dulcii sanului tau rodii

Forma corecta se afla in acelasi ms. la f. 93.

Dulci a sanului tau rodii

Evident „a" este un moldovenism, in loc de „ale". O alta forma avem, in acelasi ms. la f. 112:

Ale (sanului) pieptului tau rodii.

Sunt cazuri care dau nastere la unele discutii. in Codru si salon, strofa care cuprinde versurile 125-128 are versul din urma necomplet si nedefinit. „Si-n ast mormant as pune iubita-mi". Spre-a nu prezenta un text lacunar, Perpessicius completeaza si creeaza un nou vers:

Si-n ast mormant te-as pune ca pe-un margaritar.

Dar Eminescu mai are si acest cuvant (margaritar) si la rima versului 98 si, apoi, credem ca poetul l-a evitat si din motiv ca socotea nepotrivita comparatia care, ca sa zicem asa, se oferea de la sine prin usurinta rimei.

in loc sa colaboram cu poetul, credem ca este preferabil sa se transpuna aici intreaga strofa, bine inchegata, asa cum se afla in versiunea din ms. 2280, f. 1 l-12v.:

Si de-ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere - as stinge cu un gand
intr-o gramada nalta sistemele solare
Si chipul tau de marmur l-as pune-n ast mormint.

Caz asemanator in 0,-ntelepciune, ai aripi de ceara!, in strofa a patra, lipsesc versurile 5-6 pe care le completeaza Perpessicius cu versuri proprii. Preferam transpunerea aici a strofei intregi complete, asa cum o avem in versiunea din ms. 2255, f. 302v.
Nu se poate trece cu usurinta peste problema fonetismelor moldovenesti. Pe vremuri, cand Macedonski si Literatorul duceau campania impotriva Convorbirilor literare si indeosebi a lui Eminescu. Th. M. Stoenescu a putut scrie ca Eminescu era „poet al dialectului moldovenesc" (Literatorul, 1881, p, 166). Astazi insa oricine stie ca Eminescu este tot atat al Moldovei cat si al intregului pamant romanesc. Are in scrisul lui particularitati fonetice, dar trebuie sa le luam in scama asa cum sunt, ceea ce nu micsoreaza cu nimic valoarea poetului. Desigur, odata si odata, se va ajunge la o deplina unificare a limbii in scris. Nu putem insa modifica limba lui Eminescu, asa cum n-o modificam nici pe-a lui Neculce, a lui Creanga ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor reprezinta o etapa din istoria limbii noastre si ar fi neserios sa nu o luam in seama.
Pastram deci particularitatile de grai asa cum se afla in manuscrise ori in Convorbiri literare, dar nu consemnam ceea ce ar fi doar grafie specifica epocii. Desigur ca sunt si cazuri cand unificarea de scris nu se poate face. Astfel, un exemplu il avem chiar in Epigonii: versul 112: „Noi reducem tot la pravul" si versul 114: „Toate-s praf"
Eminescu scrie mai adeseori sunt, nu sint. Totusi in Din lira sparta, v. II, Prin nopti tacute, in ms. 2259, Ondina, v. 154, Amorul unei marmure, in ms. 2262, Copila inger, v. 10, avem forma: sint. Se poate intrevederea tendinta poetului de-a folosi forma populara.
u final a fost exclus conform cu normele ortografiei actuale; totusi l-am patrat in unele cazuri, lata cateva exemple:

Misterele noptii, v. 15: viitori; de fapt avem substantivul viitoriu.
La Heliade. v. 18: ingrozitori; nu avem un adj. pi., ci adv. sfng: urla ingrozitoriu
Amicului F.I.:

Voiu, cand mi-or duce ingerii sai
Palida-mi umbra in albul munte,
Sa-mi pui cununa pe a mea frunte

in v. 1 este necesara forma voiu, altfel numai o data cu versul al treilea stim ca avem pers. I prezent de la a voi si nu pronumele personal. De-as muri ori de-ai muri, v. 32:

Prin nourii din cer

ar trebui ceriu spre deosebire de forma verbala de la a cere. Floare albastra, v. 21:

Acolo-n ochi de padure; avem sing. ochiu nu pl. ochi.

Eminescu nu a inteles de la inceput farmecul cuvantului nou. Poeziile cpocei Familia ni-l arata cunoscator de aproape al scriitorilor de la noi si al unor scrieri straine. Gasim la el neologisme de origine neolatina (confie, delasa, eternei, ebenin, flama, grile, in darn, languros, maratra, matinala, mur, tandre) ori germanica (fior, Ulii, orcanul). Prin influenta latinizanta apare la el poteric (in proza) si puteric (in poezie). Este un cuvant pe care il foloseste si Bolintineanu in drama Alexandru Lapusneanu. Sunt frecvente formele cipariene: visure, gandure, ceriure, vinture, canture, vinure. Sub influenta lui Eliade foloseste forme verbale cu rol de adjectiv: sciipinde, saltande, suspinande ori cuvinte ca: belele, tromba. Prescurteaza cuvinte intocmai ca Bolintineanu si Deparateanu: danta, intoana, raspande, spuma (spumega), trona (troneaza), urma (urmeaza). Limba poetica din aceasta epoca este, in general, sub influenta lui Alecsandri.
Numai o data cu Venere si Madona, Epigonii si Mortua est! Eminescu apare ca poel nou. Maiorescu, in Directia noua in poezia si proza romana din 1872, ii gaseste caracteristic „farmecul limbajului (semnul celor alesi)". in adevar, Eminescu, in colaborarea lui la Convorbiri literare, cauta sa-si dezvolte acest farmec al limbajului. A ajuns la aceasta prin cunoasterea limbii cronicarilor, a scrierilor vechi religioase si mai ales a poeziei populare. Parcurgerea poeziilor de la La mormantul lui Aron Pumnul pana la Luceafarul ni-l arata in straduintele lui de a-si insusi toate posibilitatile spre a atinge un ideal:

A turna informa noua limba veche si-nteleapta.

Organizarea cronologica a operei poetice ne inlesneste sa urmarim liniile de dezvoltare a liricei lui Eminescu moment cu moment, avand dinainte si etapele si ansamblul ce le cuprinde. Nu se poate ajunge altfel la idei precise in ce priveste optimismul si pesimismul poetului, formarea lui spirituala sub influente din tara ori din strainatate, alianta de cultura asimilata si de inspiratie proprie, limba lui poetica, personalitatea lui in comuniune afectiva si spirituala cu reprezentantii straluciti ai culturii umane. Numai cercetarea operei lui Eminescu in chip melodic, in desfasurarea ei in timp, ar da studiilor literare o seriozitate ale carei prime semne vor fi ordinea in idei, justetea in interpretare, masura in stabilirea valorii.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani