PADUREA SPANZURATILOR Roman de Liviu Rebreanu. Cartea apare in 1922, iar in 1923 i se atribuie premiul "C. A. Rosetti, Constantin A." al S. S. Rebreanu pentru cel mai bun roman al anului, prin decizia unei comisii alcatuita din somitati: M. Sadoveanu (presedinte), O. Goga, M. Dragomirescu si G. Ibraileanu.
In ceea ce priveste geneza romanului, declaratiile autorului sunt concludente.
In interviul acordat lui Felix Aderca in 1929, publicat sub titlul De vorba cu Liviu Rebreanu in volumul Marturia unei generatii, Rebreanu declara ca spanzurarea la Ghimes a fratelui sau, Emil Rebreanu, ofiter in armata austro-ungara si "dezertor", i-a sugerat ideca romanului, iar viziunea tragica a "padurii" i-a fost inoculata de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Natiunilor, fotografii ce reprezentau padurile "tradatorilor de patrie" cehoslovaci spanzurati de armata austro-ungara.
Confesiunea autorului continua prin afirmarea caracterului fictional al textului: romanul e, totusi, "alaturi de realitate"; Emil, un "nationalist fara scrupule", declara Rebreanu, era un personaj care "nu inspira decat cel mult o poezie patriotica." Scriitorul revine, in Marturisiri (1932), asupra originilor Padurii spanzuratilor. Emil Rebreanu este eludat de aceasta data din ecuatia genezei textului. Ramane insa ideea fotografiei, aratata de un prieten spre sfarsitul anului 1918, si care reprezenta o padure plina de cehi spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia, in timpul primului razboi mondial. "Aveam, continua Rebreanu, o nuvela proaspata, Catastrofa, al carei erou, roman si ofiter in armata austriaca, e adus de imprejurari sa se lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor". Romanul este scris in 90 de zile, risipite pe parcursul a sase luni, intre 15 decembrie 1921 si 27 iunie . Apare de sub tipar, ca editie integrala, in decembrie 1922.
In 1942, intr-un studiu publicat in numarul 12 din "Revista Fundatiilor' si intitulat Realismul lui Liviu Rebreanu, Eugen Todoran distingea in arta prozatorului doua directii: una exterioara, evidenta in Ion, Rascoala, Gorila sau Jar, si o alta, interioara, reprezentata prin Ciuleandra si Amandoi. Punctul de divergenta dintre cele doua tendinte, afirma criticul, il constituie Padurea spanzuratilor. Roman ambiguu, nu atat din perspectiva schemei generale de constructie, cat mai ales din cea a tehnicii narative (S. llin), Padurea spanzuratilor reprezinta o placa turnanta nu doar intr-o ordine a evolutiei interne a operei lui Rebreanu, ci si din punctul de vedere al evolutiei schemelor si procedeelor narative ce caracterizeaza literatura epica interbelica in intregul sau. Doua modalitati fundamentale se intersecteaza in aceasta caitc, desemnand doua areale distincte in evolutia prozei (in termenii lui Liviu Petrescu - doua "varste ale romanului"). Pe de-o parte se descopera in text o dimensiune, inca vizibila, a realismului si notatiei obiective. Ea se conformeaza spiritului rebrenian al ordinii si transpare din insasi schema intentionat simetrica a fabulei. Ordinea cosmosului epic e una dintre obsesiile majore ale scriitorului si are valoare de evidenta.
Ion, Rascoala, Adam si Eva si intr-o buna masura Ciuleandra marturisesc explicit despre aceasta. Faptul da criticii literare prilej pentru voluptuoase glose asupra "sfericitatii" scrisului lui Rebreanu, asupra structurilor concentrice ale romanului ca si "corp sferoid" etc. Ramane insa de vazut daca structura aparent la fel de ordonata a Padurii conserva sau nu aceasta schema tipologica si daca textul insusi, prin noutatea tehnicii pe care si-o propune scriitorul, nu il confrunta pe insusi el, scriitorul, cu o "revolta", cu refuzul de a se lasa inchis in confiniile unei ordini silnic impuse de pana scripturala. In legatura cu noua tehnica pe care si-o propune Rebreanu, ea e "noua" doar in contextul operei autorului si e desemnata printr-un interes accentuat pentru latura interioara a existentei personajului. Pozitivismului si obiectivismului epic i se opune astfel psihologismul, o zona a imaginarului care, pana in momentul Padurii spanzuratilor, ramasese straina scriiturii autorului. De fapt, o asemenea conjunctie de metode desemneaza o mutatie fundamentala in esenta romanului ca specie. Ea inseamna o schimbare a reperelor universului romanesc: lumii ca intreg i se substituie fiinta. Obiectului i se substituie subiectul. Universul conventional ordonat (supraordonat) este inlocuit de individualitatea autodeterminata. E o decizie riscata din partea eului scriptural rebrenian, structural orientat catre aticismul "maestrului papusar" omnipotent si interesat de controlul absolut asupra propriei productii textuale. Ca dimensiunea emotionala implicata in geneza romanului (moartea fratelui Emil) e responsabila pentm o asemenea mutatie ori constiinta acuta a schimbarii formulei romanesti, schimbare evidenta in peisajul european si romanesc al epocii, sunt simple speculatii. Cu certitudine, insa, in constructia lui Apostol Bologa autorul topeste clemente tinand de tehnicile subiectivitatii. Rezultatul este, daca nu un roman psihologic, cel putin un roman "al constiintei" (N, Manoicscu), ce contrazice astfel, profetic, chiar opiniile marii critici a vremii, reprezentate prin voci precum Eugen Lovinescu, ce opta ferm pentru o evolutie a prozei romanesti catre obiectivitate (evolutia scrisului bengescian, sub tutela maestrului, o dovedeste fara putinta de tagada) si al carui mare favorit continua sa fie romanul Ion. Esenta Padurii spanzuratilor se centreaza in jurul evolutiei interioare a personajului Apostol Bologa. Destinul sau e impartit in trei etape, care articuleaza in succesiunea lor un traseu al unor optiuni ce modifica mereu structura sa interioara. Apostol se naste si creste raft-O familie orientata catre inalte idealuri. Tatal, memorandist, petrecand ani lungi de inchisoare datorita convingerilor sale, ii inculca fiului sentimentul de datorie cetateneasca, iar mama, faptura profund religioasa, sentimentul nu mai putin inaltator al iubirii de Dumnezeu.
Mai tarziu, dupa moartea tatalui si pierderea credintei, Apostol se dedica unei cariere in care ideea de ordine statala reprezinta polul principal. Beneficiar al unei burse de stat intr-un colegiu din Budapesta, mentalitatea lui Bologa este definita de-acum printr-o suma de reflectii, imbratisate cu convingere, asupra "datoriei", "patriei", "ordinii", realitatii. Logodna sa cu Marta, fiica avocatului Domsa din Parva, survine ca o confirmare a deciziei personajului de a se integra unei "ordini a lumii". O ordine sparta insa prin gestul impulsiv de a se inrola, la izbucnirea razboiului, ca voluntar in armata austro-ungara - un gest cu o motivatie frivola, la originea lui aflandu-se de fapt propensiunile Martci pentru uniformele militare. Deloc eroic, deci, gestul capata ulterior implicatii ontologice importante, intrucat el va fi cauza unei mutatii radicale in destinul personajului. Ranit, decorat si avansat Ia gradul de locotenent, Bologa devine un "apostol al razboiului", in care ajunge sa vada "adevaratul izvor de viata". Ca membru al unei curti martiale, il condamna la moarte prin spanzuratoare pe locotenentul ceh Svoboda.
In momentul mortii cehului, "flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa" si Apostol Bologa traverseaza un nou moment al schimbarii interioare. La aceasta contribuie si cuvintele capitanului ceh Klapka, scapat si el de spanzuratoare, si care ii povesteste despre "padurea spanzuratilor" de pe frontul italian, o imagine dantesca a razbunarii imperiului asupra "tradatorilor" cehi.
Criza personajului se accentueaza la vestea ca divizia sa va trece pe frontul romanesc. Lupta directa contra conationalilor reprezinta pentru Apostol Bologa o imposibilitate morala. Se naste astfel ideea dezertarii si o noua etapa religioasa se instaleaza pe esafodajul subrezit al constiintei sale. Aflat acasa in convalescenta, din pricina unei noi rani, Apostol rupe logodna cu Marta, pe motivul prieteniei acesteia cu.ofiterii unguri, ceea ce nu-l impiedica sa se indragosteasca la intoarcerea de pe front de Ilona, fiica groparului ungur Vidor, cu care se si logodeste. Obsedat mereu de ideca dezertarii, intr-un moment de tensiune paroxistica, personajul o pune in practica fara nici o pregatire, ca intr-t) transa. Este prins, condamnat si spanzurat. Formal, structura romanului e simetrica (scena spanzurarii lui Apostol Bologa din final corespunde scenei spanzurarii cehului din deschiderea cartii); asupra esentei romanului insa, evolutia lui Bologa este decisiva. El se misca in confiniilc unui spatiu tensionat. Lumea in razboi, o lume "iesita din tatani", este cadrul ideal pentru descrierea starilor conflictuale ale umanului. Temei razboiului i se asociaza tema iubirii, dar o iubire ca act ratat, pervertita de consecintele conflagratiei ca principiu negator al vietii. Destinul lui Apostol Bologa, complex aniculat, propune imagini ale unei/unor iubiri mereu inadecvate lumii dar si subiectului insusi, ce le traieste la intensitati uneori aproape suspecte.