Padurea spazuratilor - comentariu - roman de Liviu Rebreanu referat






PADUREA SPANZURATILOR Roman de Liviu Rebreanu. Cartea apare in 1922, iar in 1923 i se atribuie premiul „C. A. Rosetti, Constantin A." al S. S. Rebreanu pentru cel mai bun roman al anului, prin decizia unei comisii alcatuita din somitati: M. Sadoveanu (presedinte), O. Goga, M. Dragomirescu si G. Ibraileanu.

In ceea ce priveste geneza romanului, declaratiile autorului sunt concludente.

In interviul acordat lui Felix Aderca in 1929, publicat sub titlul De vorba cu Liviu Rebreanu in volumul Marturia unei generatii, Rebreanu declara ca spanzurarea la Ghimes a fratelui sau, Emil Rebreanu, ofiter in armata austro-ungara si „dezertor", i-a sugerat ideca romanului, iar viziunea tragica a „padurii" i-a fost inoculata de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Natiunilor, fotografii ce reprezentau padurile „tradatorilor de patrie" cehoslovaci spanzurati de armata austro-ungara.

Confesiunea autorului continua prin afirmarea caracterului fictional al textului: romanul e, totusi, „alaturi de realitate"; Emil, un „nationalist fara scrupule", declara Rebreanu, era un personaj care „nu inspira decat cel mult o poezie patriotica." Scriitorul revine, in Marturisiri (1932), asupra originilor Padurii spanzuratilor. Emil Rebreanu este eludat de aceasta data din ecuatia genezei textului. Ramane insa ideea fotografiei, aratata de un prieten spre sfarsitul anului 1918, si care reprezenta o padure plina de cehi spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia, in timpul primului razboi mondial. „Aveam, continua Rebreanu, o nuvela proaspata, Catastrofa, al carei erou, roman si ofiter in armata austriaca, e adus de imprejurari sa se lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor". Romanul este scris in 90 de zile, risipite pe parcursul a sase luni, intre 15 decembrie 1921 si 27 iunie . Apare de sub tipar, ca editie integrala, in decembrie 1922.

In 1942, intr-un studiu publicat in numarul 12 din „Revista Fundatiilor' si intitulat Realismul lui Liviu Rebreanu, Eugen Todoran distingea in arta prozatorului doua directii: una exterioara, evidenta in Ion, Rascoala, Gorila sau Jar, si o alta, interioara, reprezentata prin Ciuleandra si Amandoi. Punctul de divergenta dintre cele doua tendinte, afirma criticul, il constituie Padurea spanzuratilor. Roman ambiguu, nu atat din perspectiva schemei generale de constructie, cat mai ales din cea a tehnicii narative (S. llin), Padurea spanzuratilor reprezinta o placa turnanta nu doar intr-o ordine a evolutiei interne a operei lui Rebreanu, ci si din punctul de vedere al evolutiei schemelor si procedeelor narative ce caracterizeaza literatura epica interbelica in intregul sau. Doua modalitati fundamentale se intersecteaza in aceasta caitc, desemnand doua areale distincte in evolutia prozei (in termenii lui Liviu Petrescu - doua „varste ale romanului"). Pe de-o parte se descopera in text o dimensiune, inca vizibila, a realismului si notatiei obiective. Ea se conformeaza spiritului rebrenian al ordinii si transpare din insasi schema intentionat simetrica a fabulei. Ordinea cosmosului epic e una dintre obsesiile majore ale scriitorului si are valoare de evidenta.

Ion, Rascoala, Adam si Eva si intr-o buna masura Ciuleandra marturisesc explicit despre aceasta. Faptul da criticii literare prilej pentru voluptuoase glose asupra „sfericitatii" scrisului lui Rebreanu, asupra structurilor concentrice ale romanului ca si „corp sferoid" etc. Ramane insa de vazut daca structura aparent la fel de ordonata a Padurii conserva sau nu aceasta schema tipologica si daca textul insusi, prin noutatea tehnicii pe care si-o propune scriitorul, nu il confrunta pe insusi el, scriitorul, cu o „revolta", cu refuzul de a se lasa inchis in confiniile unei ordini silnic impuse de pana scripturala. In legatura cu noua tehnica pe care si-o propune Rebreanu, ea e „noua" doar in contextul operei autorului si e desemnata printr-un interes accentuat pentru latura interioara a existentei personajului. Pozitivismului si obiectivismului epic i se opune astfel psihologismul, o zona a imaginarului care, pana in momentul Padurii spanzuratilor, ramasese straina scriiturii autorului. De fapt, o asemenea conjunctie de metode desemneaza o mutatie fundamentala in esenta romanului ca specie. Ea inseamna o schimbare a reperelor universului romanesc: lumii ca intreg i se substituie fiinta. Obiectului i se substituie subiectul. Universul conventional ordonat (supraordonat) este inlocuit de individualitatea autodeterminata. E o decizie riscata din partea eului scriptural rebrenian, structural orientat catre aticismul „maestrului papusar" omnipotent si interesat de controlul absolut asupra propriei productii textuale. Ca dimensiunea emotionala implicata in geneza romanului (moartea fratelui Emil) e responsabila pentm o asemenea mutatie ori constiinta acuta a schimbarii formulei romanesti, schimbare evidenta in peisajul european si romanesc al epocii, sunt simple speculatii. Cu certitudine, insa, in constructia lui Apostol Bologa autorul topeste clemente tinand de tehnicile subiectivitatii. Rezultatul este, daca nu un roman psihologic, cel putin un roman „al constiintei" (N, Manoicscu), ce contrazice astfel, profetic, chiar opiniile marii critici a vremii, reprezentate prin voci precum Eugen Lovinescu, ce opta ferm pentru o evolutie a prozei romanesti catre obiectivitate (evolutia scrisului bengescian, sub tutela maestrului, o dovedeste fara putinta de tagada) si al carui mare favorit continua sa fie romanul Ion. Esenta Padurii spanzuratilor se centreaza in jurul evolutiei interioare a personajului Apostol Bologa. Destinul sau e impartit in trei etape, care articuleaza in succesiunea lor un traseu al unor optiuni ce modifica mereu structura sa interioara. Apostol se naste si creste raft-O familie orientata catre inalte idealuri. Tatal, memorandist, petrecand ani lungi de inchisoare datorita convingerilor sale, ii inculca fiului sentimentul de datorie cetateneasca, iar mama, faptura profund religioasa, sentimentul nu mai putin inaltator al iubirii de Dumnezeu.

Mai tarziu, dupa moartea tatalui si pierderea credintei, Apostol se dedica unei cariere in care ideea de ordine statala reprezinta polul principal. Beneficiar al unei burse de stat intr-un colegiu din Budapesta, mentalitatea lui Bologa este definita de-acum printr-o suma de reflectii, imbratisate cu convingere, asupra „datoriei", „patriei", „ordinii", realitatii. Logodna sa cu Marta, fiica avocatului Domsa din Parva, survine ca o confirmare a deciziei personajului de a se integra unei „ordini a lumii". O ordine sparta insa prin gestul impulsiv de a se inrola, la izbucnirea razboiului, ca voluntar in armata austro-ungara - un gest cu o motivatie frivola, la originea lui aflandu-se de fapt propensiunile Martci pentru uniformele militare. Deloc eroic, deci, gestul capata ulterior implicatii ontologice importante, intrucat el va fi cauza unei mutatii radicale in destinul personajului. Ranit, decorat si avansat Ia gradul de locotenent, Bologa devine un „apostol al razboiului", in care ajunge sa vada „adevaratul izvor de viata". Ca membru al unei curti martiale, il condamna la moarte prin spanzuratoare pe locotenentul ceh Svoboda.

In momentul mortii cehului, „flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa" si Apostol Bologa traverseaza un nou moment al schimbarii interioare. La aceasta contribuie si cuvintele capitanului ceh Klapka, scapat si el de spanzuratoare, si care ii povesteste despre „padurea spanzuratilor" de pe frontul italian, o imagine dantesca a razbunarii imperiului asupra „tradatorilor" cehi.

Criza personajului se accentueaza la vestea ca divizia sa va trece pe frontul romanesc. Lupta directa contra conationalilor reprezinta pentru Apostol Bologa o imposibilitate morala. Se naste astfel ideea dezertarii si o noua etapa religioasa se instaleaza pe esafodajul subrezit al constiintei sale. Aflat acasa in convalescenta, din pricina unei noi rani, Apostol rupe logodna cu Marta, pe motivul prieteniei acesteia cu.ofiterii unguri, ceea ce nu-l impiedica sa se indragosteasca la intoarcerea de pe front de Ilona, fiica groparului ungur Vidor, cu care se si logodeste. Obsedat mereu de ideca dezertarii, intr-un moment de tensiune paroxistica, personajul o pune in practica fara nici o pregatire, ca intr-t) transa. Este prins, condamnat si spanzurat. Formal, structura romanului e simetrica (scena spanzurarii lui Apostol Bologa din final corespunde scenei spanzurarii cehului din deschiderea cartii); asupra esentei romanului insa, evolutia lui Bologa este decisiva. El se misca in confiniilc unui spatiu tensionat. Lumea in razboi, o lume „iesita din tatani", este cadrul ideal pentru descrierea starilor conflictuale ale umanului. Temei razboiului i se asociaza tema iubirii, dar o iubire ca act ratat, pervertita de consecintele conflagratiei ca principiu negator al vietii. Destinul lui Apostol Bologa, complex aniculat, propune imagini ale unei/unor iubiri mereu inadecvate lumii dar si subiectului insusi, ce le traieste la intensitati uneori aproape suspecte.





Cand isi precizeaza schema viitoarei carti, in notita Principiu, rationamentul lui Rebreanu fragmenteaza destinul protagonistului in trei etaje distincte: „Apostol e cetatean", „Apostol devine roman", „Apostol devine om". N. Gheran descoperea in aceste trepte o triada dialectica de sorginte hegeliana: teza, antiteza si sinteza. Negresit; este insa obligatoriu a introduce in ecuatie dimensiunea revelatorie a mutatiilor pe care destinul lui Bologa le sufera. Caci Apostol, „devine" de fiecare data printr-un proces revelatoriu. „Devenirile" sale sunt mereu insotite de (desfasurate pe suportul unor) epifanii. Important este de vazut care c valoarea acestora. Lui Apostol Bologa credinta in Dumnezeu i se insinueaza cu putere in suflet in copilarie, printr-o viziune: „tocmai in clipa cand se inchina, la incheierea rugaciunii, se deschise deodata cerul si, intr-o departare nesfarsita si totusi atat de aproape ca si cum ar fi fost chiar in sufletul lui, aparu o perdea de nourasi albi in mijlocul carora stralucea fata lui Dumnezeu ca o lumina de aur orbitoare, infricosatoare si in acelasi timp mangaietoare ca o sarutare de mama" L' vorba insa de o viziune indusa, oarecum programata, caci la varsta de sase ani a copilului, doamna Bologa, sfatuindu-se indelung cu protopopul Groza cazusera de acord „ca e nevoie de implorarea Atotputernicului" si astfel fu luata hotararea ca Apostol „sa zica «Tatal nostru» intr-o dumineca, in cadrul sfintei liturghii". Copilul, infricosai de severitatea unui tata aproape necunoscut si reiugiindu-se mereu in caldura materna, se conformeaza. Nu intamplator stralucirea Dumnezeiasca are natura alinatoare a unei „sarutari de mama". Urmatorul moment dramatic ce violenteaza fiinta copilului este moartea tatalui. O noua revelatie se intampla: „«Am pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera prin minte, inchizand ochii cu frica." Optiunea pentru „fata divina a lumii" se dovedise un esec. Apostol opteaza din nou, pentru statutul de „particica din Eul cel mare al statului", in termenii din Principiu. Razboiul insusi isi gaseste o justificare in aceasta ordine, iar personajul o imbratiseaza cu convingere. E nevoie de moartea semnificativa (si simbolica) a cehului pentru a mina aceasta constructie si de vestea mutarii pe frontul romanesc pentru a o spulbera definitiv. Din nou o revelatie si din nou de semn negativ: „

Bologa ingalbeni// ca si cand i s-ar fi infipt in beregata o gheara inabusindu-i glasul. Ramase cu gura cascata si se holba nauc" etc. Ea e urmata de o noua optiune, pentru valorile nationale. De data aceasta, modelul constrangator c cel al tatalui. Perioada petrecuta acasa, in convalescenta, ruperea logodnei cu Marta Domsa si ostilitatea conationalilor confruntati cu „noua fata" a lui Apostol Bologa vor determina o noua criza, cea din urma, soldata cu intoarcerea la sursele iubirii crestine: „indata ii aparu in creieri un gand viu ca un traznet: «Sufletul meu a regasit pe Dumnezeu!»". Acest din urma model adoptat de protagonist ii va guverna destinul si actiunile pana in ultima clipa a vietii. Dragostea pentru llona si actul halucinat al dezertarii se inscriu toate pe coordonatele unui patetic (si paroxistic) sentiment solar ce inglobeaza in sine, destul de nediferentiat, iubirea pentru o femeie, iubirea pentru oameni in general, iubirea divina, ideea sacrificiala si decizia sinucigasa ce ii va curma viata. Revelatia finala a mortii este astfel de o natura indoielnica. Destinul lui Apostol Bologa este o suma de asemenea revelatii, mai degraba programate, venite pe urma unor constrangeri, a unor modele exterioare impuse constiintei sale.

El se constituie iarasi dintr-o suma de decizii ce se dovedesc pana in final eronate, din punctul de vedere al urgentelor interioare ale personajului. Acesta se afla mereu in cautare de sine si esueaza repetat din pricina faptului ca isi inchipuie a descoperi solutii in modele exterioare lui. O supralicitare interpretativa a ultimei revelatii a lui Apostol Bologa si a celei din urma optiuni ale sale nu e deci indreptatita. Sensul de mantuire al mortii sale ramane inconcludent. Mult mai probabil, este vorba din nou de o decizie eronata si ea e urmata degraba de o fuga din fata unei realitati de necontrolat si cu totul obositoare prin obstacolele pe care le ridica permanent in fata constiintei.

Apostol Bologa nu e un erou (R. insusi o declara cu fermitate), iar destinul sau e mai degraba al unui invins. Un invins de felul lui Stefan Gheorghidiu, despre a carui sinucidere informeaza o nota de subsol dintr-un text, altul decat Ultima noapte de dragoste. Scena mortii din finalul Padurii spanzuratilor reprezinta, mai inainte de orice, usurarea de povara unei existente pe parcursul careia descoperirea sinelui autentic s-a dovedit mereu un ideal utopic, din ce in ce mai indepartat. Mantuirea prin moarte a lui Apostol Bologa, daca este, e o mantuire de oboseala vietii. Tipologia tehnicilor care articuleaza discursul romanesc poate incepe cu regimul simbolic. Acesta contribuie in buna masura la configurarea unei atmosfere specifice. Oscilatia permanenta intre intuneric si lumina este semnalabila la tot pasul in roman (incepand cu scenele viziunilor protagonistului si pana la dialogurile cotidiene dintre personaje).

La fel spanzuratoarea, cu imaginea multiplicata la infinit a „padurii spanzuratilor", vorbeste despre o obsesie a mortii violente si colective si se pliaza pe un alt simbol predilect la Rebreanu, care este copacul (cu functie de axis mundi; aici, prin multipicare la infinit si prin marca mortuarului ce ii este atasata, ci semnifica tocmai descentrarea lumii si, prin extrapolare, a fiintei). Regimul temporalitatii este la randul sau afectat. Liniaritatea temporala a romanului obiectiv este inlocuita aici prin tehnicile (moderniste) ale feed-back-uhi, precum si prin elasticitatea bcrgsoniana a duratei traite. De asemenea, punctul de vedere unic al personajului (sau personajelor, nu multe, care contribuie la configurarea viziunii romanesti) tinde sa inlocuiasca, prin integrare si subiectivizare, gravitatea solemna, incontestabila, a vocii auctoriale din discursul obiectiv. Nu in totalitate, insa, caci povestirea la persoana a treia demasca o prezenta inca vie si puternica a „papusarului" dindaratul textului. Instanta auctoriala este doar mai bine camuflata acum, in spatele unei masti ai carei ochi privesc cu mare atentie si interes catre strafundurile trairilor umanului. Rebreanu nu va face niciodata, remarca N. Manolcscu, pasul decisiv catre psihologismul pur al deceniilor urmatoare. Este fara putinta de tagada, insa ca romanul sau deschide larg portile pentru formulele subiectivismului narativ si ale tehnicilor psihologizante, iar faptul ca structura echilibrata, realista a scriitorului obiectiv se „curbeaza" pana la topire pentru a putea da la iveala tiparele unui roman precum Padurea spanzuratilor semnaleaza o data in plus forta uriasa de creatie a eului rebrenian, capabil in ultima instanta sa domine nu doar textul, ci si pe sine insusi.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani