Pajere — volum de sonete al lui Mateiu Caragiale referat






PAJERE — Volum de sonete al lui Mateiu Caragiale. Majoritatea dintre ele au fost scrise dupa 1900. Imprimate, la inceput, in doua grupaje din „Viata Romaneasca" (in 1912 primele treisprezece poeme, iar in 1913 urmatoarele patru), apoi intr-un numar din „Flacara" in 1916 poezia Dregatorul, vor fi stranse in volumul Pajere (1936) de catre Marica M. Caragiale, sotia scriitorului, cu o notita bibliografica de Perpessicjus si cu un portret inedit de Marcel Iancu.

In acelasi an Pajerele vor fi retiparite in editie definitiva de opere, ingrijita de Perpessicius cu reproduceri dupa stampele autorului.

Marturisirea lui Mateiu Caragiale din Craii de Curtea Veche - o adevarata poetica retrospectiva -cuprinde jaloanele necesare studiului critic al Pajerelor. „gasii de prisos sa ma ridic, sa apar acel trecui, vedeniei careia pana mea datora o minunata tampla de icoane ce migalisem in tinerete cu o osardie aproape cucernica". Gestul sanctiunii drastice, impins pana la autoflagerare in cazul lui Pasadia, se rascumpara estetic, prin „minunata tampla de icoane". Viziunea istoriei ca o suita de „pajere" izvodite de imaginea paseist-romantica este expusa in sonetul liminar Clio precum si in celelalte „arte poetice" (Lauda cuceritorului, Marturisire, Singuratatea), relevandu-se astfel un prim element fundamental, de conceptie poetic-istorica, ce confera unitate ciclului.

Tot o „vedenie stralucita" este si umbra romantica a lui Mircea la Cozia, numai ca aici, in versul lui M. C, miscarea este incetinita, consumandu-se doar pe jumatate in virtutea unei admirabile tehnici de gravura.

In „zari incremenite" norii „zac" impietrind imagini terifiante, nu mai putin sublime, strabatute de fiorul unei dureroase ncrealizari. Imaginatia romantica a lui Grigore Alexandrescu personifica meditatia intr-o cadenta a versului grava, in care efectele onomatopeice puncteaza solemn o epoca plina de grandoare. Aici, intr-un cadru tot romantic, langa inchipuite „turnuri prabusite" intre „jarul" amurgului si lintoliul negru al noptii - specific contrast cromatic - poetul asteapta doar „in geamat sa tresalte strabunii adormiti" (Clio). Este un efect al „vrajei" ceasului de seara, atat de caracteristic matein, mai putin al unei inspiratii manifest patriotice. Vedeniile sunt, de la inceput, inchipuiri si nu efigii reale si datorita oscilatiei tragice a autorului intre stramosii virtuali, plasati in zone geografice si spirituale deosebite. Istoria neamului sau e tainuita. Atunci, imaginatia inventeaza astfel de efigii, cu inversunare crispata, autorul Pajerelor refacand, in culori tot mai sumbre, „hagialicurile" Crailor:

„Sunt seri, spre toamna, adanci si stralucite
Ce luminandu-mi negura-amintirii
Trezesc in mine suflete-adormitc"
(Lauda cuceritorului).


Procesul se consuma interior, intr-o luminozitate sumbra, datorita luciditatii moralistului. Gasim pe alt cerc, in aceste poeme, destinul lui Pasadia.

Ca si acesta, razboinicul disparut ramane un invins (Prohodul razboinicului). Trecutul, cu toate icoanele sale - cronicarul, domnita, boierul degradat in fanariotul ce „se-ngrasa si dospeste" este proiectat, estetic vorbind, in niste Gradini ale amagirii alcatuite din alternante cromatice. Constient de iluzie, Pasadia dispare orgolios si misterios; Pantazi ramane, in schimb, in „gradinile" primejdioase ale aceluiasi vis, iar autorul, zguduit, se va pierde in Bucurestiul lui Pirgu, cu nostalgia „celor trei crai" ce se indreapta mereu spre soare apune, intr-un drum de acum ireversibil.

Ca iluzii ce sunt, „vedeniile" se inconjoara cu „halo"-ul tainei, principiu estetic de baza, expus in Remember si aplicat in Craii de Curtea-Veche, dar si in Pajere. Motivul conceptual al tainei unifica mai solid piesele ciclului, de la „semnificatia generalizata" („Taina maririi stramosesti" Clio) la particularizarea unor locuri („in tainuita cula, tintind priviri viclene,/ Zambesc catre domnite boieri cu lunga barba" - Curtile Vechi) si ajungand pana in structura unor reliefuri portretistice: „al tau nume il sapase runa/ Cea tainica pentru a-ti slavi avantul" (Lauda cuceritorului), sau: „umbra cu chip inselator/ Cu ochi a caror taina tu n-ai stiut patrunde" (Gradinile amagirii). Motivul acesta se coroboreaza cu cel romantic, al ruinelor, tocmai pentru a concretiza, in consens cu tonalitatea de baza, retrospectiva aventura spirituala. Cetatile „in flacari cu turnuri prabusite" (Clio) sau locurile unde „cad in ruina marete curti pustii" (Calugarita) sunt acoperite de o infinita tacere („acolo tacerea stapaneste" - Curtile vechi), tulburata doar de visul nelinistit al poetului. Momentul consonant, tot de natura romantica, este cel al amurgului, cu obisnuitele opozitii cromatice intre rosu si negru, izvoare infinite de poezie:

„E-asa de greu amurgul cu zarea-nsangerata,
Ca-n parc sunt teii-n floare ce gem inabusit
Se-ncheaga unde groase de micrc-mbal-samata"
(Singuratatea).

„Vedeniile", lumea covarsita de luminile crepusculare, toate aceste motive converg in tema fundamentala a Mortii, ce lasa in urma o tristete Iara leac, cosmica. Imaginata lume medievala inainteaza catre sfarsitul implacabil intr-o miscare lenta, din care nu lipseste nota grotesca. „Moralistul amar", cum il numeste Serban Cioculescu pe autorul Crailor, ofera fiecarui reprezentant al tipologiei balcanice o moarte pe masura sa. Voievodul, „manat de un aprig chin", se intoarce „in valea unde lupta si moartea il asteapta", in timp ce fosta sa sotie isi roaga sfarsitul ca o eroina de tragedie antica (Calugarita).





Boierul, in schimb, „mic de stal, semet si crud din fire", sfarseste meschin: „cand plin de veselie/ Asteapta sa-i soseasca fermanul de domnie/ il prind cu pari ascunse si-armasu-i laie capul". Antitetic, Inteleptul are parte de un sfarsit bland, fiind pomenit in cantece, in timp ce Cronicarul, partinitor ca bizantinul Procopius sau veninos ca un alt Mihail Psellos, „miscat inchide cartea si cade trist pe ganduri", cand din amintire se desprinde chipul Domnitei - adevarata icoana bizantina -, ce „tanjeste, se-nfioara si moare de tristete"; ca „doarme in ruinatul schit/ De taina-imbalsamata" (La Arges), imagine ce trimite la „zambetul amar" si ciudat, oglindindu-se „peste veacuri", al Dregatorului de altadata.

Privita pe latura tragica, istoria imprima sensibilitatii poetului o marca specifica, din care nu lipseste imaginea cercului, motivul singularizator, cu functia abstragerii din timp. Astfel, in Marturisire gasim o tripla ipostaza psihologica: turnul de piatra ruinat, floarea rara - muiata in sange si „marca moarta" constituie un triptic evident si in Craii de Curlea-Veche, traducand peisajul sufletesc pustiu si dezolant: „Sufletu-mi e-o mare moarta oglindind un cer de jale,/ Arse stanci o-nchid in groaza sterpelor pustietati,/ Pe ea boarea nu adie, vesnic dorm undele-i pale./ Ea in negru-i fund ascunde inecate, vechi cetati".

Tinutul inchis si perfect rotund, amintind de motivul inelului intalnit la Ion Vinca (Turla, Casa din Mangalia), Adrian Maniu (Amurg, Biserica Neagra) sau Ion Barbu (Oul dogmatic, Nastratin Hogea la Isarlik), este urmarea sanctionarii morale a acestei istorii sangeroase. Ca si pe alter ego-u sau, Pasadia, orgoliul l-a pierdut pe autor fixandu-l in staza circulara a marii, inconjurata cu „arse stanci". Luciditatea poetului confera un plus de dramatism procesului de insingurare. De unde lumina stralucitoare, convertita in agonie solara, cu „purpura ei bolnava si totusi augusta" (Pompiliu Constantinescu). Fixarea, in trasaturi de gravura, a defunctei tipologii semnifica un act de rascumparare, mai exact, de eliberare estetica, e adevarat, iluzorie.

Antologica ramane icoana Domnitei, construita riguros, pe coordonate morale, sugerate de o cromatica admirabil dozata. Desi contururile sunt de medalie, nu intalnim agresivitatea imagistica a lui Adrian Maniu, poale si pentru faptul ca sonetul impune o anumita rotunjire: „Verzi-tulburi ochii-i gales revarsa pe sub gene/ Ispita patimasa si doru-nveninat./ E-inalta, cu par galben, cu mersul leganat,/ In grelele-i vesminte pasind maret si-alene." Ca si Ion Barbu, autorul pastreaza integritatea cuvantului, penlru a-l fixa („e-inalta" in loc de e-nalla"). Daca in Domnita se pastreaza echilibrul formal intre fizionomia exterioara si cea interioara, Dregatorul traieste mai ales prin cea dc-a doua: „Smerii sta, dar privirea-i draceasca, atintita./ Traieste chiar pe panza ce-l poarta-nlruchipat".

In tonuri acide este prinsa neuitata figura a Trantorului epocii fanariote:

„in trandava-aromeala sta tolanit greceste
Urmasul lor. Urat e, bondoc, sasiu, peltic.
El antereu alb poarta, metanii si islic.
In puf, in blani si-n saluri se-ngrasa si dospeste".

Toate portretele amintite sunt infatisate mai mult static, exterior, existand insa in comentariul lor o vaga miscare interioara. Icoane doar pe jumatate hieratizate, ele talmacesc, in plan estetic, apropierea si respingerea simultana exercitata de acest spatiu spiritual asupra lui Mateiu Caragiale Foarte rar, portretul se centreaza pe un fir epic. Cronicarul este un exemplu memorabil: „An dupa an insira, domnie cu domnie" etc. Si aici miscarea este incetinita (repetitia, atributivarile, comentariul larg), din aceeasi vointa de fixare.

In ciuda catorva piese slabe (Dormi, Sihastrul si umbra, intoarcerea invinsului, in parte Gradinile amagirii), Pajerele sunt o „rascumparare" estetica a acestei lumi. „Vedeniile" sau „Pajerele" reapar, esentializate si tragice, in roman: „Erau nopti infrigurate de nesomn cand ii vedeam aievea, insirati ca in vechile icoane grecesli, pe fund de aur rosu, si tepeni in caftanele lor de sarasir". Dar iluzia dispare si „craii" pleaca, intr-o inghetata melancolie, „pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol". Ce ramane? Scriptura mateina - „arsa-n aur rosu, in a smaltului rigoare" - si splendidul sau elogiu semnat de catre Ion Barbu in Protocol al unui club de Mateiu Caragiale:

„Linistit rapsod al stelei ninsa-n umbra stravezie,
Rasunand ca din legenda, ca din panzele dintai,
Liric pur! inchipuirea te petrece in vecie,
Drept in racla ta de ape cu atolii capatai."



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani