"[] Daca insa, facind abstractie de toate aceste mijloace ale manierei minulesciene, ne intrebam daca poetul a manifestat vreodata o adevarata conceptie simbolista a poeziei, raspunsul nu mi se pare ca poate fi dat in sens pozitiv. Caci, fara indoiala, ca poarta la care bate poetul sau cheia care i-a cazut din turn nu sunt simboluri, ci alegorii, conceptii notionale mai mult sau mai putin limpezi, folosind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibila, asociate cu ele printr-o legatura exterioara si factice. Adevarata poezie simbolista a fost o forma a liricei indirecte, un mod al poetului liric de a se exprima printr-un mediu de aparente obiective (de pilda printr-un peisaj) sau cel putin printr-o impresie nemijlocita primita de la lucruri. Simbolismul a insemnat, prin aceasta indrumare a lui, un gest al rezervei si discretiei lirice, un pas catre intimitatea mai adinca a constiintei, o reactie antiretorica. Preiids l'eloquence et tords-lui le con sfatuia Paul Verlaine pe tinerii lui contimporani. N-a existat insa un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu. Sub invelisul manierelor lui simboliste, adevarata fire a poeziei sale ni se dezvaluie abia atunci cind o intelegem ca pe o forma nu numai a limbii vorbite (ceea ce in definitiv sta in firea oricarei poezii), dar a limbii declamate. De aici porneste, impreuna cu muzicalitatea ei contagioasa, toleranta ei pentru locurile comune ale limbajului, enumeratiile si amplificarile ci retorice, multimea interjectiilor si antitezelor ei, forma ei adresata.
Desigur, nimeni nu poate tagadui marele dar verbal al lui Minulescu. Verva, miscarea, dinamismul discursului au fost insusirile care au cistigat pe cei mai multi din admiratorii lui. Inventivitatea lui lexicala, apoi puterea lui de a asocia cuvintele in raporturi noi sau aceea de a gasi atribute inedite au fost cu mult mai modeste. Desi poetul a folosit din plin sectorul neologistic al limbii, subliniind aspectul neolatin al graiului nostru, peste tezaurul anexat de ultimii poeti eliadisti si de Macedonski, ei nu a adaugat mult mai mult. Fantazia sa verbala este apoi destul de limitata in directia conexiunii cuvintelor, limba sa multumindu-se cu atributul general si consacrat, ca in truditul pas, drumuri prafuite, ziduri mute, secularii castani, sfintele amintiri, caldele cuvinte, nimicurile scumpe, ghiare inclestate, alba frunte, potecile pustii, intinsul fara de hotare, curtizana pala, buzele supte, urletul grozav etc. Relativa saracie a limbii lui Minulescu corespunde slabei lui aptitudini vizuale. Estetul care stia sa distinga lucrurile frumoase, dandy-ul care se imbraca cu un gust vestimentar atit de izbitor, prietenul pictorilor carora le dedica mai multe din versurile sale, ne-a lasat putine pasteluri in adevar evocatoare".
(Tudor Vianu, Figuri ti forme literare. Bucuresti, Casa Scoalelor, 1946, p. 122- 123).
.,[] Caci daca, hotarit, elementele de recuzita din domeniul mistereului mi au o valoare de simboluri, nu putem sa le tagaduim in acelasi timp farmecul de care autorul insusi e constient si in care se complace cu o voluptate in care putem afla insusi izvorul principal al debitului poetic. Caci ceea ce este intr-adevar uimitor in poezia lui Minulescu nu este numai forta imaginativa care gaseste prilej sa se cheltuiasca intr-o infinitate, am spune, de pretexte, cit mai ales darul asociativ, instinctul artistic rafinat care ii da posibilitatea ca in cuprinsul aceleasi poezii (deci in limitele unui singur impuls emotiv) sa treaca de la un pretext la altul cu aerul cel mai firesc din lume si fara a crea impresia de incarcat. Hotarit, atit prin motivele frecventate cit si prin calitatea travaliului tehnic, poetul nu era, in aceasta privinta, diletantul care, poate, ii placea sa para si in postura caruia mai ales, le placea contemporanilor sa-l vada, ci chiar un mare artist rafinat al unui fin de siecle poetic. Astfel ca, daca sensul entuziastei dedicatii pe care Fundoianu o inscria pe prima fila a Privelistilor sale ne indica in Minulescu un deschizator de drum al simbolismului romanesc, ar fi cazul sa corectam eroarea : poetul romantelor pentru mai tirziu nu a fost stegar deschizator de orizonturi (acesta era mai degraba Petica) ci ultimul preot al simbolismului romanesc, alaturi de Bacovia, chiar daca poezia lui nu are accentele tragice ale acestuia din urma si isi invesminta acordurile de final in falduri decorative, in ceremonial si in gluma nuantata.
Procedind la o inventariere a recuzitei poetice a lui Minulescu si in-registrind in lista ei aspectele pe care critica le-a identificat pina acum - elemente de mister, gestul ceremonial, teatralitatea, aluzia livreasca, pentru a poposi in preajma obiectelor insesi, ne putem formula intrebarea daca Minulescu a fost un descriptiv. Fara indoiala, virtutile plastice pure ale acestei poezii nu sint prea mari si mai ales iesite din comun. Dar nimic mai eronat decit a descoperi aici un punct de minima rezistenta ; poetul ni se arata, la un examen mai atent, drept unul din marii nostri creatori si evocatori de viziuni plastice. Spuneam intentionat evocator si viziuni plastice iar nu imagini ca atare, intrucit versul minulescian nu comunica perceptii vizuale amanuntite si organizate ci mai ales o atmosfera specifica, strabatuta de fantasmele unor forme, culori si arome si dominata de o stare sufleteasca specifica pe care am putea-o situa in vecinatatea avintului contemplativ si evocator".
(Mircea Tomus, 15 poeti, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968, p. 104-105).
"[] Daca Bacovia se pune in scena pentru a se exprima, Ion Minulescu joaca teatru pentru a se disimula. La el estetismul caracteristic simbolistilor apare asa de evident incit nu mai trebuie dovedit. Toata poezia minulesciana consta in ceremonialul pe care-l propune, in afectare si grandilocventa, in bufoneria pura. Ea este cel dintii exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura romana. Valoarea nu vine din "sinceritatea" limbajului, ci din disproportia pe care poetul o cultiva intre ceea ce are de spus si felul in care spune. La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emotiile lui sint de o banalitate desavirsita): si atunci se preface ca spune. Indiferent de tema - totul este simulat : iubirea, tristetea, nostalgia metafizica. Poetul este un simulant, clar unu! plin de talent, in stare sa joace orice rol, inclusiv pe al sau propriu :
Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-as li i-rut sa fiu !
Dar fiindca m-am nascut fura sa stiu.
Sau prea curtnd.
Sau poate prea ttrziu
M-am resemnat ca orice bun crestin.
Si n-am ramas decit cel care sunt!
Aceasta capacitate se sprijina pe un elan sufletesc imens si pe o reala putere de inventie in planul verbal:
Sosesc corabiile.
Vino,
Sa le vedem cum Intra-n port -
Sa le vedem cum obosite de-atita lupta cu jurtuna
isi lasa ancorele grele sa cada una cite una
Asa cum fiecare parca si-ar ingropa cite un mort".
(Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968, p. 23-24).
"[]. In schimb o mare autenticitate lirica are nostalgia departarilor, a patrunderii in orizonturi incerte, enigmatice, unde "nu stim nimeni ce va fi", a corabiilor incarcate de aur, chihlimbare si smaralde, ce lasa in urma portul, care, in ceata diminetii, se contureaza prevestitor ca "muntele Golgotei insingerate". Aceasta poezie a departarilor contine regulile unui subtil joc al iluzionarii, incorporind atit jubilatia plecarii si a inaintarii orizontice pe un drum triumfal spre sursele originare ale vietii ("Plutim spre rasaritul lumii / Plutim spre prima dimineata ! .. ."), cit si sosirea in Insula-enigma", ce nu-i decit o insula a mortii ca la Arnold Bocklin, acostarea fiind naufragiul ultim, sublim. In zarea violeta, albul pinzelor "zideste trei mauzoleuri in care dorm cei dusi pe apa" ; iahturile negre zac somnolente, cu faclii de ceara la punte, atinse de stigmatul mortii, in timp ce iahturile albe ori rosii, "yahturile vietii", cu flamuri sfisiate, se indreapta spre orizonturi sin-gerii, spre asteptatul naufragiu. in esenta, insa, simbolismul presunune discretie lirica, stare muzicala difuza, aritiretorism, pe cind poezia minulesciana socheaza prin indirescretie, retorism si muzicalitate stridenta, in toate modalitatile ostentative. De aici si impresia ca aceasta lirica este, cum a observat, primul, Pompiliu Constantinescu, o parodie suculenta a simbolismului. Temperamentul si obsesive scriitorului ofera si o alta explicatie, sustinuta de viziunea intregii sale opere : la modul reflexiv, Minulescu a ales estetica simbolista, optiune tradata insa intr-o masura decisiva de sensibilitatea sa specific rococo, dezvaluind o mare vocatie a sociabilitatii, impudoare artistica, placere coloc-viala (piesele sale sint de altfel in primul rind conversatie), hedonism, inclinatie irepresibila catre poanta si vorba de duh. Aceasta sociabilitate explica si marele succes la public al operei, cit si asa-zisul "minu-lescianism" (cum l-a numit N. Davidescu), adica moda poetica pe care a creat-o scriitorul. Atmosfera poeziei este aceea specifica amabilului secol rococo; dealtfel Romanta noului venit, arta poetica asezata in fruntea Romantelor pentru mai tirziu (1908), desi pare impregnata de reminiscente platoniciene, nu reprezinta decit programul unei arte hedoniste al celui care vine din "lumea Nimfelor ce asteapta sosirea Faunilor goi, / Din lumea cupelor desarte si totusi pline-n orice clipa". Poetul face elogiul miniaturilor gratioase si in special al portelanului : iubirea nu-i decit un "bibelou de portelan", iar femeia, o "porumbita de portelan" etc. Prin parcuri - cu statui de nimfe, fauni si silvani, 5n care un "Zeu isi pregateste arcul / sa-si bata joc de cei ce-l ocolesc" si-n care nu lipseste nici cintaretul inlacrimat, ce-si stringe-n brate chitara, cu trei strune - pluteste senzualitatea melancolica si efeminata a unui Watteau : "Si teii, ce parfum / De sinuri decoltate imprastie pe-alee .. .". Poetul imparte in jur cuvinte gratioase, iar amanuntul picant abunda indiscret []. Erotismul minulescian are exact caracteristicile erotismului rococo, asa cum le-a relevat J. Philippe Minguet : este epidermic, frivol si aluziv. Dragostea e pur senzuala, placere si moment, este clipa voluptatii desprinsa din sirul monoton al clipelor la fel; iubirea nu e decit o "scurta nebunie" ("folie aimable" o numise Chamfort, moralistul secolului rococo)".
(Ion Vartic, Scriitori romani, mic dictionar. Bucuresti, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1978, p. 321-322).
"[] Un adevarat elogiu al boemei literare a inteligentei, a revolutiei poetice si artistice, face chiar Minulescu citindu-l pe Henri Mur-ger, care scrisese: "Boema este stagiul vietii artistice, este prefata Academiei, a spitalului sau a morgai" ; desigur poetul nostru se referea mai ales la primul adevar si la prima acceptie a boemei. Ideea se fixeaza la Minulescu in poema Octombrie :
Si-n parcul unde altadata veneau boemii sa-si astepte
Necredincioasele boeme
Acelasi parc ce-ti pare si-astazi
O fila rupta din romanul nemuritorului Mur ger.
In citeva rinduri, chiar Ion Barbu a elogiat boema literara si a considerat cafeneaua "Capsa" un "cabinet de lucru".
Dupa cum am vazut, la Paris, intre 1900 si 1905, Minulescu cunoscuse cafenelele literare cele mai vestite, precum si viata de noapte din Montmartre, cu cabarete artistice.
Cintecele si romantele lui Delmet (compozitor, interpret si chiar poet) l-au fascinat. O romanta pe versurile. lui Maurice Bouqay i-a inspirat o poezie :
J'aime ton coeur inhumain
Tu me trahiras demain
Mais ce soir je faurai toute !
(Maurice Bouqay)
Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar miine
Dar fiindca azi mi te dai toata
O sa te iert - e vechi pacatul