Patimile — volum de versuri de Mircea Ciobanu referat






PATIMILE — Volum de versuri de Mircea Ciobanu. Poetul a debutat in presa in anul absolvirii liceului, la revista „Tribuna", cu poemul Im portile luminii (1959) si, editorial, in colectia Luceafarul a Editurii pentru Literatura, cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, prefatat de Nicolae Manolescu (1966). Volumul Patimile, aparut la Editura Tineretului (1968), cuprinde ciclurile: Scara, Pururi vuind, Requiem, Insula, Asediu la mal, Suita pentru iesirea din noapte, Jdele - scrise intre anii 1963-l965 - si Patimile, ciclul titular compus in .

Versurile din acest volum secund al poetului vor fi reeditate in culegerea retrospectiva ce-i preia titlul, Patimile, postfatata de Nicolae Manolescu, aparuta in seria Hyperion a Editurii Cartea Romaneasca (1979) si, ulterior, in selectia intitulata Marele scrib, prefatata de Magdalena Popescu, in colectia Cele. mai frumoase poezii a Editurii Albatros (1985).

Fata de scrierea debutului din 1966, ilustrativa pentru faza cautarilor si a experimentarii de varii „moduri expresive", tributara partial unor poeti „tutelari": Blaga, Barbu, Vinea, Maniu, volumul Patimile (1968) reuneste poeme in care, potrivit unui critic al vremii, Mircea Ciobanu „nu poate fi identificat cu nimeni". Performanta se datora „constructiei de stil" si „supunerii celei mai recalcitrante materii verbale" (D. Micu. 1968). Totusi, cateva apropieri erau schitate de semnatarul cronicii din „Gazeta literara", unde „tonalitatea profunda a poemelor alcatuite din secvente de sine statatoare" era evidentiata prin trimiterea la sonetul shakespearian, iar „modul de mustire a patimilor" din acele „tanguiri total neretorice" prin distantare de „plangerile lui bemia". Pentru Stefan Aug. Doinas (1970), volumul se impune ca „poezie impersonala" de „marc rigoare formala", de „dozata filtrare a emotiei si ideii poetice", strabatuta de „un sunet aparte" si ale carei simboluri „nu sunt cele clasice", in ciuda parerii criticului ca ar distinge in aluziile vagi ale poetului anume ecouri livresti. . Ncgoitescu (1971) aprecia Patimile drept „ciclu de maturitate" unde „obscuritatea cristalina a lirismului poate fi perfecta", „ingaduindu-si" comparatia cu „sobrietatea in abstract si neclintirea in estetic a Sonetelor catre Orfeu de R. M. Rilke".

Comuna cronicilor consecutive aparitiei volumului era sublinierea „densitatii", „elegantei" si „frumusetii stranii", dar totodata si a „dificultatii" poeziei ce mizeaza intr-atat pe „ermetismul gramatical" obtinut prin cultivarea expresiei contorsionate, a formularilor eliptice si, in general, a unui sistem de „semne" ce pretind cititorului initiere. Similare constatari vor reveni si mai tarziu, chiar sub condeiul expert al celor mai subtili interpreti ai poetului, in rcacccntuarea caracterului „provocator" al unei poezii „etan-seizate" care pur si simplu „intimideaza".

In acest sens, metafora „cubului negru, cu muchii ascutite si suprafete polisatc indelung, pana la a reflecta in intunericul adanc al oglinzilor sale o imagine sintetica si misterioasa a universului" defineste cu maxima pregnanta statutul poeziei ce „pare prizoniera si suverana orgolioasa a unui spatiu criptic" (Magdalena Popescu, 1985). Astazi, cand opera scriitorului e deja incheiata, se poate afirma ca abordarea lui Mircea Ciobanu beneficiaza de „prisma" privilegiata, intrucat oferita de autorul insusi cititorului dornic de initiere in „adevanirile elementare ce-o intemeiaza", gratie volumului Viata lumii (1989), exceptional prin limpezirea apelor lirismului si „imblanzirea" dictiei poetice. Cautarea „noimclor", a „puntii" spre „intelepciunea" continuta de versurile poetului ar merita sa inceapa clin paginile acestei plachete sinoptice, datorata „scribului aproape batran".

Pe harta lui sunt configurate aici si anvergura „privelistii" - „avutie a ochiului cuceritor" - si „locul lainic", reprezentat de ..lumea pasnica a simbolurilor exacte" (cheiul ud, laguna, locul tragerii la sorti, cetatea-n flacari, prundul orb, miezul de turn, demonii ruinei ele.) si silueta protagonistului - „iubitorul de numere si semne geometrice".

In centrul domeniului expresiv se afla Scriploriul dominat de „sclipatul lamei de scris".

Din perspectiva acestui sediu, scribul aproximeaza lumea, asemeni vechilor pictori peisagisti chinezi, in „distanta profunda", interiorizand-o astfel si propunandu-ne-o ca interactiune dintre Vantul care duce, disperseaza, nimiceste (in stantele volumului el „cara ceata argilelor verzi de Sinopc", „ne-aduce duhorile purpurei negre de Pont") si Munte („muntii vineti"), relatie perceputa ambivalent, ca intruchipare a transformarii universale, dar si ca viziune a inconsistentei si lipsei de trainicie a lucrurilor umane considerate importante („Scrii de la stanga la dreapta dar vantul pe urmele tale nu-si face tot astfel de lucru?// Stearga-se tot de pe cugetul pietrei. Astfel striga/ inca de pe cand era prunc si-si spunea Auson"). Identitatea locului poetic e supradeterminata de cugetul (scribului) imaginat in dubla postura: rascruce de drumuri (al „matasii", „silitrei", „postavului negru" si al „gangavei mari") - punct de convergenta a „vorbelor cu doua-ntelesuri" - si in acelasi timp „cuptor" (din dogoarea de athanor a caruia „nimic n-a iesit preschimbat in cenusa") - creuzetul transmutatiilor unde „zgura da in clocot si fara-ncetare scoate pe margini sudoare de aur". Inspirata din lexicul evanghelic (unde sudoarea christica „de sange", notata numai de medicul Luca, e asa-numita diapedesi, cauzata de angoasa violenta), „sudoarea de aur" ramane adanc semnificativa in arta poetica a unui autor ce-si proiecteaza „statura calatoare" in conturul de „armura" al „straiului de sare" lasat de „sudoarea" sa, in Patimile, „pe un mal" si-apoi ratacitor, „pe diguri cenusii".

In detalierea acestui rezumat somatic inchis in epura „salina" a trupului, revin in Viata lumii secvente anatomice edificatoare prin valenta spiritualizarii

„Carnea mea insasi cuvanta

sangele-mi pune pe limba numai povesti mai amare decat
apa batrana a marii"), accentele antropomorfice

„lata cum soarele nou se desprinde din mare, racnind de
durere; placenta din care s-a rupt mai pluteste sub el

in vreme ce tu indraznesti sa ridici de un colt cenusia meninge si sa privesti inauntru,
ca printr-o gura de rapa in rapa"

si vigoarea hiperaeuziei „suavelor timpane"

„picatura de apa cazand de la mari inaltimi ca sa-si
piarda in mare fiinta
s-ar auzi ca o sfera de plumb care sparge cu zgomot de
tunet membrana ce-acopera apele,
apele marii".

Trupul devine tinta repetatelor agresiuni: o decapitare aproape ritualica, urmarita in decor de arheologie subacvatica, in Capul de bronz, din Viata lumii, zidirea de vis, crucificarile si, teribil, asediul naturalului, in Patimile:

„Port ochi de pasare si-n el
descreste trupul miez de tinta -
si valea-I tine strans inel
si zarea care vru sa-l prinda
i-amnca streangul inmiit
si miezul singur sta si arde
ca neagra stea si-n sorb rotii
ma trage asudat de moarte".






Gesturile protagonistului poemelor, tipice pentru fiinta periclitata

„Sub talpi nisipul umbra mi-o cerne si desparte
in unghii scosi din maluri nesiguri bulgari curg -
Tu sui si cazi acelasi, posomorat de moarte
in malul viu si-n maluri cobor si urc si eu",

pentru starea de continua alarma a sensibilitatii

„Se lasa-n piept un mal de alta sare -
mi-aplec pe umar capul si-n adanc
aud surpari de alba asezare
si pasari cum deasupra hulei plang"

dau contur unei statornice nazuinte spre „centrul mirific" al cercului. Ipostaza cului - „osie de cerc ramas de la rotire fara raze" - vadeste insolitul conditiei si, la fel de acut, intensitatea acestei aspiratii. Prejudicierea ei e atribuita prezentei insidioase a plasei, navoadelor, recurente in poezia lui Mircea Ciobanu E de retinut ca Reauiem, ciclul dedicat parintelui sau („in plasa de argila cu ochiuri mai avare/ tc-am pus pentru schimbarea la chip/ si-nfasurat" poarta transcrisa in frontispiciu urmatoarea sentinta irevocabila din Eschil: „pentru ca nimeni, nici mare, nici mic/ sa se smulga cumva din prealargul navod".

Chiar daca plasa poate figura in opera poetului si cautarea, anamneza menita sa aduca in pragul constiintei amintirile cele mai indepartate, chiar daca ea poate simboliza puterea suprafireasca a unui misterios „vanator", navodul conoteaza prioritar situatia captivului fara scapare:

„si-acolo ceata suna
cum a sunat cand am cazut in leasa
Cad iar in ea si iar fiind s-o-nlatur
adaug noduri nodurilor sfinte
si spornicul lor numar ma sugruma".

Constrangere si incalceala inextricabila, nodurile atesta fixarea intr-o stare determinata; succesiunea nodurilor, insa, implica ierarhie, ajungand sa semnifice si atingerea unei stari superioare. Sinonimele metaforice ale nodului (lantul, franghia, corzile) pastreaza si conotatiile labirintice, aici, unde „la-ntuneric globul stramutat/ vesti-n vazduh rascruci de labirint", dar, prin antifraza, si intelesuri destinale. In contrast cu actiunea moiresca, de tesere si innodare a firelor existentei fiintelor, la IVI. C, in Viata lumii, se insinueaza, perturbatoare de ritm si coerenta, ciudata „fosnire" a unei interminabile lucrari distructive:

„Pe fasiile reci de nisip se aude ceva ca lucrarea
fosnirii in sine - sau nu cumva e mai bine sa cred ca o panza
subtire se rupe in mana cuiva?
Cred ca o panza se rupe in mana cuiva, de-o
manie inceata si fapta aceasta
pare sa n-aiba sfarsit

)

Ce-a fost ritm, asadar, s-a pierdut in aceasta parere
de lucru tesut pe-ndclctc si-acum sfasiat dintr-un capat
intr-altul, mereu dintr-un capat, intr-altul, cu ura, de dragul risipei".

In Patimile, ideea poetica a iremediabilei destramari universale revine, pe diagrama de rupturi, dezaripari, dislocari, dezlocuiri, in imaginile multiplicate ale faliilor, rezumate intr-un cod de „legi deztemeiate" („Scheletul mierlei vine din apus,' ca sloi de var plutind si nu mai cade").

Spatiul sufera de o bizara dilatare („unghiuri cresc si scapa din chenar"), accentuata si gratie performantei vizuale.

Lasati „de-a rostogolul", ochii „strabat pe sub pamant", calatoria lor inaintand, ca in Idele, „de-a dura prin paduri de var". Pe intinsul peisajelor din ciclul Asediu la mal, unde marea e un „ses de ghilotina", timpul, vestitor de moarte („si iar de frig cad pasari de apus") c un „timp de jaf: „A jaf, repet! Pe arii asternut/ in foi de zinc sta aerul si-apasa/ tinutul surd de-a naltul incaput/ si fortele din carcera testoasa". Nu intamplator, poetul se autoprezinta in calitatea unui „martor la dezastru". Misiunea lui e, in Suita pentru iesirea din noapte, a „trimisului" incredintat sa „scoata" „lucrului cazut in sine" „inima secreta". Materiile in care aceasta se arata a fi incarcerata sunt, potrivit canonului mineralogic al poemelor, varul si piatra, sarea si gresia (ilustrativa implicit pentru „trofeele" cautarii poetului, frecventa simbolurilor lunare, prin acele „gresii moi in care dorm/ crabi de var si melci de scrum"), dar mai ales cristalul cu „cetoase laturi" - intermediar intre vizibil si invizibil, totodata material simbolic pentru perfectiunea tehnica accesibila doar ingeniozitatii poetice.

Reperele pe care cautatorul si le fixeaza sau doar le remarca pe traseele „strabatute cu spaima de surpare" sunt trena de rosu, dungile masurii, centura insangerata, dunga de pamant, urma graului. Surprinse ca prinlr-un obiectiv de arheologic aeriana, aceste dare configureaza pe suprafata solului poetic alcatuiri pregnant geometrice: sfere, cercuri in cerc. rascruci. intr-o poezie „desprinsa de orice contingenta istorico-culturala" (St. Aug. Doinas), referintele topografice avar strecurate in tesatura versurilor se impun cu atat mai mult. Alaturi de Pont si Sinope, din Viata lumii, Trapezunt, din Patimile, ancoreaza poezia intr-un perimetru real si legendar deopotriva, ce amprenteaza puternic imaginarul autorului. Antica Trapezunt de pe coasta Marii Negre, edificata pe un podis in forma de trapez, a fost fondata in sec. VIII a. Chr. de Sinope, viitoarea capitala a Pontului. Istoria ambelor cetati sedimenteaza athintiri stravechi, din epocile imperiala romana, crestina, bizantina, sau legate de numele lui Rcricle si Alexandru cel Mare, in ce priveste Sinope, de unde la anul 300 a fost stramutat in Egipt cultul lui Serapis, patronul renasterii periodice din natura si lume, zeu („mantuitor") stapanind viata si moartea.

La Mircea Ciobanu prin ambitusul livresc al inchipuirii poetice, vantul - carausul cetii „argilelor verzi de Sinope" poate fi perceput ca emisar misterios al acestei lumi, mesagerul de-a lungul a „sapte fure de clepsidra".

In vocabularul tehnic al vechilor arte, sinopia (cuvant derivat din Sinope) era culoarea rosiatica utilizata pentru marcaje de mestesugarii lemnului, dar si desenul preparator pentru viitoarea fresca. Faptul ca poemele lui Mircea Ciobanu incheiate fara punct, lasa impresia ca ar putea continua si dincolo de text (D. Micu) confera plachetelor de pana la Viata lumii insusirea de veritabile sinopii.

Datorita preciziei taieturii si perfectei potriviri a blocurilor verbale, scrise in deca si endecasilabi, nerimate, versurile lui Mircea Ciobanu evoca, prin dispunerea lor grafica in pagina, zidaria incasa, unde fiecare rand de pietre este cu putin mai mic decat cel de dedesubt. Secventele acestui poet „iubitor de numere si semne geometrice", cum se declara, par niste figuri pe cale sa se formeze, sau, alteori, oprite din dezvoltarea lor.

Triunghiuri cu un varf retezat, ele traduc o dificultate in dinamismul fiintei poetice, desi la fel de bine pot astfel delimita conturul pe care il are lentila contemplatorului. intre poetii nostri contemporani, Mircea Ciobanu face figura unui „incas" retras in celatuia de pe culmea Arizilor pentru ca prin fereastra trapezoidala amplasata in Turnul soarelui. sa se consacre observarii solstitiului de iarna.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani