Patriarhale — volum de versuri de Stefan Octavian Iosif referat






PATRIARHALE — Volum de versuri de St. O. Iosif. A aparut in anul 1901 la Editura Librariei H. Steinberg din Bucuresti.

Cateva poezii dateaza din anii 1893-l896 si exprima o stare de spirit optimista. Cele mai multe — si cele care dau, de fapt, tonalitatea dominanta a volumului - sunt insa din 1897-l899, cand poetul trecea printr-o grava criza sufleteasca. Substratul autobiografic al unora dintre ele este astazi cunoscut, ca si durerea din care s-au ivit si pe care I. o marturiseste intr-o scrisoare din 1901 catre Sexlil Puscariu: „De fiecare vers se lega ceva ce in-a durat adanc, dar socoteam asa de lipsita de importanta durerea asta, incat ma mir cum am fost in stare s-o torn pe hartie, chiar in forma asta imperfecta sub care se prezinta". Alaturi de experienta traita, o alta sursa a fost pentru poet literatura epocii, indeosebi aceea scrisa de G. Cosbuc, Al. Vlahuta si Delavrancea (poezia Rozele aminteste de Prima lectie a lui Vlahuta, iar De ziua mea e in legatura cu schita Bunicul de Barbu Delavrancea). inainte dc-a aparea in volum, versurile au fost publicate in revistele de atunci, indeosebi in „Floare-albastra", printre intemeietorii careia I. s-a numarat, dar si in „Vieata", „Convorbiri literare", „Familia", „Pagini literare" sau „Epoca" (unde poetul lucra pe un post de corector, fiind totodata si secretarul lui I. L. Caragiale).

Unele poezii au fost retiparite si de alte publicatii, contribuind astfel la o mai larga raspandire a lor. Si, in sfarsit, ar fi de adaugat ca in Patriarhale autorul a inclus cateva poezii {Furtuna, Vara, Cucoarele, Veselie, Domnu' profesor, Adio, Pasteluri III, Artisti) ce fusesera tiparite mai devreme in Versuri (1897), volumul sau de debut. Poarte rar se intampla ca textele sa fie reluate in volum cu aceeasi forma pe care o avusesera in reviste; de obicei I. opereaza modificari unele insemnate - care pot afecta nu numai structura strofelor, dar si intregul poeziei respective (Haiducul, de pilda, va fi desfacuta in doua parti, jumatatile dand nastere la poezii de sine statatoare, asezate in volum una dupa cealalta). Variantele din reviste, semnate fie cu numele adevarat, fie cu pseudonimul M. Patru, au uneori alte titluri decat variantele definitive (celebra Doina se intitula, de exemplu, in „Convorbiri literare", unde a aparut pentru prima data, in 1900, Noapte).

Definitorie pentru Stefan O. Iosif este tendinta de a-si strange poeziile in cicluri, chiar si atunci cand au fost concepute si tiparite separat in publicatiile vremii. Asa a luat nastere ciclul Pasteluri, compus din cinci poezii, carora poetul le-a suprimat titlurile din reviste si le-a inlocuit cu numere de la / la V, dorind sa sublinieze si in acest mod unitatea lor. intr-un volum ulterior, Poezii. 1893-l908, ciclul va fi reluat, completat cu doua poezii noi si intrucat intregul avea acum o alta configuratie -renumerotat. Poezia Doina isi va pierde si ea autonomia, intrand in alcatuirea ciclului Icoane din Carpafi publicat in volumul Credinte (1905). Revenind la Patriarhale, ar fi de spus ca sumarul acestei carti a fost stabilit la Paris, unde poetul ajunsese in toamna lui 1899 la invitatia si pe spezele prietenului sau Virgil Ciofiec, si este rezultatul unei selectii severe al carei scop a fost, in primul rand, eliminarea poeziilor scrise sub influenta „curentului eminescian". Cuvantul ce va da titlul cartii apare mai intai in fruntea unui grupaj de patru poezii (Veselie, De ziua mea, Cucoarele si Cobzarul) publicat in „Convorbiri literare" in 190.

Sextil Puscariu a adus manuscrisul la Bucuresti si l-a incredintat editorului H. Stcinberg care s-a angajat sa-l tipareasca. Coperta, in culori, era semnata de pictorul Kimon Loghi, prietenul de la Paris al Iui I., in atelierul caruia Patriarhalele au fost citite intaia oara. Un ultim episod din „biografia" acestei carti celebre este respingerea ei, in
1902, de la premiile Academici Romane, in ciuda raportului in general favorabil - al lui D. C. Ollanescu.

In Patriarhale Stefan Octavian Iosif a gasit un ton, a izbutit sa articuleze o formula poetica proprie, de la care se va abate rareori de acum inainte, si -poate lucrul cel mai important - a fixat repertoriul tematic al unei intregi orientari literare, cea samanatorista, legata de numele sau nu mai putin decat de acela al lui Nicolae Iorga. Scrise si publicate in presa inainte de aparitia „Semanatorului", poeziile au exercitai o influenta si au deschis o cale noua, acceptata de indata si cu entuziasm de catre poetii tineri ce se vor grupa in curand in junii lui Iorga si al revistei pe care o conducea. Volumul lui I. a indeplinit o functie catalizatoare, a raspuns in felul sau nevoilor de innoire ce se resimteau atunci in poezia noastra, avand si avantajul de care simbolismul, bunaoara, n-a beneficiat -de-a fi in acord cu ideologia oficiala a epocii. Se poate spune asadar despre Patriarhale ca este o carte definitorie pentru sensibilitatea autorului ei si ca, in plus, rezuma o intreaga directie a poeziei romanesti de la inceputul secolului al XX-lea.

Evocand in memoriile sale figura lui Stefan Octavian Iosif, al carui prieten a fost in tinerete, Sextil Puscariu facea remarca esentiala ca poetul „avea un suflet de copil". E o insemnare de ordin biografic, desigur, dar implicatiile ei sunt mult mai adanci, pot fi urmarite in articulatiile cele mai fine si mai subtile ale poeziilor din Patriarhale, calificand in ultima instanta insasi originalitatea acestora. I. cultiva forme ale literaturii pentru copii, precum cantecul de leagan, si identifica imaginea poetului cu aceea a copilului, convins ca o insusire principala a copilariei, naivitatea, e caracteristica tuturor creatorilor de versuri. E aici o conceptie schillcriana, care nu i-a fost straina, se pare, scriitorului, dar pe care n-a exprimal-o in termeni expliciti, multumindu-se sa evoce lumea celor mici si sa-si exprime dorinta de-a fi printre ei si asemenea lor („Sa rad cu ei, copilaros" - De ziua mea).

Faptul neobisnuit este ca I. scrie adeseori din perspectiva copilului, adopta modul de-a gandi si • de-a vorbi al acestuia, isi abandoneaza oarecum conditia de adult, creand prin structurile unei varste fragede. Avem de-a face, in asemenea cazuri, cu o infantilizarc programatica a viziunii poetice. Imaginea ascunsa, cea care organizeaza din interior universul imaginar al lui I. si la care poate fi redusa intreaga lui poezie, este imaginea copilului . Sunt, apoi, in Patriarhale versuri ce dezvaluie o inchipuire atrasa de miraculos si paradisiac. Spatiul naivitatii infantile c prezentat ca un spatiu al feeriei, cutreierat de zane mandre si de ingeri, animat de zborul fluturilor si de ciripitul randunicilor. Pe sine insusi poetul se inchipuie ca pe un personaj de basm, un bunic cocarjat si pitic, cu barba alba, povestind copiilor (spiridusi sau „dracusori") despre zmei, Cosanzcne si Barba-Coti. Cuprins de un „gand fermecat", autorul ofera o proiectie feerica asupra realitatii, facand un elogiu al otiului, al indeletnicirilor patriarhale, al jocurilor de copii, al zambetului bland si nevinovat. Nu e o intamplare ca Stefan Octavian Iosif va scrie mai tarziu, impreuna cu D. Angliei, o feerie propriu-zisa intitulata Legenda funigeilor (1907). Tradand o fragilitate interioara, atat naivitatea cat si infantilismul si feericul sunt categorii ale poeziei iosifiene ce ne conduc, in ultima instanta, la ideea de neputinta si de retragere dureroasa in fata vietii. Aceasta sensibilitate retractila, ultragiata si inaderenta la prezent il determina pe I. sa se intoarca spre trecut, atat spre un trecut personal cal si spre cel istoric, dezvoltand in multe din versurile cartii o poetica a amintirii. Autorul rememoreaza chipuri si intamplari dintr-o copilarie petrecuta la tara, in casa bunicilor, observand cu tristete ca aducerile sale aminte sunt tot mai sterse, tot mai indepartate, sunt ca niste pareri.





Definitoriu pentru orice poetica a amintirii, motivul ubi sunt? nu lipseste nici din poeziile lui I. („Dar unde-s brudnicii copii" - Nucul). Patriarhale este o carte in care portretele, icoanele si evocarile unor chipuri si locuri de la tara, cunoscute de poet cu mult timp in urma, ocupa un spatiu intins si impun o estetica de lip traditionalist. Autorul are nostalgia vietii patriarhale si se arata preocupat sa inregistreze obiceiuri, credinte, indeletniciri si gesturi specifice lumii taranesti, atent ca si Cosbuc la satul in sarbatoare, la satul care „canta, joaca, chefuieste" (Cucoarele) manifestandu-si in asemenea momente de voie buna vigoarea si mai ales seninatatea. Atractia pentru trecutul apropiat al propriei copilarii se prelungeste in atractia pentru trecutul istoric, din ceturile caruia se desprind figuri de croi populari, conferind poeziilor o nota romantica si paseista. Faptele acelor eroi sunt iesite din comun si provoaca astazi, cand sunt rememorate, o mirare si un fior de admiratie. Pe cel ce cunoaste maretia trecutului si traieste in cultul acestuia, prezentul nu poate decat sa-l deceptioneze, cu toate schimbarile pe care Ie-a adus. In Pasteluri IV, interesul pentru istoria nationala este reafirmat, dar viziunea poetului este acum alta: trecutul ii apare ca „o poveste-ntunecata", iar romanii sunt priviti ca un „neam nenorocit" a carui stea intarzie sa rasara. Urmand linia aceluiasi etnicism. Stefan Octavian Iosif exploateaza si tema ardeleana, evocand figura pribeagului ce trece muntii calare pe un cal murg, dar ramane cu capul intors spre Transilvania natala pe care incet o lasa in urma (Pasteluri V).

In limbajul poetului intalnim tot mai frecvent formule si expresii traditionaliste, preluate rapid de samanatorism si destinate unei cariere indelungate: „datina strabuna", „inimele romanesti", „batrana doina" etc.

Poeziile din Patriarhale se grupeaza in jurul catorva nuclee tematice, alcatuind serii scurte, cum ar fi, de pilda, suita baladelor haiducesti, care incepe cu Doina si continua cu Cantec vechi si Haiducul. Magnificarea etnica — in tonuri stinse de poveste spusa copiilor se observa si aici, caci I. incearca o eroizare a haiducului, proiectandu-l pe un fundal de maretie, de regula pe un fundal naturist, romantic. Nostalgia copilariei si a trecutului in general se coreleaza cu tema dezradacinarii, versificata de Stefan Octavian Iosif

In poezii precum Adio si invins!, preluata apoi si exploatata pana la satietate de poetii revistei „Semanatorul'. licoul ei se aude si in alte versuri (din Bunica, Nucul, Revedere), dar expresia memorabila, imitata mai tarziu de Octavian Goga, o intalnim in cele doua poezii amintite mai sus. Cu toate ca poetul cauta sa valorifice tema la nivel emotional si apasa puternic pe coarda sentimentala - fapl ce da poeziilor o nota de melodramatism -, totusi accentele ideologice nu lipsesc, dezvaluind o viziune sociologica nu atat originala cat de circulatie in epoca. Dezradacinarea este pentru Stefan Octavian Iosif

In primul rand un sentiment si o experienta traita, dar si o problema sau o idee, oricat de departe s-ar tine el de asa-numita „poezie de conceptie" reprezentata in acei ani de Panait Cerna. Dezradacinat este cel ce isi paraseste familia si satul din cauza saraciei, sperand ca la oras viata lui se va schimba in bine, constatand apoi ca s-a inselat si avand din aceasta pricina constiinta omului invins. Ardelenismul lui I. coloreaza si aceasta tema a dezradacinarii, legand-o de figura pribeagului de peste munti, despartit de casa parinteasca si de tinutul natal, a caror amintire c pentru el un motiv de suferinta. Simtindu-se invins si fara nici un punct de sprijin printre strainii de la oras, dezradacinatul se intoarce catre Dumnezeu.

Stefan Octavian Iosif va scrie deci, in prelungirea acestei teme, doua poezii religioase: O raza si Rugaciune. Volumul cuprinde si cateva poezii romantice (Vremuri apuse, Cu genele plecate, Balada), concepute sub influenta poetilor germani, a lui Ueine indeosebi, din care I. a tradus mult. Reinvie in aceste versuri un Ev Mediu occidental, cu gradini si castele vechi, cu printi visatori si printese desprinse parca „din ceata vechilor povesti", cu osteni temuti si castelane palide si cernite, traind stinghere, obsedate de moarte.

In Balada apare femeia ratacitoare, nebuna cu parul despletit, cantand noaptea prin crangul intunecat. Romantismul funciar al lui St 0.1., realizat cu precadere in material autohton, imbraca uneori un vesmant strain, retinut din poezia germana a secolului al XlX-lea, pe care autorul a cunoscut-o bine. Desi a stat departe de simbolisti si de publicatiile lor, I. n-a ignorat si nici n-a respins cu totul tehnicile noi, promovate pe atunci de grupul macedonskian, folosindu-le cu pricepere si cu bune rezultate in cateva poezii grupate inspre sfarsitul volumului: Salcamul, Nopti de vara, Fulgii, Singur, Cantec („Noapte, noapte, iar ma lasi ).

Sunt poezii ce mentin exprimarea in termeni vagi, cauta mai mult sa sugereze decat sa clarifice, apeland la descriere pentru a induce stari de spirit evanescente, imprecise, uneori fugitive. Poetul se multumeste sa schiteze o tema, nedorind parca sa o duca pana la capat, sa o implineasca, lasand sa transpara un fond sufletesc muzical, imposibil de prins in logica limbajului. Viitorul traducator (impreuna cu D. Anghel) al lui Verlaine stia asadar de existenta inefabilului si inainte de-a fi acaparat de estetica traditionalista a „Semanatorului", l-a acceptat de cateva ori in versurile sale.

In incheiere, despre Patriarhale se pot spune doua lucruri: ca este cartea in jurul careia se structureaza intreaga creatie poetica a lui Stefan Octavian Iosif si ca este cartea ce a exercitat o putere magnetica asupra tinerilor poeti traditionalisti de la inceputul secolului al XX-lea, devenind un reper in cautarile lor.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani