Literatura straina:
"Curand insa clopotul mare batu inca o data de trei ori - semnul vestitor, salva traditionala, care anunta proba unui nou clopotar. Dupa ce asteptase si fusese dezamagita, multimea asculta mai cu atentie, cu atat mai mult cu cat de data aceasta clopotele rasunau mai dulce si trebuia sa le auzi intr-o tacere adanca. Inceputul in surdina era ceva bine inchegat si nu se mai desluseau clopotele alternand sau amestecandu-se, ci contopite intr-un concert de bronz ca un tot, rasunand de foarte departe si din vremuri de demult. Muzica de vis! Nu venea din turn, ci de undeva de sus, din inaltul cerurilor si din negura timpurilor. Acest clopotar avusese ideea sa cante stravechi colinde, colinde flamande nascute in popor si care sunt oglinzi in care el se recunoaste. Erau grave, putin cam triste, ca tot ce a strabatut veacurile. Erau foarte vechi si totusi intelese de copii. Erau foarte indepartate, abia auzite, ca in preajma tacerii si totusi intelese de fiecare, patrunzand in sufletul oricui. Ochii multora se incetosara, nu se stie daca din cauza lacrimilor sau a picaturilor de sunet marunte si triste, care ii umpleau.
Toata multimea tresari. Tacuta si ganditoare, simti cum se desfasoara in vazduh inlantuirea launtrica a visului ei pe care-l indragea asa, nerostit pana la capat.
Cand seria vechilor colinde se sfarsi, multimea ramase muta un moment, ca si cum ar fi condus in gand pe drumul spre eternitate pe prea bunii stramosi, intruchipati de astadata de clopotele venite sa le cante intamplari de demult, povesti nedeslusite carora fiecare putea sa le gaseasca un sfarsit dupa placul sau.
Ce sa faca? Era vorba sa execute o a doua bucata. Colindele fusesera babutele de pe drumul istoriei, beghinele in genunchi de la marginea vazduhului. Cu ele, poporul care astepta jos se intorsese la timpurile de glorie, la tintirimul propriului sau trecut. Era pregatit acum pentru eroism. Omul isi sterse fruntea, se aseza in fata claviaturii, tulburatoare ca si orgile, cu pedale pentru clopotele mari, in timp ce cele mici sunt actionate de niste tije de fier care se ridica de pe clape - un fel de razboi de tesut al muzicii!
Carillonul se auzi din nou. Intona cantecul "Leul din Flandra", un vechi cantec popular cunoscut de toti, anonim ca si turnul insusi, ca tot ce sintetizeaza un neam. Clopotele seculare intinerira, proclamara vitejia si imortalitatea Flandrei. Era in adevar chemarea leului care parca avea, ca si cel din Sfanta Scriptura, botul plin de albine. Odinioara un leu de piatra, heraldic, se afla deasupra turnului. Parea ca se va intoarce acolo odata cu acest cantec, tor asa de batran ca si el, si ca va iesi din turn ca dintr-o vizuina.