Pesimismul lui Mihai Eminescu referat






Dupa cum Sofocle a spus in nemuritoarea sa tragedie Oedip Rege ca pentru a ne pronunta asupra fericirii cuiva trebuie sa-i asteptam mai intai sfarsitul, tot astfel s-ar putea sustine ca gradul de fericire sau nefericire al unui om atarna de cum se simte dansul. Totusi, foarte putini au in vedere acest adevar destul de elementar. Asa se explica faptul ce se observa in toate zilele, ca cei cari se simt nefericiti, sa fie socotiti fericiti de catre altii.
Pe multi i-au preocupat si-i preocupa inca pesimismul lui Eminescu. Unii sustin ca acest pesimism a fost simtit; altii - cei mai putini - ca a fost mai mult gandit. De parerea celor din urma este si d[omnul] Titu Maiorescu care, de altfel, are meritul de a fi intrezarit inaintea altora geniul marelui nostru poet si de a fi atras atentia publicului asupra poeziilor lui ce pot fi socotite, cu drept cuvant, ca perle pretioase ale literaturii romanesti.

in schitarea portretului psihologic al lui Eminescu, pe care a pubicat-o pentru intaia oara in anul 1889 si a republicat-o fara nici o schimbare pe la sfarsitul anului 1908, d[omnul] Maiorescu sustine: intai, ca Eminescu n-a fost nefericit si al doilea ca, ceva mai mult, imprejurarile in cari s-a gasit el, au fost chiar convenabile firii sale.

Insa este mai bine sa-1 lasam pe dansul sa vorbeasca, ramanand ca pe urma sa revenim asupra spuselor sale si sa vedem daca sunt sau nu confirmate de fapte.
„Viata lui externa - spune d[omnul] Maiorescu - este simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intamplare din afara, o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta, incat sa-1 fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta si nu in Austria sau in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai mult sau mai putina avere; ai- fi fost asezat in ierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orice alte figuri omenesti, Eminescu ramanea acelasi, soarta lui nu s~ar fi schimbat."1
„Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate persoanalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el, dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce si le insusise si le avea pururea la indemana. in aceeasi proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca, si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu, insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu pentru ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el intotdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale. Cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a dispretuit totdeauna?

Legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sa aiba soarta multor legende: sa dispara inaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoia unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic citind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studiarea miscarii filosofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara.

A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau rade fara rautate de scrierile citite; la redactia Timpului pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale; in toate aceste ocupatii si sfere, Eminescu se afla fara sila in elementul sau.

Si nici de nefericire, care ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu, nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: A fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar, daca ne-ar intreba: A fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era patruns de ideile lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara; ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si demagogilor inselatori, avem a face cu un sentiment estetic iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu din punct de vedere al egoismului era cel mai nepasator om ce si—1 poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtamant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta este nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta"

„Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o citea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta; unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-1 dea la Convorbiri Literare.
Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu, daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insasi poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietii externe, dar si chiar ca in relatiile personale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in accepttiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-1 putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil."

intr-una din duioasele sale confesiuni, Traian Deme-trescu face urmatoarea trista marturisire: „Stiu ca in lupta vietii am venit putin inarmat. Desigur, n-a fost sa fac parte dintre invingatori. Si nu este oare marea cauza a nemultumirii, a indoielii, a tristetii noastre, tocmai acest dezacord intre natura noastra prea fina, prea rafinata, prea buna, si natura mediului, adeseaori: grosolana, egoista si rea?
Fireste, aceasta analiza este de un domeniu pur personal, pentru a putea fi generalizata. Cu toate acestea, cine stie daca nu rezuma psihologia unor cazuri izolate, cari alcatuiesc acea familie a blazatilor de timpuriu?"2
lata pareri care se pot spune si despre temperamentul lui Eminescu. De altfel, chiar dansul a recunoscut aceasta; cat despre Sarmanul Dionis, in care el s-a zugravit intrucatva, spune ca era determinat prin nastere la nepozitivism, iubitor de singuratate, in neputinta sufleteasca de a—si crea o soarta mai placuta.

Iar cei cari au cunoscut mai de-aproape pe Eminescu, marturisesc ca nu era ceea ce numim un om practic. Iata cum ni-1 descrie Caragiale in admirabilul sau artico, In Nirvana: „Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz, bland si aspru; multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate: aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! fericita pentru artist, nenorocita pentru om"1.
Este adevarat ca, prin gandirea de filosof, Eminescu era cel mai convins ca toate se reduc la nimic; dar nu e mai putin adevarat ca sufletul sau de om si mai ales de poet era ars de multe dorinte pe cari, din cauza temperamentului sau, a neindemanarii sale, nu si le putea satisface. „Cu desavarsire lipsit de manierele comune, succesul ii scapa adesea. Atuncea era o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii, un acces de gelozie, cari lasau sa se intrevada destul de clar felul cum acest om superior trebuia sa sfarsesca", fiindca atunci „cand o pasiune il apuca, era o tortura nemaipomenita. Am fost de multe ori confidentul lui". Si se mai poate spune ca era „nepasator pentru intamplarile vietii externe" si ca „seninatatea abstracta este nota lui caracteristica in melancolie ca si in veselie?"

Ceea ce-1 facea, intre altele, pe Eminescu sa nu aiba succesele pe care orice om, oricat de filosof ar fi, tot le doreste, a fost o infirmitate sufleteasca de care sufera cei mai multi oameni de geniu: timiditatea. Eminescu a fost un timid, dar in acelasi timp si un ambitios. El vedea starea de inferioritate in care-1 pune aceasta infirmitate a sa, fata de cei care erau mai prejos decat dansul, fata de cei mediocri dar indrazneti, si avea in acelasi timp mandria sa nu se expuna la asemenea situatii si poate ca si teama de a nu parea ridicol.
Dfomnul] N. Petrascu, unul dintre fostii intimi ai lui Eminescu, spune despre dansul ca „era timid, rezervat, traind in interiorul sau ca mai toti cugetatorii indeobste tacea si asculta o tacere voita, chiar cand ar fi avut ceva de spus intre oamnii de lume era jenat, si nu stia cum sa se strecoare, lasandu—se poate mai curand a fi umilit decat sa umileasca pe altii. Fata cu femeile in saloane, de asemenea. Se zice ca Hume, filosoful englez, asezat intre doua domnisoare nu le spuse nimic alt[ceva] decat «Ei bine, iata-va prin urmare, iata-va langa mine» Eminescu nu ajungea pana aici, dar ocolea cat mai mult prilejurile de felul acesta"*. - Le ocolea, dar suferea.

in sufletul lui Eminescu se observa, pe de o parte dorinta pentru unele bunuri lumesti, cu toate ca le stia ca sunt trecatoare; iar pe de alta, neputinta de a le satisface, provenita din firea lui. in fata acestor dorinte nu-i ramaneau decat doua cai: ori sa sufere unele nemultumiri, pentru sansa problematica de a le putea obtine; ori sa renunte la ele. Cum insa era mandru, el adopta cea de a doua atitudine: renuntarea. „Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur cand iti vei descoperi sanul sanul care maine va fi un cadavru, si care dupa fiinta sa este si astazi? Sa ma frizez ca sa-ti plac, sa spun minciuni ca sa petrec mintea ta usoara, sa ma fac o papusa pentru mai stiu eu pentru ce? Nu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!"2 - Nepasator, e greu de admis. Cand vedem focul cu care descrie frumusetea femeiasca, nu putem crede ca a renuntat cu nepasare la obtinerea favorurilor ce i le-ar fi acordat poate unele dintre femei, in schimbul umilintelor si adularilor, atat de obisnuite „cuceritorilor de inimi".

Se poate ca in lumea sa, Eminescu sa se fi simtit nemuritor, insa rece nu, caci simtirea sa era prea adanca si setea lui de iubire, prea mare.
Cat a suferit Eminescu din cauza pustiului sufletesc in care se afla, se intrevede si dintr-un pasaj al unei scrisori adresate lui de catre Veronica Miele: „Tare am plans, dupa ce am primit scrisoarea ta; mi s-a facut jale de tine ca suferi singur, fara ca o mana cu durere sa-ti atinga fruntea ta, care plateste cat o imparatie, fara sa ai suflet cu mila langa capataiul tau. Ce faci tu in asemenea momente?"1
Si de asemenea, cata durere in tanguirile ce le pune dansul in gandirea Sarmanului Dionis ! „Nu-si are fiecare om familia sa, amicii, rudele, oamenii sai ca sa-1 iubeasca - cui, ce-ipasa de mine? Cum traiesc voi si muri, de nimeni plans, de nimeni iubit."
S-ar putea obiecta ca Eminescu n-a fost in aceasta categorie, caci a avut o sora foarte iubitoare si prieteni mai mult sau mai putin devotati. Se poate sa fie adevarat; dar nenorocirea lui a fost ca era si sceptic. Cand ai convingerea ca „samburele vietii este egoismul si haina lui minciuna''2, e greu sa te mai increzi din tot sufletul in sinceritatea vreunui sentiment.

intr-un pasaj citat mai-nainte, d[omnul] Maiorescu taga-duiste ca mediul exterior ar fi avut vreo „inraurire insemnata" asupra lui Eminescu. Este adevarat ca „viata externa a lui este simpla de povestit", dar ceea ce nu e usor de stiut, este efectul pe care imprejurarile acestei vieti il producea asupra sufletului, asupra simtirii atat de rafinate a nenorocitului poet.
Daca judecam dupa cuprinsul poeziilor sale, observam ca dansul nu ni se plange de vreo anume nenorocire personala propriu-zisa. Aceasta pentru motivul ca Eminescu era prea mandru si avea prea mult bun simt pentru ca sa nu se vaicareasca. Daca, insa, cautam sa le aprofundam, atunci vedem ca, desi cele ce ne exprima dansul au un caracter general si adesea impersonal, in fond sunt pornite din adancul unui suflet chinuit, al carui pesimism nu era numai „eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste", dar el era impreunat si cu acela provenit din suferintele sale personale, suferinte cari, oricat te-ai ridica mai presus de vulgaritatile vietii obisnuite, este cu neputinta sa te lase nepasator.





Iar ceva mai departe, d[omnul] Maiorescu spune ca „si chiar acolo, unde din poeziile sale strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un sentiment estetic, iar nu cu o amaraciune personala".
Neaparat ca aici este chestiune de impresii curat subiective, dar in ceea ce ne priveste pe noi si pe multi altii, observam tocmai dimpotriva, ca indignarea lui Eminescu de la sfarsitul Scrisorii III merge pana acolo, incat numai „sentiment estetic" nu se poate numi. Ea atinge chiar vulgaritatea. Expresiile intrebuintate - ca fameni, misei - sunt departe de a fi poetice.
Cum se explica aceasta revolta sufleteasca? Cum se face ca acest suflet distins, remarcabil prin eleganta expresiilor sale, a ridicat apostrofarile sale pana la acel diapazon, incat au devenit adevarate ocarii Explicarea o gasim in persecutiile politice pe care le-a indurat.
„Pe la anul 1876, cand cazu de la putere guvernul conservator al d[omnu]lui Catargiu, - Eminescu, care se afla pe atunci revizor scolar al judetului Iasi si Vaslui, fu in cea mai mare graba inlocuit; sarguitorul si talentatul revizor si poet fu izbit prin aceasta chiar in existenta lui zilnica. Caci Eminescu n-avea nici o alta resursa de trai decat produsul creierului si al penei sale. Ramas fara nici o ocupatie, in neputinta de a-si plati cel putin o casa si masa regulata, el mai adesea se adapostea pe la amicii sai binevoitori, cari ii deschideau casele lor.

Cativa membri de la «Junimea» cautara sa dea ceva mijloace de trai lui Eminescu, care deja de pe atunci incepuse a straluci prin talentul sau. / se gasi, cu mare greu, postul de redactor-administrator si corector chiar la foaia publicatiilor oficiale a Curiei de apel din Iasi, intitulata pe atunci Curierul de Iasi, post, desi triplu in indatoriri, dar platit cu respectabila suma de 100 lei. Abia peste cateva luni - daca nu pare-mi-se peste un an - el obtinu un spor de leafa de 50 lei, - adica in total 150 lei.
Las altora grija de a descrie chipul cum Eminescu a putut sa-si duca viata cu niste asemenea remunerari mai mult decat modeste pentru el; las altora sa gaseasca de aici sau din alta parte pornirea curentului fatal de idei pesimiste ce 1-a coplesit atat de tare, pana in cele din urma momente."
Bogdan, N. A., Eminescu redactor la „Curierul de Iasi". in: M. Eminescu, Nuvele, Iasi, Ed. Saraga.

Putem oare admite ca aceasta intamplare n-a ranit adanc sufletul atat de simtitor al lui Eminescu?
Dar tot atunci i s-a intamplat altceva si mai grav. „Cum a cazut guvernul conservator cu raposatul Lascar Catargiu la 1876, liberalii l-au inlocuit si ca culme, prin uneltirile cunoscutului Vizanti, [l-au] dat in judecata tribunalului corectional pe motiv ca „ar fi sustras si vandut carti din Biblioteca Statului"2, unde fusese mai inainte bibliotecar.
Sa te vezi, pe de o parte, lasat pe drumuri, iar pe de alta, invinuit de hotie: iata fapte cari, oricat de obisnuit ai fi cu infamia omeneasca, este cu neputinta sa te lase nepasator.
Vi s-a intamplat, desigur, sa intalniti oameni al caror suflet sa fie coplesit de un scepticism si pesimism amar. Tanguirile lor nu se marginesc la fapte concrete; ele sunt de un ordin mai general. Dansii nu-ti vorbesc de un anume fapt nenorocit din viata lor, dar de amaraciunile vietii in genere; dansii nu invinuiesc pe o anume persoana, dar pe oameni si pe omenire in genere. Asa incat, daca te-ai margini numai la aceste constatari, ai fi expus sa crezi ca scepticismul si pesimismul lor este dobandit din carti si ca dansii nu fac decat sa repete cele ce s-au mai spus de nenumarate ori.
Daca insa reusesti sa le castigi increderea si daca ei observa ca ai fi oarecum partas al suferintelor lor, atunci dansii incep „sa-si deschida sufletul" si sa-ti dezvaluie ranile de cari este indurerat. Si atunci vei constata ca atmosfera trista in care sufletul lor este invaluit, a fost creata de o intreaga inlantuire de nenorociri, cu cari este asa de mult presarata viata unor oameni.
Aceeasi impresie ne face si Eminescu. Tanguirile exprimate in poeziile sale sunt de un ordin mai general, caci cele mai multe dintre ele se refera la soarta omenirii in genere, insa ele sunt pornite dintr-un suflet care foarte adesea a fost ranit.

Am putea spune ca pesimismul gandit de altii, a fost simtit si gandit de dansul. Ideile pesimiste ale filosofiei budiste si ale sombrului filosof pesimist german Schopen-hauer i-au fost confirmate lui Eminescu de cele ce a observat si, mai cu seama, de cele ce a suferit dansul.
in sufletul lui Eminescu, la durerea simtita pentru suferintele intregii omeniri s-a adaos, probabil ca a covarsit-o, durerea si amaraciunea pricinuita de propriile lui suferinte.

„Caci ti-a fost dat
Sa plangi tu plansul tuturora
Din zbuciumul eternei lupte
Sa smulgi fulgeratoare versuri,
Bucati din inima ta rupte"

Dupa cum am spus, din afirmatiile d[omnu]lui Maiorescu rezulta ca imprejurarile din afara n-au avut nici o inraurire mai insemnata asupra felului de manifestare a geniului lui Eminescu. Greu de admis aceasta si cu neputinta de dovedit.
Intre mentalitatea unui om si imprejurarile in cari se afla, este o stransa legatura. Deosebirea esentiala, de la om la om, sta in felul de a reactiona la aceste imprejurari. Oamenii mediocri se acomodeaza cu ele. Oamenii superiori, in special oamenii de geniu, au felul lor propriu de a gandi si simti, imprejurarile externe insa directioneaza felul de manifestare al genialitatii lor. Si, socotite din acest punct de vedere, adeseori imprejurarile in cari dansii se gasesc intr-un moment dat sau intr-o epoca anumita, au o inraurire covarsitoare. Ce i-a inspirat lui Victor Hugo Les Chatiments, daca nu imprejurarile in care s-a gasit sub imperiul lui Napoleon III? Goethe ar fi scris Werther, daca n-ar fi intalnit si nu ar fi iubit-o pe Carlota Buff? De asemenea, Lamartine ar fi compus Lacul, daca nu avea amorul nenorocit cu M-me Charles? Si nu suntem in drept sa ne indoim ca Eminescu ar fi scris Scrisoarea III, daca n-ar fi fost atat de prigonit in viata politica?

Incontestabil ca toti acesti oameni de geniu tot ar fi scris, insa altceva, sugerat de alte imprejurari in care s-ar fi gasit.

in ceea ce priveste partea afectiva, de buna seama ca Eminescu, in orice imprejurari s-ar fi aflat, ar fi ramas tot pesimist, caci aceasta filosofie se potrivea mai mult cu temperamentul sau. Dar la ce bun sa mai conjuncturam? E de ajuns aceasta constatare, ca felul in care s-a manifestat geniul sau in multe dintre scrierile sale a fost determinat de imprejurari. Ceea ce este greu si chiar cu neputinta de stabilit, e intru cat aceste imprejurari l-au influentat. Poate ca nici el singur n-ar fi stiut s-o spuna.
Acelasi lucru se poate sustine si despre poeziile sale de amor. in multe dintre ele putem vedea ca este vorba de o persoana reala, nu totdeauna aceeasi, la care poetul se adreseaza, care, desi nu era identica cu prototipul femeii ce-1 avea faurit in imaginatia sa, totusi poate ca se apropia intrucatva de el. - Dupa cum marturiseste d[omnul] Petrascu, Eminescu a iubit de mai multe ori.
Este interesant de studiat raportul dintre un om de geniu si mediul inconjurator. intre unul si celalalt este o influenta reciproca. Cu cat un om este de mai mare valoare, cu atat va fi mai putin influentat de mediu si vice-versa. Dar ca sa nu fie influentat deloc, aceasta e greu de admis.

In ce imprejurari sociale s-a gasit Eminescu? Dupa parerea d[omnul] Maiorescu, ele au fost potrivite cu natura lui, caci era un om dispretuitor de onoruri, iubitor de cultura, doritor de reforme in toate ramurile activitatii sociale. „Cu o asa natura, Eminescu gasi un element firesc pentru activitatea lui, in toate situatiile in care a fost pus." La biblioteca isi putea spori cercul cunostintelor; „ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra nouelor metode de invatamant; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale; in toate aceste ocupatii si sfere, Eminescu se afla jara sila in elementul sau". Din nenorocire, Eminescu nu se simtea astfel cum crede d[omnul] Maiorescu - si vom vedea ca avea dreptate.

Slujba de bibliotecar nu se poate socoti ca ocupatie de agrement, decat pentru cel care nu vrea sa-si faca datoria.

Dar, in sfarsit, n-avem cunostinta de cum se simtea Eminescu ca bibliotecar si ca revizor scolar.
Avem, in schimb, informatii indestulatoare despre suferintele ce le-a indurat ca redactor la ziarul Timpul. Sa lasam faptele sa vorbeasca; ele sunt mai elocvente decat orice.
Iata cateva parti dintr-o scrisoare pe care Eminescu a scris-o Veronicai Miele1 in anul 1882 si care a fost citita de raposatul Eduard Gruber, cu ocazia inaugurarii bustului nenorocitului poet, in Botosani:
„Tu trebuie sa-ti inchipuesti astazi sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii si peste aceasta un bolnav, care ar avea nevoie de cel putin sase luni de repaus, pentru a-si veni in fire. Ei bine, de sase ani aproape o duc intr-o munca zadarnica, de sase ani ma zbat ca intr-un cerc vicios in cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevarat, de sase ani n-am liniste, n-am repausul senin, de care as avea atata trebuinta pentru ca sa mai pot lucra si altceva decat politica. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!
Sa pot zbura pe trei zile la Iasi, tare-asi veni. Dar mai mult de trei zile n-as avea, pentru ca eu nu am vacanta, ci trebuie sa trag ca catarii, greu la vale si greu la deal.
Ei, daca ai sti cum salahoria asta in care petrec, impreunata cu boala si mizeria ma apasa si ma fac incapabil de a voi?! Folosul meu dupa atata munca e ca sunt stricat cu toata lumea si ca toata energia, daca am avut—o vreodata, si toata elasticitatea intelectuala s-a dus pe apa Sambetei.
Eu raman cel amagit in afacere, caci am lucrat din convingere si cu speranta in consolidarea ideilor mele si un mai bun viitor. Dar nu merge. in opt ani, de cand m-am intors in Romania, deceptiune a urmat la deceptiune si ma simt atat de batran, atat de obosit, incat degeaba pun mana pe condeiu si ma incerc a scrie ceva. Simt ca nu mai pot, simt ca am secat moraliceste si ca mi-ar trebui un lung, lung repaus ca sa-mi vin in fire. Si cu toate acestea, ca lucratorii cei de rand din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicaieri si la nimeni. Sunt istovit, nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc Astept telegramele Havas ca sa scriu iar, sa scriu de meserie, scrie—mi—ar numele pe mormant si n—asi mai fi ajuns sa traesc!"
Poetul Vlahuta, unul dintre admiratorii si intimii lui Eminescu, ne povesteste in cateva pagini miscatoare , impresiile ce le-a avut din contactul cu pesimistul poet. Ele confirma cu totul tanguirile din aceasta scrisoare si arata ca suferintele lui Eminescu au fost cu mult mai mari decat ne putem inchipui.
„El era pe atunci redactor la Timpul. Constiincios si muncitor peste masura, de multe ori Eminescu ducea singur greutatile gazetei. Cate nopti petrecute cu condeiul in mana! S-a doua zi, palid, nepieptanat, plin de cerneala pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra la tipografie, unde randuia materia, redacta informatii, facea corecturi si numai seara, cand gazeta incepea sa se vanture la roata, atunci isi aducea si el aminte ca e trudit si n-a mancat nimic in ziua aceea.
imi pun mainile la ochi si trec repede peste acest sir de ani in cari Eminescu si-a dat cea mai scumpa si nobila parte din viata si inteligenta lui pentru o mizerabila bucatica de paine. Cand veneau caldurile nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau toti la bai. Eminescu statea neclintit in Bucuresti, mistuindu-se si luptand pana la jertfa pentru onoarea si triumful altora, soldat credincios si nefericit.
intr-o zi m-am dus la tipografie sa-1 iau ca sa mancam impreuna.

L-am gasit facand corecturi. Era obosit la fata.
- Uf, nu mai pot, nu mai pot As vrea sa ma duc undeva la tara, sa ma odihnesc vreo doua saptamani.
- De ce nu te duci?
- Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu?
Asta era la sfarsitul lui mai. Dupa o saptamana, gazetele anuntau ca Eminescu a innebunit."
Si ne mai marturiseste cum de multe ori i-a spus bland, incet, cu acel glas profund ce parea ca vine dintr-o alta lume: „Tare-as vrea s-adorm odata si sa nu ma mai destept".
Vlahuta, Al., In valtoare. Bucuresti 1901, Ed. Socec, p. 173.

Ele ne amintesc tanguioasele lui plangeri pornite din adancul sufletului sau indurerat:

Din lumea de mizerii si fara de-nteles,
Cu ochii cei de ghiata ai mortii m-am ales
Si totu-mi pare vested, cazut si uniform.
Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm, incat numai de nume
imi pare ca exist

Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad
Iluzii ca si frunza pe undele de vad.
Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg.
Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg.
Pustiul si uratul dc-a pururi ma cuprind"

Din lumea de mizerii si fara de-nteles, Cu ochii cei de ghiata ai mortii m-am ales Si totu-mi pare vested, cazut si uniform. Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm, incat numai de nume imi pare ca exist
Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad Iluzii ca si frunza pe undele de vad. Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg. Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg. Pustiul si uratul dc-a pururi ma cuprind"

Si se mai poate sustine ca Eminescu n-a fost nenorocit? Atunci ar trebui sa credem ca vorbele si-au schimbat intelesul lor si ca exprima contrariul celor ce au exprimat pana acum.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani