Petru sau petele din soare — piesa de teatru de Vlad Zografi referat






PETRU SAU PETELE DIN SOARE — Piesa de teatru de Vlad Zografi. Scrisa intr-o saptamana, dupa marturisirea autorului, este publicata in volumul sau de debut, intitulat Isabela, dragostea mea, aparut la Editura UNITEXT, in colectia „Piese noi. Dramaturgi romani", in 1996, cu o prefata de Monica Lovinescu si o introducere de Marian Popescu. Volumul este distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Piesa a obtinui si premiul Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru (AICT), sectiunea romana, in . Acest text dramatic a cunoscut doua montari importante: cea dintai la Teatrul de Nord din Satu-Mare, in regia lui Cristian loan (data reprezentatiei: 28 septembrie 1997), si cea de-a doua la Teatrul „Bulandra" din Bucuresti, in regia Catalinei Buzoianu(21 martie 1998).

Constituind cel mai semnificativ debut in dramaturgie din 1990 incoace. Petru sau Petele din soare este un text dramatic greu de incadrat unei specii anume, caci trasaturile de farsa tragica si, pe alocuri, absurda coexista cu cele de tragedie moderna sau de „tragedie a inteligentei". Aceasta din urma sintagma, prin care Albcrt Camus isi caracteriza piesa Caligula, i s-ar putea aplica in mare masura si dramei lui Vlad Zografi, in care protagonistul, tarul Petru 1 al Rusiei, este, la fel ca eroul camusian, un impatimii al absolutului, amoralitatea si cinismul sau fiind doar consecinte ale disperarii metafizice de a nu putea atinge acel absolut. Daca cumplitul Caligula dorea sa ia in posesie luna de pe cer, Petru al lui Vlad Zografi traieste dezamagitoarea revelatie ca soarele are pete, imperfectiunea lumii facandu-l sa recurga la o paradoxala pedagogic, una a raului. Pentru a izbavi lumea de injustitie, stupiditate si absurd, Petru nu se da in laturi de la crima chiar (astfel, tarul ordona uciderea filosofului cinic Pierre de la Manque, un fel de alter-ego francez al sau), el putand fi integrat, alaturi de Richard al III-lea si Caligula, familiei de eroi sublimi in si prin rau. Criticul Mircea Morariu elogia, in piesa antologica a lui Vlad Zografi, „tenacitatea dovedita in exfolierea semnificatiilor, convertirea in dialog dramatic a unui intreg spectacol al lumii, felul in care evenimenlul evolueaza pe mai multe fagasuri, transformand surprinderea unei intamplari precis delimitate - descinderea, in 1717, a Tarului Petru I al Rusiei in Franta, intamplare atestata de istorie si comentata si in „Memoriile" lui Saint-Simon - intr-o meditatie filosofica despre raporturile dintre Occident si lumea Estului, dar si despre aspiratiile si suferintele omului", toate acestea constituind argumente care l-ar recomanda pe tanarul dramaturg ca pe „o certitudine a literaturii dramatice romanesti". Vizita lui Petru in Franta, cu scopul de a-si intalni un dublu occidental al sau, pe cinicul filosof Pierre de la Manque (personaj construit pe tiparul personalitatii cioranienc, al carui nume sugereaza tocmai ideea de absenta a unei parti a cului proleic al lui Petru), este pentru autor un prilej de a confrunta, prin deformare caricaturala, cliseele culturale si de mentalitate ale Occidentului „rationalist" si frivol, snob si decadent, pe de o parte, si ale Orientului aparent barbar, agresiv si cu inclinatii acaparatoare si dictatoriale, pe de alta parte. Ironizand, prin vocea mucalitului si chiar sarcasticului Petru, ca si a spionilor sai, Smirnov si Saliapin, prezumtiile de hegemonie culturala ale Frantei, cu al sau „sir infinit de Ludovici", dar nu mai putin „mujicia" ruseasca, dramaturgul adopta in fond tonalitatea unei drame filosofice sau a unei drame absolute, aceasta tinand, ca in acceptie camilpetresciana, de imanenta constiintei protagonistului. Fetele reversibile, de fapt, ale paradigmei culturale occidentale, respectiv orientale, se vadesc a fi prelungirile metonimice ale celor doua fete ale personalitatii scindate a lui Petru.

In acest sens, este simptomatic dialogul Pierre - Petru, o conversatie purtata -printr-o aluzie intertextuala la celebra secventa din Hamlet - intre doua „cranii". Discipol al anticului Antistenc, cinicul Pierre, care locuieste intr-o cripta din cimitirul Pere Lachaisc si isi trece timpul omorand sobolani cu sabia, converseaza nu o data cu craniile, de la care invata istoria Frantei.

In opinia filosofului, craniile rusilor in schimb nu au deprins inca „arta conversatiei", mujicii pe care Petru ar vrea sa-i schimbe neposedand deocamdata, cum spune sosia franceza a tarului, „sentimentul istoriei". Lui Pierre, care face totusi elogiul rusilor, criticand Europa decadenta si lipsita de „energie". Petru ii replica, cum si-ar replica siesi in oglinda: „Tu crezi ca mie-mi place Europa? Nu, Pierre, eu am detestat intotdeauna Occidentul. Dar mi-a fost teama ca e necesar", pentru ca la randu-i Pierre sa-l indemne pe tar sa isi asume „est-etica" (ca sa recurgem la o sintagma a Monicai Lovinescu): ,J*ierre: La fel de necesar [c Occidentul - n. n.] ca ploaia care cade peste cimitir. Hai, Petru, fii rus pana la capat!". Drama istorica in masura in care istoria este vazuta prin prisma valentelor sale anistorice totodata, ca parabola a prezentului (ori a unui prezent etern), Petru pare mai degraba o drama a personalitatii aruncate in istorie, ca Danton al lui Camil Petrescu, si nu mai putin o drama a constiintei. Aflat mai putin sub fatalitatea istorica decat eroul camilpetrescian, si mai mult sub fatalitatea starilor agonale ale constiintei sale dornice de absolut. Petru isi gaseste sau dc-a dreptul isi inventeaza mai multe proiectii ale sinelui: filosoful cinic Pierre, dar si printul-papa Nikita-Zotov - un maestru vicios, „mascarici" (cum il numeste Olivicr) care preia nu o data rolul tarului, la cererea acestuia din urma. Filosof sceptic el insusi, nebun, tiran ori artist ludic dotat cu o fantezie debordanta, tarul Petru se prezinta singur nobilimii franceze printr-o sumedenie de roluri spontane, adoptive, ale eului sau fluctuant: „Petru {foarte grav): Nu stiu. Nu stiu cine sunt. (Petru priveste spre eonii si contese, dar parca ar privi in gol. Moment de tacere penibila. Brusc, se indreapta spre primul conte.) Dar tu cine esti? (//' smulge peruca. Se arunca asupra celorlalti doi conti.) Si tu? Si tu? (Le smulge si lor perucile.) Cine sunteti voi? / Primul conte: Suntem nobilimea franceza. / Petru: Nobilimea franceza? Urat din partea voastra! Eu sun/ dulgher! () Si artilerist. Si pompier. Si boxei. (Trage un pumn zdravan celui de-al treilea conte care ramane intins. Petru izbucneste in ras.) Ma .simt in forma! Vreau sa petrec! Muzica! (incepe muzica.) La dans, prieteni!". Raportarea conflictuala est -vest transpusa in dedublarea Petru-Pierre, primul autoflagelan-du-se si chiar „sinucigandu-se" simbolic prin uciderea celui de-al doilea apare nu o data si ca o complementaritate, cata vreme, in conceptia tarului, „strainatatea nu-i decat un fel de Rusie deghizata". Despre Petru, criticul Dan C. Mihailescu afirma, intr-o prefata la un alt volum al lui Vlad Zografi, ca „poate fi jucat ca teatru de idei ori ca bufonada. Ca parabola politica, metafora a solitudinii dictatoriale cu -deopotriva - elanuri mistice si apetit sangeros s. a. m. d. Totul este dual si totul poate fi monovalent, pretandu-se pentru orice tip de abordare si orice mesaj regizoral". Descentrarea postmodernista a sensului si chiar absenta ori ocultarea sa, intr-o lume in care Pierre se arata sceptic in privinta existentei unei instante transcendente, este de natura sa confere piesei aerul de drama metafizica, elementele escatologice fiind aici nu atat suportul unui sentiment al absurdului, ca la Beckett ori Ionesco, cat consecinte ale disperarii si „dezincantarii" lui Petru in fata nihilului revelat lui de moartea lui Pierre. Teri-ila scena amintind de Lectia de anatomie, a lui Rembrandt, in care Petru diseca febril cadavrul prietenului ucis din porunca sa, in speranta de a-i depista acestuia sufletul, pare o mise en ahime a intregii problematici ontologice si epistemologice a dramei lui Vlad Zografi, o drama postmoderna desfasurata in absenta subiectului tare al reprezentarilor literare si filosofice moderne. Criza subiectivitatii resimtita acut de tarul-filosof Petru se exprima in negativ, mai precis prin negarea de sine a protagonistului, care „moare" simbolic de mai multe ori, pastrandu-si in final, cand paraseste Franta, nu mai mult decat o identitate abstract-iluzorie: .fetru: Stii, Nikita, in fiecare noapte simt ca e ucis cineva in mine! Asa, pe intuneric, pe tacute Activitatea, batrane, numai activitatea te face sa uiti ca viata inseamna moarte". Activismul de tip occidental, asociabil, din punct de vedere filosofic, paradigmei rationalismului cartezian, va fi insa deconstruit parodic de catre dramaturg prin evocarea discutiilor interminabile si sterile ale academicienilor francezi vizitati de Petru la un moment dat, acestia din urma esuand in a defini adevarul si cazand fatalmente in paradoxul logicii circulare a echivalentei adevarat - fals. Circularitatea si, deci, caracterul „slab" (pentru a apela la terminologia filosofici postmoderne a subiectivitatii) al adevarului sunt pregnant reprezentate alegoric prin inventia „inutila" si „fictiva a inginerilor francezi, achizitionata in final de Petru, a unei masinarii care se invarte - lipsita de sens - cu un om inauntru, acesta functionand ca forta motrice, ca „suflet" al grotescului angrenaj. Imagine a specularitatii lumii si a scenei deopotriva, deci redevabila pana la un punct motivului theatrum muntii, masinaria circulara aminteste de reprezentarea lumii in conceptia antica a scolii cinice, filosofii cinici (si Pierre, ca si Petru, se revendica de la ei) vorbind despre „maestrul-burta" (Magintra Gaster). De altfel, pentru Petru, care decreteaza, inca de la primele aparitii funambulesti in fata nobilimii franceze, ca a abolit timpul, atat temporalitatea insasi, cat si miscarea gandurilor nu o data labirintice care il bantuie iau o traiectorie circulara. Nu altfel decat circulara va 11 si miscarea, in pasi gratiosi de dans, a cotitilor,si conteselor de la curtea regelui Frantei, iar indicatiile de regie ale Ducelui par menite sa induca dansului lor cate ceva din suavitatea cvasi-imateriala si din mobilitatea parca antigravitationala care caracterizau, in opinia lui Hcinrich von Kleist, teatrul de marionete: ,JDucele: Viata e lina si rotunjita, continua si neteda. Nu te opri Zambeste () Trebuie sa convingeti publicul ca plutiti cu adevarat, ca ati devenit imateriali, ca nici nu existati. () Sunteti timp pur, scapat de sub imperiul timpului".





Petru poate fi interpretata si regizata ca teatru manierist al iluziei si specularitatii, a la Kleist, dar si ca teatru parabolic al istorici (culturale) vazuta in implicatiile sale anistorice, ca teatru de idei ori de hermeneutica politica, sau ca drama a dedublarii in tentativa de a dobandi puterea asupra Celuilalt din sine, ca o drama metafizica totodata, a disperarii in fala revelatiei ca soarele arc „pete".

Mai mult decat in icmescian-beckettienele piese Calul si habela, dragostea mea, se vadeste aici talentul dramaturgie al lui Vlad Zografi, autor inzestrat cu stiinta replicii spirituale, presarata cu aluzii intertextuale adesea, dar si cu aceea a echilibrului dintre teatralitatea imaginii si intelectualismul speculatiei eseistice. Piesa care l-a consacrat pe Vlad Zografi drept dramaturg contemporan de prima marime, Petru fascineaza nu doar prin virtutile sale estetice, teatrale ori prin problematica de parabola polilico-filosofica. Dincolo de acestea, dupa cum afirma Iulian Baicus, „ramane lumea posibila a textului lui Zografi, de care ar trebui sa se ocupe un logician cum sunt Kripke, Meinong. sau un lingvist ca Toma Pavel", adica, altfel spus, ramane interesul extraestetic, interdisciplinar, pe care acest text, filtrand informatii din fizica, logica, stiinte cognitive si studii culturale, il poate starni cititorului, regizorului ori spectatorului de sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani