Poemul Apari sa dai lumina - comentariu referat






Poemul Apari sa dai lumina este o capodopera eminesciana. Dupa cite stim, nici un exeget n-a cercetat acest poem in relatie cu mitul Pygmalion. A fost publicat, pentru prima data, in Convorbiri literare, iunie 1895, de M. Dragomirescu si reluat, apoi, in editia din 1937, cu o nota explicativa: Publicata de mine in Convorbiri literare, dupa un manuscris cedat chiar de domnisoara careia i-a fost dedicata poezia; desi are lungimi, desi evolutia sentimentului este ingaimata, desi motivarea insuficienta si cadrul imperfect, apare un final minunat si contine atttea frumuseti de amanunt, cu o profunzime caracteristica si cu perspective si modalitati atit de eminesciene ca e cu neputinta sa n-o primesti printre poeziile alese ale lui Eminescu. Poate nicaieri durerea duioasa nu are adincimi mai expresive decit in aceasta poezie. Locul ei nu e in anexa} Caci prin sentimentul durerii duioase si prin armonia versului, inspiratia este de aceeasi natura cu cea din poezia Din valurile vremii2. Judecata critica a lui M. Dragomirescu, exceptind prima sa parte, formuleaza exact valoarea artistica inalta a poemului eminescian.
Acest poem, in editia Perspessicius voi. IV si voi. V (note) are, printre alte variante, si titlul Pygmalion, fapt care atesta sursa sa literara. Mitul lui Pygmalion este celebru in mitologia greaca, dar si in literatura latina. Transfigurarea acestui mit in Metamorfozele lui Ovidiu a fost, fara indoiala, cunoscuta de Eminescu, intrucit opera poetului latin era inclusa in programele de invatamint austriac din secolul al XlX-lea. Poetul roman, pornind de la lectura poetului latin, a creat un poem liric antologic, rivalizind cu cele mai stralucite transfigurari lirice europene ale mitului antic.

Pentru intelegerea adecvata a poemului eminescian sa urmarim, in perspectiva istorica si comparata, versiunea epica a poetului latin si versiunea lirica a poetului roman pentru a stabili si a interpreta elementele comune si elementele distinctive, la nivelul situatiei mitice, a personajelor si a limbajului poetic, luminate de viziuni diferite asupra artei si asupra lumii.
Reproducem, in traducere, mitul lui Pygmalion transfigurat in Metamorfoze c. X-a.

Fiindca le vazuse pe acestea in greseala, revoltat de cursurile pe care natura le-a dat, in mare numar, mintii femeiesti, Pygmalion traia necasatorit, fara sotie si multa vreme a fost lipsit de o tovarase de camin.
in vremea aceasta sculpteaza cu o minunata arta un fildes alb ca zapada, dindu-i o forma cu care nici o femeie nu s-ar putea naste si se indragosteste de opera sa. Este fata unei adevarate fecioare pe care ai crede-o ca traieste si ca vrea sa se miste, daca n-ar retine-o pudoarea. Pina intr-atit cu arta sa intrece arta insasi.
Pygmalion o priveste cu nesat si pieptul i se umple de dragoste pentru chipul facut. Adesea duce miinile sa-si pipaie opera, daca e corp sau fildes si totusi nu recunoaste ca e fildes. O saruta si i se pare ca i se raspunde la sarutari, ii vorbeste, o tine in brate si crede ca degetele sale ii apasa corpul si se teme sa nu ramina vinatai pe partile apasate. Aici o dezmiarda, aici ii aduce daruri ce le sunt dragi fetelor: perle, pietre pretioase, pasari mici, flori cu o mie de culori, crini, mingi felurit colorate si lacrimi scurse din arborele Heliadelor. ii impodobeste corpul cu imbracaminte scumpa, in deget ii pune inele cu pietre pretioase, la git coliere, in urechi perle usoare si pe piept ii atirna lantisoare de aur. Toate ii sed bine si nici goala nu pare mai putin frumoasa. O culca in asternute vopsite in purpura de Sidon, o numeste tovarasa de pat si ii aseaza capul pe o perna moale de fulgi, ca si cum ea ar simti.

Venise ziua de sarbatoare a Venerei, cea mai cunoscuta in tot Ciprul. Juncane cu gitul alb ca zapada, purtind aur si coarne incovoiate cazusera lovite pentru sacrificiu. Tamiia fumega. Dupa ce au adus darurile sale la altar, Pygmalion s-a oprit si a zis cu glas sfielnic: „Daca puteti da orice, o, zei, doresc ca sotia mea sa fie,.." n-a indraznit sa zica „fecioara de fildes" , ci a zis „asemenea celei de fildes". Auria Venus, caci si ea era prezenta la sarbatorile sale, a inteles ce vor acele rugaciuni si, semn al divinitatii prietene, de trei ori s-a aprins flacara si si-a trimis limbile sale in vazduh.
Cand s-a intors, el a mers la statuia iubitei sale si, aplecandu-se peste pat, a sarutat-o. I s-a parut ca e calduta. S-a apropiat din nou si i-a pipait pieptul cu miinile. Fildesul pipait incepe sa se inmoaie si, pierzindu-si duritatea, se indoaie si cedeaza sub degete, cum se inmoaie ceara de Hymet la soare si, apasata cu degetul cel mare, se modeleaza in multe chipuri si se face folositoare la intrebuintare. El sta inmarmurit. Nu indrazneste sa se bucure, se teme sa nu se insele si iarasi cauta indragostit, iarasi cerceteaza cu mina intruchiparea rugaciunilor sale. Era corp. Vinele pipaite cu degetul mare se simt zvicnind. Atunci eroul din Paphos rosteste cuvinte din belsug prin care aduce multumire lui Venus sigura sa se apropie de o gura adevarata. Fecioara a simtit sarutarile si a rosit. Ridicand ochii spre lumina, ea vede, odata cu cerul, pe cel ce-o iubeste. Zeita a fost de fata la aceasta legatura de casatorie pe care afacut-o?

Privind critic aceasta transfigurare literara a mitului grec relevam, pe langa elemente mitice traditionale, ipostaze novatoare. Elementele novatoare sunt determinate de persona-litatea poetului, dar si de timpul si locul creatiei sale care oglindeste o conceptie despre viata si arta romana. Daca ne referim numai la personajul mitic Pygmalion, vedem ca acesta este identic cu un tinar roman care viseaza o femeie ideala si aspira la casatorie cu aceasta. Prin acest act, personajul intruchipeaza, la nivel civic, triada valorilor romane -familie, cetate, divinitate, iar la nivel estetic, ilustreaza conceptul de kalokagathia. Asadar, Pygmalion este un mic demiurg care, in colaborare cu divinitatea, creaza o femeie, o logodnica si o sotie ideala. Aceasta, prin frumusete si virtute, depaseste realitatea cotidiana si aspira spre absolut.

Cercetind poemul eminescian Apari sa dai lumina in perspectiva diacronica si comparata, observam ca Eminescu pastreaza putine elemente mitice traditionale, dar esentiale pentru intelegerea mitului. Acestea sunt: 1. chipul taiat de dalta, 2. trupul de marmura al iubitei, 3. contemplarea gratiilor sale fizice. Eminescu renunta, asadar, la fluxul epic si apasa pe transfigurarea lirica a ipostazelor mitice.
Elementele distinctive, novatoare, sunt insa preponderente si reflecta personalitatea creatoare a poetului roman. Eminescu scrie un poem liric in care nu situatiile mitice, ci personajele mitice si limbajul poetic au o trasatura novatoare. Acestea sunt: 1. sacralizarea iubitei, 2. conjurarea inlacrimata a iubitei si 3. Indurarea samariteana a iubitei. Eul poetic eminescian concepe iubita ca o divinitate pentru care el e in stare sa se jertfeasca. Iubita poetului, geamana cu Galateea, are statura divina, intruchipind, in ultima instanta, prototipul platonic al femeii desavirsite. Pentru Eminescu este o divinitate care lumineaza ferestrele arcate ale unui templu, „zina" cu farmece ceresti, „inger" si, ca ipostaza suprema, umbra blanda a iubirii de veci, asadar o intrupare a prototipurilor metafizice platonice. Pentru iubirea sacra, poetul accepta sacrificiul suprem, caci nepasarea glaciala a iubitei il face sa indure chinurile lui Cristos rastignit. Conjurarea in lacrimi a iubitei se realizeaza, ca intr-o litanie, prin scene succesive si prin refrenul fierbinte O marmura aibi mila. Intensitatea rugii determina, in finalul poemului, gestul samaritean al iubitei care consta in trecerea miinii albe prin suvitele de par ale poetului, provocandu-i o stare de beatitudine edenica din care poetul doreste sa nu se mai trezeasca: Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas/ Mai mindra, tot mai mindra, la fiecare pas/ Visez sau e aievea? Tu esti in adevar?/ Tu treci cu mina alba prin vitele de par?4/ Daca visez ma tine in vis, privindu-mi drept/ O, marmura aibi mila sa nu ma mai destept.




Inovatiile lui Eminescu la nivelul personajului mitic il distanteaza de Ovidiu. Poetul latin concepe o iubire pura si ideala, dar laica, implinindu-se prin casatorie. Eminescu sacralizeaza iubirea pentru care e in stare sa se jertfeasca. Marmora eminesciana se metamorfozeaza in faptura induiosata nu prin vointa Venerei, ca la Ovidiu, ci prin puterea incantatorie a rugii poetului, iar finalul iubirii nu e casatoria, ci consolidarea suferintei poetului care se cufunda in iubire ca intr-o stingere edenica, gasind impacare in lumea sacra.
Trasaturile distinctive ale poemului eminescian se inteleg mai bine prin analiza problematizarii iubirii in spirit romantic. Tema poemului este axata pe agon-u dintre amor si dolor, dintre logos si psyche, dintre libertate si fatalitate, ca in toate marile creatii eminesciene.

Spiralele iubirii in acest poem urca trei trepte: suferinta 2, soteriologie, 3 expiere. Poetul mistuit de durere cauta, prin confesiunea iubirii si prin ruga fierbinte, salvarea si purificarea suferintei, realizata prin impartasirea iubirii. in prima treapta a iubirii, dolor, ca si amor, este proiectat la dimensiuni supraumane, in spatiul metafizic. Suferinta poetului se aseamana cu patimile lui Crist si este dusa pina la setea de moarte. Din lumea de mizerii si fara de-ntelesl Cu ochii cei de gheata ai mortii m-am ales/ Si totu-mi pare vested, cazut si uniform/ Sunt insetat de somnul pamintuiui s~adorm/ incit numai cu nume imi pare ca exist/ Tu doar rasai c-un zimbet in versul meu cel trist. Versul Sunt insetat de somnul pamintuiui s-adorm5, tradus si adaptat din poemul biblic Moise, scris de Alfred de Vigny, a fost comentat astfel in exegeza eminesciana: „intelesul acestui vers este cu totul deosebit in adaptarea romaneasca. Somnul mortii catre care nazuieste eroul lui Vigny este al unui om incarcat cu marile osteneli ale unei vieti profetice. In Apari sa dai lumina, el oglindeste insa melancolia unui destin cu totul particular, nu oboseala unui luptator, ci tristetea istovitoare a unui contemplativ". T. Vianu observa cu rafinament receptarea creatoare eminesciana. In a doua treapta a iubirii, eul poetic urca de la durerea antica la salvarea metafizica, prin iubirea mistica a femeii divine. Aceasta femeie nu are nume, cum nici la Ovidiu nu are, dar metamorfozarea marmorei in faptura vie ne aminteste de Galateea din mitologia greaca. In poemul ovidian miracolul invierii marmorei este provocat de Venus, aici de poet care, prin cuvinte si lacrimi, dovedeste forta orfica. in sfirsit, treapta a treia a iubirii este cea a expierii, a consolarii prin gestul duios, samaritean, al iubitei divinizate. Acest gest provoaca o beatitudine edenica si inchide semnificativ ascensiunea poetului care urca de la durere la salvarea prin iubire, la impacarea cu sine si cu ursita sa in lume. Rezolvarea conflictului dintre amor si dolor se realizeaza, ca si la Ovidiu, prin armonizare cosmica dintre antic si divin, dar cu trepte si tensiuni distincte.

Problematica filozofica a poemului este intrupata intr-un limbaj poetic inalt. Imaginile metaforice se aduna in spirale pentru a focalizat gandul si simtirea aprinsa a poetului. Structura lor ascendenta, de la profan la divin, sprijina intelegerea adecvata a conflictului dintre logos si psyche. Imaginile sunt selectate din lumea terestra, din natura si societate, dar si din mitologie si lumea celesta. Ele sensibilizeaza iubirea si durerea. Poemul este o litanie inlacrimata adresata iubitei. Iubita are chipul de marmura cioplit de dalta sau este ramura inflorita peste viscolul mortii, dar si luceafar pe mari, zina, inger sau chiar ambra iubirii de veci. Durerea poetului este o lebada ce moare sau o iarna cu sloiuri ca niste ruine de cetate; in sufletul poetului iluziile cad, ca frunze in vad iar gandurile se leagana in vant ca niste corabii negre cu pinze atirnate, departe de pamint, sau trec, intre cer si mare, ca pasari in stol; poetul este insetat de somnul pamintului si indura, rastignit de nepasarea iubitei, patimile lui Crist. Observam cum imaginile urca din planul terestru, in planul celest si, apoi, in planul metafizic si, de asemenea, cum iubita sacralizata devine un prototip platonician al frumusetii feminine care provoaca in sufletul poetului „fericiri" cum nu se afla-n lume „nicairi".
Imaginile cu termen figurat din lumea suprasensibila au valoare ontica si axiologica suprema. Lumina si culoarea alba se convertesc, din realitati ontice in „imagini ale curatiei." Marmura, lebada, iarna, ramura inflorita, luna, stele, luceafarul etc. definesc metaforic miracolul poetic si amorul unic pentru care poetul vrea sa moara. Iubita, din marmura rece, devine inger salvator. Elementele ontice urca de la semn la simbol si se organizeaza arhitectonic pe antinomia dintre lumina si intuneric sau, cu alte cuvinte, dintre amor si dolor. Drama antinomica va fi anulata in finalul poemului prin gestul samaritean al iubitei divinizate. Trasaturile esentiale ale limbajului poetic din acest poem au fost definite pregnant de G. Popa: „Precum sculptorul Pygmalion modeleaza in marmura pe Galateea, Eminescu, pe fondul metaforei marmura care devine refrenul modului de adresare al poetului catre fiinta iubita, va utiliza transferuri in mers ontologic si axiologic ascendent pentru a atinge finalmente mutatia in divinitate"7. Subscriem la aceasta concisa si expresiva judecata de valoare.
In finalul acestei lucrari in care am urmarit transfigurarea literara a mitului Pygmalion la Ovidiu si Eminescu putem conclude ca:
1. Antichitatea greco-latina nu e un trecut perimat, ci un prezent etern. Mitologia greco-latina, prin valorile sale filozofice si estetice, reprezinta un act de cunoastere al conditiei umane cu rol catalizator in cultura europeana.
2. Metoda istorica si comparativa in cercetarea textelor literare este mereu pertinenta. Cercetarea in diacronie a situatiilor mitice, a personajelor si a limbajului artistic, in relatie cu viziunea despre arta si lume, reliefeaza individualitatea si originalitatea scriitorilor.
3. Substanta filozofica a poemelor eminesciene este axata pe antinomia dintre amor si dolor, pe un agon dintre logos si psyche, pe un conflict intre libertate si fatalitate, ca in marile sale poeme, iar limbajul poetic include imagini sensibile care urca de la lumea terestra la lumea celesta, facand salt de la semnul cotidian la simbolul metafizic.
4. Inovatiile lui Eminescu reflecta, in ultima instanta, sentimentul tragic al conditiei umane care aspira la absolut, la prototipul platonic al iubirii, si cauta, simultan, impacarea cu sine, cu lumea si cu destinul. Eminescu inalta valorile laice la rang de valori sacre, propunind astfel salvarea conditiei umane din orizontul sau tragic.
5. Receptarea culturii greco-latine in opera lui Eminescu este o emblema spirituala, cu functii polivalente-filosofice, psihologice, estetice. Eminescu este un romantic cu nostalgii clasice, pe cand Ovidiu este un clasic cu deschideri moderne. Acest poem Apari sa dai lumina confirma geniul eminescian romanesc si european.

Traian DIACONESCU
(Din Mihai Eminescu si antichitatea Greco-latina, Ed. Princeps Edit, Iasi, 2009)


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani