Poesii — volum de poezii de Mihai Eminescu referat






POES1I — Volum de poezii de Mihai Eminescu, publicat in ingrijirea lui Titu Maiorescu, la Editura Soccc, Bucuresti, in 1884 (ianuarie 1884, stil nou, data de pe pagina de garda; in decembrie 1883, dupa stilul vechi). Unic volum antum al poetului national roman, este, probabil, cartea cea mai celebra a literaturii noastre.

Maiorescu a inclus in cuprinsul initial treizeci si opt din cele patruzeci de poezii publicate de Eminescu

In „Convorbiri literare" pana la acea data, cele sase poezii aparute in „Familia" intre aprilie si noiembrie 1883, dar reproducandu-le dupa manuscrisele poetului, in versiuni inedite, ulterioare si ameliorate de autor, precum si saptesprezece poezii cu totul inedite, reproduse dupa manuscrisele autografe primite de la Eminescu Editorul n-a inclus in volum nici una dintre cele cincisprezece poezii de prima tinerete publicate de Eminescu inainte de debutul sau in „Convorbiri literare" (deci, inainte de 15 aprilie 1870), Foaie vesteda (dupa Lenau), aparuta la 1 octombrie 1879, pe care Maiorescu o considera o traducere, si nici Fat-frumos din lei, aparuta la 1 februarie 1875, considerata de editor o varianta anterioara si depasita, dar de la care preia titlul si il da variantei ulterioare de la 1 martie 1878, intitulata in revista Povestea teiului; in opinia lui P. Cretia, aceasta substituire se datoreaza de buna seama faptului ca in volum ea este urmata de Povestea codrului.

In urmatoarele sale editii din poeziile eminesciene, Maiorcscu va adauga alte poezii publicate intre timp sau extrase din fondul de manuscrise ajuns in posesia lui la . Editia a sasea ajunge astfel la un total de saptezeci si doua de poezii, neschimbat ulterior in restul editiilor Maiorcscu.

Contemporanii, ca si editorii mai apoi, sunt unanimi in a recunoaste ca ordonarea poemelor in volum este decisa exclusiv de Maiorcscu si ea nu respecta catusi de putin criteriul cronologic, ci o „organizare expresiva" (P. Cretia). Prima editie are certe scaderi textuale (erori de lectiune, interventii corective eronate etc), „astfel incat in toate locurile unde textul dat de Maiorescu difera de cel al „Convorbirilor literare", textul revistei este mai bun" (P. Cretia); editorul va cauta sa le indrepte in primele opt editii, dintr-un total de zece, pe care le-a mai publicat, fara a reusi insa in intregime. Interventiile lui Maiorescu vor deveni subiect de discutie pentru posteritatea eminesciana, cu deosebire cele operate asupra textului Luceajarului.

Volumul este interesant in primul rand prin istoria selectiei poemelor care il compun, operata de Titu Maiorescu, si care a generat ulterior numeroase discutii; autorul nu fusese consultat si a refuzat apoi volumul, la aparitie, ca nereprezentand viziunea sa personala. P. Cretia observa corect ca „Deciziile pe care Ie-a luat criticul atunci au determinat soarta acestei mari opere poetice pana in zilele noastre".

In prefata primei editii, Maiorescu se justifica implicit cand afirma ca (poetul) „ a fost totdeauna prea impersonal si prea nepasator de soarta lucrarilor sale, pentru a fi putut fi induplecat sa se ingrijeasca insusi de o asemenea culegere, cu toata staruinta amicilor sai literari"; ideea impersonalitatii geniale a lui Eminescu, inaugurata in exegeza de Maiorescu, isi face astfel vad. Exista indicatii ale apropiatilor poetului potrivit carora el dorea sa modifice multe texte publicate in periodice inainte de a le aduna intr-un volum, tot astfel cum dorea sa renunte la multe din scrierile de tinerete. Daca tinem cont de faptul ca Eminescu isi elaborase o adevarata strategie din a oferi publicului sau (cu precadere, Junimii si „Convorbirilor literare") poezii pe gustul acestuia, indeajuns de conforme, adica, stilului agreat in epoca in ceea ce priveste de pilda - temele erotice, patriotice, filosofice, lasand nepublicate, in celebra-i lada cu manuscrise, poeme care aveau sa determine reale mutatii ale poeticii romanesti (I. Em. Petrescu), intrebarea asupra felului cum ar fi fost operata o selectie finala de catre autor ramane deschisa si incitanta.

In viziunea celui mai autorizat editor al operei lui Eminescu, Perpessicius, „editia Maiorescu a ramas si pana astazi modelul celei mai ideale oranduiri a poeziilor lui Eminescu, si de la sugestiile ei au plecat nenumarati editori" (Perpessicius).

Dar judecata de valoare a acestuia din urma nu este, totusi, de natura sa potoleasca disputele - vechi de cand cminescologia - despre continutul, criteriile de selectie sau rolul lui Maiorescu in configurarea primei imagini „intregi" asupra operei poetului national; oricare ar fi insa concluziile pentru care am opta, ramane faptul ca acest volum constituie, la cumpana dintre veacuri, principala referinta pentru receptarea lui Eminescu, pentru primii sai comentatori etc. Nu ne ramane decat sa reconstituim coordonatele respectivei imagini, observand faptul (esential) ca selectia lui Maiorescu vrea sa puna in lumina un evantai cat mai bogat al formelor si temelor liricii eminesciene, si ca ordinea textelor este in ea insasi o invitatie la reflectie asupra bogatiei interioare a operei. Cititorului obisnuit cu lectura postumelor poetului (indeosebi dupa aparitia masivului comentariu calinescian), poeziile din editia antuma ii pot aparea de o clasicitate „datata", de o marmoreana (deci: imobila) perfectiune formala. Dar - pe de o parte - nu poate fi neglijat faptul ca studiile cele mai importante despre lirica lui Eminescu, de pana in anii 60, se intemeiaza pe antume (cele semnate de Calinescu constituie o stralucita exceptie) si ca - deci - pe antume se construieste „exemplaritatea" (estetica, dar si nationala) a operei eminesciene. Pe de alta parte, statuarele antume, chiar daca nu au intuitiile fulgurante, sau expresia modernista evidenta, sau imaginarul captivant al postumelor, contin, deopotriva, liniile de forta ale ideatiei poetice eminesciene (pe tema centrala a Fiintei - de la Rugaciunea unui Dac, la Oda sau la Lucea/arul, dar si la texte mai putin spectaculoase, precum Se bate miezul noptii), ca si experimente poetice de subversiune a codului romantic explicit (Melancolie) sau a




formei neoclasice asumate (in Sonete ori in Si daca ramuri bal in geam).

Exista, in toate aceste poeme, o simplitate cristalina a expresiei are isi contine intr-atat de firesc enorma greutate a ideilor, incat este incontestabil ca ne aflam dinaintea unei secvente de mare, adevarata, poezie, indiferent care ar fi atitudinea noastra, de cititori, fata de statutul de „poet national" al autorului, intemeiat Ia tjndu-i, spuneam, pe volumul in discutie. intensitatea imaginarului erotic (compensat de o acuta derealizare a sa), sentimentul tpigonismului (Epigonii) si al decaderii umane din mit in istorie (Satirele, imparat si proletar, Egipelul), inadecvarea fiintei la lume (Singuratate, Luceafarul, Melancolie, Rugaciunea unui Dac, Glossa), fascinatia [fanaticului - adesea in relatie cu erosul {Mortua est, De cate ori, iubito. Despartire, Se mate miezul noptii. Mai am un singur dor), predilectia pentru constructiile in antiteza genere si madona, inger si demon, imparat si proletar, Salira III, Floare albastra, Melancolie), toate inclina imaginea generala a [poetului din antume catre ultima varsta a romantismului major european, situandu-l in vecinatatea lui Byron (D. Popovici) prin forta iperspectivelor titaniene, si in aceea a filosofici lui Schopcnhaucr prin pesimismul sau dar, jdaca despre influente livresti este vorba, ele „l-au ajutat sa se gaseasca mai curand, /caci/ pe deasupra lor si mai puternica decat ele este personalitatea poetului" (D. Popovici). Neoclasicismul lui Eminescu din aceste poezii se deschide in schimb catre varsta primului modernism european, vestind alunecarile tectonice si ametitoarele experimente abandonate din postume: pentru ca forma [perfecta (simetrica - in Melancolie, sau in La mijloc de codru des, sau in Satira III) se centreaza in jurul unui factor cosmotic (crosul, I mitul), ori in jurul vidului, al neantului pe care, incumetandu-se a-l gandi, fiinta poetica incearca sa il si rosteasca (Satira 1).

Continuand a se dezvolta din amplele perspective titaniene, romantice, cunoasterea atinge limitele ultime I ale exprimabilului, ale logosului si ale divinului, eul descoperindu-se condamnat la constiinta tragica (I. Em. Petrescu) a vidului de sens al lumii, careia i se asociaza o constiinta foarte moderna a repetitiei, a scriiturii poetice condamnate la imperfectiune („Sa le scriu, cum cere lumea, vreo istorie pe apa?" - Salira II). Ceea ce selectia lui Maiorescu (si ordonarea textelor) pune in evidenta cu precadere este tocmai parcursul acestei experiente poetice unice, la capatul careia cui descopera, dincolo de formele perfecte (ale scriiturii, ale cosmosului), haurile neantului si ale nebuniei: „Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit/ Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit/ Unde-s sirurile clare din viata-mi sa Ic spun?/ Ah! organele-s sfaramate si maestru e nebun!" (Satira IV).










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani