Poezia lui George Bacovia - Deschiderile simbolismului catre modernism referat






George Bacovia este autorul unei poezii in care domina „greata de lume", tristetea, nevrozele, tonurile de negru si gri ale unor culori dense, aproape materiale, disolutia lumii, anotimpurile reci, sumbre. Surprinzator, multe dintre poeziile din volumul de debut - Plumb (1916) - au fost scrise inca inainte de a implini 19 ani, varsta care sta de obicei sub semnul avantului juvenil, al elanului vital si al iubirii.

Opera si contextul



Originar din Bacau, George Vasiliu (1881-1957) a debutat in 1889 in revista Literatorul a lui Alexandru Macedonski, cu poezia Sl toate. Apropierea de cenaclul lui Macedonski si apoi prietenia dintre cei doi se explica si prin preferinta pentru poezia franceza contemporana de orientare modernista (Baudelaire, Verlaine, Rollinat, Mallarme, Rimbaud s.a.) si respingerea esteticii romantice (vezi capitolul „Simbolismul"). Odata cu poezia lui Macedonski, dar mai ales cu lirica lui Bacovia, in literatura romana se produce o schimbare majora de formula estetica: se trece de la romantism la modernism, simbolistii fiind primii poeti moderni. Luandu-si apoi numele de George Bacovia, poetul a publicat urmatoarele volume: Plumb (1916), Scantei galbene (1926), Cu vo/'(1930), Comedii in fond (1936), Stante burgheze (1946).

Poezia lui George Bacovia



Tematica si formula estetica a liricii bacoviene se inscriu in tematica larga a poeziei simboliste. Asadar, vom gasi:

- preferinta pentru simboluri. Aproape toate substantivele din opera lui Bacovia au dobandit statutul unor simboluri: toamna, amorul, clavecinul, ploaia, vantul, orasul, odaia, strada, parcul, copacii desfrunziti, corbii - ele sunt, de fapt, elementele obsedante ale unei lumi care nu reflecta decat aceeasi stare interioara, confuza, depresiva, aproape alienanta, presimtind intotdeauna moartea, a eului liric: „Da drumul, e toamna in cetate - / intreg pamantul pare un mormant/ Ploua si peste targ, duse de vant, / grabite, trec frunze liberate." [Note de toamna);

- sinestezii: „Primavara / O pictura parfumata cu vibrari ce violet" - corespondenta vizual-olfactiv-cinetic, „Amurg de iarna, sumbru, de metal" - corespondenta vizual-tactil;

- muzicalitatea versurilor - se realizeaza, de regula, prin tehnica simbolista a refrenului, cvasi-permanentin poezia lui Bacovia, obsesiv, alarmant, reluat la inceput, la mijloc sau la finalul poeziei, uneori in primul si in ultimul vers al aceleiasi strofe. S-a remarcat ca muzica lui Bacovia nu seamana cu muzica simbolistilor francezi, cu violinele lui Verlaine, de exemplu: „Muzica lui Bacovia e dizarmonica, sincopata, tipata la trompeta, histerica." (Nicolae Manolescu, prefata la voi. Plumb, Editura Minerva, BPT, 1981);
- motivele simboliste care tin de instrumente muzicale: muzica viorilor, a trompetei si a clavecinului, orchestra, talangile, fanfara etc. „Temele muzicale, modulatiile sonore, instrumentele constituie organul propriu raului din lume, armonia nefiind decat o forma perfida, de o cruzime rafinata, a infernului existentei. Glasul muzicii devine sinonim cu vocea mortii." (Mihail Petroveanu, George Bacovia,.,Editura Cartea Romaneasca, 1972);
- poezia este scrisa deliberat, programatic, in vers liber;
- spleen-ul si nevrozele, angoasa, depresia, bolile.

Spleen este un cuvant englezesc (engl. spleen, lot. splen. gr. splen, „organ unde se strange umoarea neagra", splina, bila) intrat in limba romana prin intermediul francezei si insemnand melancolie profunda, tristete fara cauza aparenta, o stare care presupune un „rau de lume", o greata existentiala, plictis. E 6 stare specifica primilor poeti moderni.


Ion Caraion, unul dintre exegetii lui Bacovia, el insusi poet, vorbea despre un „sfarsit continuu" din care se nutreste, de fapt, universul liric bacovian (in Bacovia. Sfarsitul continuu, Editura Cartea Romaneasca, 1979);

- descompunerea universului, decadenta, disolutia materiei, sentimentul mortii strabat fiecare poezie bacoviana [Lacustra, Plumb, Pastel s.a.). Mihail Petroveanu: „moartea este o realitate absoluta, piere odata cu trupul, iubitii nu au nici o sansa de supravietuire". Ion Caraion a inventariat cuvinte din sfera semantica a mortii: agonic, cadaveric, cernit, descompus, devastat, fatal, frant, funebru, funerar, lugubru, mortuar, stins, sumbru, a disparea, a muri, a se sfarsi, a pieri, a se destrama, sicriu, cadavru, cimitir, cavou, cioclu, schelet, mormant, moarte, catafalc, racla, repaus, corb, doliu s.a.;
- arta a sugestiei - existenta goala de orice transcendenta, ca si de orice speranta intr-o supravietuire ideala. Spiritul poeziei este alcatuit din sintagme, din nuclee semantice si repetitii sacadate, usoare incantatii, din alaturari de substantive, cu putine si invariabile verbe, cu fraza intrerupta adesea de puncte de suspensie sau neterminata: „Tacere e toamna in cetate/ Ploua si numai ploaia da cuvant" [Note de toamna);
- corespondentele dintre anotimpurile ploioase si putrefactia morala. Singuratatea absoluta si starile morbide, depresive, tristetea si insinuarea mortii au intotdeauna corespondente in cadrul exterior, in peisaj, in „starile" naturii, ceea ce nu face decat sa potenteze senzatiile, sa sporeasca intensitatea melancoliei si sa accentueze contururile negre ale existentei: „Ploua, ploua, ploua / Vreme de betie - / Si s-ascult pustiul, / Ce melancolie! / Ploua, ploua, ploua" [Rar), „Eo noapte uda, grea, te-neci afara, / Prin ceafa - obosite, rosii, fara zare - / Ard, afumate, triste felinare, / Ca intr-o crasma umeda, murdara." [Sonet);
- disolutia sentimentelor: lirica lui Bacovia se deliricizeaza, in acord cu tendinta poeziei moderne spre depersonalizare si dezumanizare si cu evolutia acesteia spre o zona a senzatiilor, a starilor, uneori preferand „inimii", „intelectul". Sentimentul se de-structureaza sub imperiul unor stari confuze, senzatii neclare provenite din zona adanca a subconstientului, de cele mai multe ori doar sugerate. Nu mai poate fi vorba nici macar de imaginea „traditionala " a iubitei capabile sa insenineze universul macabru al identitatii masculine. Imaginea iubitei este legata de cea a mortii: „Sunt cativa morti in oras, iubito, / Chiar pentru asta am venit sa-ti spun; / Pe catafalc, de caldura-n oras, / incet, cadavrele se descompun [] E miros de cadavre, iubito, / Si azi, chiar sanul tau e mai lasat" [Cuptor), „Iubito, si iar am venit/ Dar astazi abia ma mai port - / Deschide clavirul si canta-mi / Un cantec de mort." [Trudit), „Iubito, cu fata de mort, / De geniu trasnita, / De-a pururi monotona. / Goala madona, / De crini prafuita - In visul meu te port" [Psalm). Amorul este „de plumb", iubitii („amantii") sunt „mai bolnavi, mai tristi", nu mai au nimic din fericirea momentului deplin al intalnirii romantice: „Si-amanfii profund ma-ntristeaza". Iubirea este ea insasi moarta, dupa ce suferise un proces de decrepitudine: „Amorul, hidos ca un satir, / Copil degenerat - / invinetit, transfigurat, / Ieri, a murit in delir." [Proza);




- orasul neurastenizant si noroios - infernul citadin -, cu un singur decor: copacii goi de frunze, „copacii albi, copacii negri" din „parcul solitar". Orasul din poezia lui Bacovia este un univers apasator, dezolant, cu un singur anotimp, incert, intotdeauna ploios sau nins, iar lumina este slaba, difuza, galbena, pala, ascunzand trecatori grabiti, alcoolici intarziati, fete bolnave de ftizie: „Un bec agonizeaza, exista, nu exista, / Un alcoolic trece piata trista. // Orasul doarme ud in umezeala grea. / Prin zidurile-acestea, poate, doarme ea, - / Case de fier in case de zid, / Si portile grele se-nchid." [Nocturna), „Un om, in amurg, pe o strada" [Scantei galbene), „Orasul gol / Cetate departata; / Frunzisul smuls / De firele electrice, paralizata, / Ca un simbol, / O pasare cade-n oras, ca o tristete mai mult." [Note de toamna). Orasul este un spatiu inchis, o replica la scara mai mare a odaii: „Odaia mea ma inspaimanta / in braie negre zugravita [] Odaia mea ma inspaimanta /Aici n-ar sta nici o iubita" [Singur). Odaia si orasul, cu varianta mortuara care este cavoul, inchid definitiv lumea din lirica bacoviana, in care nu exista aspiratie, deschidere spre transcendent, spre inalt sau adanc;
- culorile cenusii, terne, culoarea „plumbului", negrul si violetul etc, de o materialitate densa, coplesitoare.

Atentie! Exista critici literari pentru care lirica bacoviana depaseste simbolismul, putand fi, de asemenea, incadrata altui curent literar al modernitatii, expresionismul.
Nicolae Manolescu: „Putem vorbi, la Bacovia, de un veritabil antisimbolism. La un capat al poeziei lui se produce o dezintegrare a limbajului prin sincopa, prin recurgerea la forme voit prozaice si nearticulate. () Bacovia este intaiul nostru antipoet, in sensul modern () Culorile simboliste se grefau pe sunete si mirosuri, intr-un sistem de „corespondente" menite a arata intelectualitatea unui lirism interesat de esente. La Bacovia culoarea devine nu numai persistenta si obsesiva, dar de o mare materialitate, ca la expresionisti. Orice reprezentare (fiind vorba de tablouri de natura) e distrusa, desfigurata ca o fata pe care s-a scurs fardul. Violetul, negrul, albul, rozul invadeaza lucrurile ca niste prezente fizice, erodeaza peisajele sau le pateaza. () Simbolistii erau cel mult decorativi: Bacovia e pictural (], creeaza o lume de marionete, de papusi de ceara ce fac salturi grotesti ca niste fiinte dezarticulate." (prefata la voi. Plumb, Editura Minerva, BPT, 1981)
Stefan Aug. Doinas: „Bacovia depaseste simbolismul printr-o restrangere si adancire neobisnuita a perceptiei () In loc sa utilizeze tehnica impresionista a descompunerii lumii, Bacovia lucreaza cu tuse puternice, cu contraste elementare, cu linii schematice, aducandu-ne aminte de unii expresionisti germani. Treptat, amurgul, noaptea, toamna, iarna, zapada, ploaia, vantul, clavirul, goana s.a. devin un fel de personaje care executa aceleasi miscari, sugerand o lenta ruginire a masinariei universale. Potentarea pana la metafizic a mahalalei decrepite, a toamnei putrede, a iernii obosite de ninsoare, a amurgului violet, a noptii ploioase etc, iata secretul acestei poezii, care, mai sincera ca toate, se incheaga in tablouri de atmosfera, in care culoarea de rand spre sumbru e strigat al universului, iar universul - compus doar din cateva elemente - e starea eului liric." (prefata la voi. Plumb, Editura Hyperion, Chisinau, 1992)


Sugestii de analiza literara pe text



incadrare si tematica: poezia Plumb deschide volumul de debut si poarta chiar
titlul acestuia: Plumb (1916).
Este considerata o arta poetica, avand deci ca tema principala conceptia poetului despre poezie. Alte teme care pot fi identificate: moartea, iubirea.
Ca tonalitate, este o confesiune trista, un soliloc marcat de puternice accente dramatice datorate sentimentului mortii. Spleen-ul, dezolarea, sinesteziile („flori de plumb"), repetitiile obsedante („flori de plumb", „dormeau", „stam singur") si corespondentele care se stabilesc intre cele doua niveluri - al „eului", al „starii" si cel al lumii, al „cavoului" - sunt specifice esteticii simboliste.

Compozitie: cele doua strofe sunt simetrice, fiecare vers din prima strofa avandu-si corelativul in cea de-a doua strofa.
La nivel semantic, poezia se structureaza in jurul a doua teme lexicale, care ar putea fi numite tema „realului" („sicriele de plumb", „flori de plumb", „cavou", „aripele", „coroanele") si tema „eului liric" (marci textuale: persoana I a verbelor predicative: .„stam singur", „am inceput sa-l strig" si adjectivul posesiv din constructia „amorul meu").
Din campul semantic al mortii, care domina in poezie, fac parte urmatoarele cuvinte: „sicriele", „funerar", „cavou", „dormea", „coroanele", „mort".

La nivel fonetic, se observa preferinta autorului pentru repetitia vocalei inchise „u" si a consoanelor oclusive „p" si „b", care intensifica impresia de claustrare.

Concepte operationale folosite: arta poetica, eu liric, strofa, tema










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani