Poezia marelui romantic Mihai Eminescu referat






Imaginea lui Eminescu, asa cum strabate ea prin veac, a fost, de la inceput si cu o mare intuitie critica, fixata de Maiorescu. Daca tirania primei editii a poeziilor lui Eminescu apasa ca o lespede nedreapta peste fata ascunsa a marelui romantic si daca ochiul poetului-vizionar a fost obturat de ponderea academica a criticului (dovada sta si strofa, din cele excluse, ale Luceafarului corectat de Maiorescu: Vrei sa dau glas acelei gurii Ca dupa-a ei cantare/ Sa se ia muntii cu paduri/ Si insulele-n mare? viziune cosmo-orfica, de o grandoare si de o substantialitate poetica restituite prin analizele taramului plutonic eminescian), nu e mai putin adevarat ca patronul Convorbirilor a definitivat profilul neptunic al lui Eminescu, cu un condei de a carui pregnanta e greu sa te liberezi.

Pentru Maiorescu, versurile tanarului poet denotau modernitate, conceptie inalta, blazare, reflexivitate, ironie profunda si farmec de limbaj, subliniind insa inclinatia spre antiteze („cam exagerate") - si aceste note aveau sa caracterizeze productia eminesciana. Epigonii, Venere si Madona, imparat si proletar sunt poeme construite pe motive antitetice, fiindca era in Eminescu un viu impuls retoric, o forta expresiva, un verb nervos, in slujba spiritului satiric, ce se evidentiaza mereu in antitezele interioare ale versului sau si care atinge violenta, insa si sublimitate pamfletara, in Scrisoarea III. Desigur, pe aceasta linie, poezia avea ce sa piarda, incat observatia criticului, acel „cam exagerate", isi gasea locul, dar expresivitatea, valorile generale ale limbii, aplicatiile prozei castigau; „abuz de cuvantul pala" (pentru Mortua est! ) mai observa Maiorescu, fara ca el sa poata sesiza inca semnificatia palorii (mitosul ei) in lirismul eminescian, si de aceea opinia: „poate n-ar trebui uzat deloc". Pretinzand poetului „curatenia formei", prin perfectia formala criticul intelegea, in acord, cu estetica sa schopenhouerizanta, un fel de atemporalitate, de nemurire a formei in materia sensibila si innobilata, „ideea emotionala in forma frumosului", obiect al purei contemplatii si deci contemplativitatea sa se reflecte din forma insasi; incat, de la inceput, poezia lui Eminescu e indemnata sa devina „statua, alba, cu surasul ei bland", ce sta „senina deasupra haosului", purtandu-si „inaintea noastra cu o liniste supranaturala viata-i eterna". Ideile platonice, imaculate si stralucitoare, alcatuiesc, fireste, zarea acestei viziuni. Mai apoi, in descrierea lirismului eminescian, Maiorescu revine la „manuirea perfecta a limbii", vorbeste de mierea limbii prinsa in „celula regulata a fagurelui", de „deplina stapanire a formei clare", de „cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filozofie" si in urma, analizand structura poeziei lui Eminescu in adancul ei, de „melancolia impersonala", de „inalta abstractiune", de „treptele succesive", care ridica la privirea generala si care dau poetului „cuprinsul precis in acele versuri caracteristice, in care se intrupeaza profunda emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietii omului, asupra soartei poporului roman". Iar in ce priveste erotica eminesciana, criticul remarca intr-o comparatie cu Aspasia lui Leopard?: „el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil".
In toate aceste caracterizari, se rasfrang conceptia estetica a lui Maiorescu, se poate identifica - daca nu poezia marelui romantic si nici conturul sau spiritual, caci ele erau in adevar de un ordin prea general si nu patrundeau in miezul lirismului, in magma sa de ardente ideale ori in trunchiul magic al poematizarii eminesciene - in schimb chiar poetica lui Eminescu si ceva din profilul liricei sale: anume aura de clasicitate care o insoteste. Criticul Convorbirilor a schitat efigia lui Eminescu, fara indoiala poetul insusi s-a recunoscut in aceasta imagine nobil stilizata si cariera sa artistica, adancul si tainicul proces de atenuare a delirului vizionar, a constat in a corespunde modelului dat de Maiorescu. intr-un fel, e o imagine justa, care s-a pastrat de-a lungul catorva generatii si critica a consfintit-o pana in zilele noastre. Caci aceasta fata a lui Eminescu exista, ii reda fizionomia spirituala intr-un anumit sens, desi ea poate fi considerata doar un chip de marmora care trece, cu ochii orbi in eternitate.

Impregnat de sucurile amare ale filozofiei lui Schopenhouer, academismul lui Maiorescu nu era, asadar, lipsit de dimensiuni romantice, nu lipsea criticului ce gandea atat de stringent logic, intr-o forma ale carei claritati isi mai pastreaza si azi puterea de seductie - o anumita vibrare afectiva, insa ea mergea toata spre idee, spre rigori, incat daca privirea lui se inlacrima de fumul haosului, ce curge prin lumea vointei si durerii, ea primea in acelasi timp seninatate prin imaginea „statuei albe", a apolinismului, care-i nimba zarea. Temperament haotic, vizionar, de un romantism, care fulgera adancurile irationale ale lumii st ale fiintei, Eminescu s-a intalnit cu Maiorescu in cultul lor comun pentru filozofia schopenhaueriana, dar mai ales in dragostea lor unita pentru filozofia ca atare, pentru arhitectura ei de abstractiuni, pentru idee, pentru ceea ce ei impreuna numeau adevar (si in acest cuvant, in masura in care Maiorescu implanta o lama morala, Eminescu ii da o electrizare metafizica). Undeva, intr-o astfel de zona de atingeri subtile, s-a produs transmisiunea academismului ideal al lui Maiorescu asupra setei de concepte a poetului si Eminescu, adolescentul, haoticul, insa tocmai de aceea influentabil prin entuziasme, a recunoscut in cerintele criticului, care in idei vedea mai intai lantul lor logic (desi acest lant argintos stralucea intr-o mare amara, in oarba absurditate, in metafizica lui Schopenhauer), propria sa impulsiune spre adevar, ce s-a filtrat in poetica aceea de clasicitati formale: „ideea emotionala in forma frumosului", „curatenia formei" „linistea supranaturala", „manuirea perfecta a limbii", „celula regulata a fagurelui", „limpedea expresie a cugetarilor filozofice" etc, adica tot ce poate alcatui un ideal de clasicism, ce nu ordoneaza numai, dar si domoleste, impersonalizeaza. Asa s-a stins focul plutonic al creatiei eminesciene, cel putin in cauzele sale aparente, inafara unei rupturi mai adanci de structura, care a permis evolutia neptunica. Asa s-a nascut, din marea amara, din haosul durerii metafizice schopenhaueriene, chipul de marmora al poeziei lui Eminescu si prin urmare propria sa imagine marmoreeana. Din aceeasi marmora se desprinde profilul ideal al lui Maiorescu si al poetului, in sunetul ei din poezii, care raspunde setei de forma a haosului, se ingana si plansul sublimat al filozofului Maiorescu, al logicianului sensibil la frumos, ca la odihna pura a ideii.

Cea mai armonios inchegata monografie asupra poeziei lui Eminescu, scrisa de Tudor Vianu, alimentand viziunea asupra poetului cu izvoarele schopenhaueriene si adancind in sensul Stimmungului romantic viziunea lui Maiorescu, e in linia traditiei intemeiate de primul critic. Si Vianu considera ca scepticismul alcatuieste „propriul sentiment modern de viata" al lui Eminescu (p. 20). Analizand „voluptatea si durerea" in opera marelui poet, tocmai prin textele Lumii ca vointa si reprezentare, se accentueaza paloarea, reflexul marmoreean al mastii lui Eminescu, acel amar al formei pure, ideabile, spre care nazuia conceptia maioresciana: „Farmecul iubirii este dureros pentru personajele lui Eminescu, pentru ca ele il resimt pana la adancimea in care se dezvaluie eterna caducitate a amorului, firea ei vesnic nesatioasa. Cata vreme obiectul iubirii se gasea proiectat in trecut sau in viitor, el exista inca intruna din ipostazele posibilului si aspiratia catre el nu putea avea acea energie care se invecineaza cu distrugerea si pe care o dobandeste acum, cand prezentul scenei si confruntarea sentimentelor pun in lumina adancul ei fara fund. De aceea cuvintele iubirii revin aidoma cand este vorba de emotia muzicii si de ispita mortii. Nelamuritul unui singur sunet clor si prelung, ca o intrebare fara raspuns a tacerii, agita sufletele cu goana dupa o forma si o imbratisare imposibila. Chinul unei vointe de-a pururi indreptata catre tot ce este cu neputinta de ajuns nu se poate linisti decat in moarte. De aceea inalta poetul glasul limpede al Odei sale, pentru a lauda apropierea mortii ca o intoarcere a omului catre sine, din ratacirile si incordarile absurde ale dorului" (p. 82); si moi departe: „Asociatia expresiei voluptatii cu a durerii ii permite in acelasi fel lui Eminescu sa presimta unitatea lor, fenomenul pur al vointei de a trai, al acelei tensiuni necurmate si fara ragaz, deopotriva cu sine in fericire ca si in durere si care alcatuieste esenta vietii in aceiasi timp tema lirismului eminescian. „Farmecul dureros" nu este altul decat „dorul nemarginit" al cosmogoniei din Scrisoarea I, incordarea launtrica si vesnic nesatisfacuta, pe care poetul o gasea deopotriva cu filozoful in intuitiile subiective ale iubirii si in substratul adanc al realitatii. Schopenhauer, care incorona acelasi gen de experiente cu aceeasi conceptie filozofica, trebuia deci sa-i vorbeasca cu putere poetului nostru si intalnirea lor trebuia sa se produca in chip necesar", (p. 83).

In stabilitatea raporturilor de cultura si a afinitatilor spirituale dintre poet si critic, G. Calinescu recunoaste (in Viata lui Mihai Eminescu) aceeasi oglindire a ideii si poeziei: „Maiorescu era singurul intelectual de pe atunci, inrudit cu poetul nu numai prin covarsitoarea superioritate asupra contemporanilor, dar si prin directia spiritului" (p. 298); sau: „cei doi junimisti urmaresc in aspectele multiple ale artei, literaturii si stiintei, un principiu unic, forma estetica sau logica, frumosul sau adevarul, sunt dar capabili de stari contemplative, gratuite, care-i duc la selectiune si la aprofundare" (p. 300); sau: „Amandoi admiratori ai lui Schopenhauer, Maiorescu si Eminescu sunt nu propriu-zis pesimisti, dar - in forme aparent asa de indepartate - niste mizantropi Mizantropia celor doi oameni consta intr-o aristocratica oroare de patimi marunte, intr-un refugiu in domeniul abstractului si al esteticului, Maiorescu in chip de raceala academica, Eminescu prin inaltul dispret fata de vulg al geniului eliberat prin contemplatie de orice durere umana, reintrat,- asemeni Luceafarului, in insensibilitatea fata de temporal a intemporalului." (p. 302). Iar in definirea erosului eminescian: „Eminescu nu are mistica transfiguratoare a marilor romantici, care-si creeaza o femeie fictiva, platonica, pe datele imperfecte ale realitatii si absorb in contemplatie orice nevroza sexuala, el nu vede ingeri suavi cu ochi incandescenti, ca misticii medievali, care sa-i umple de turburare si cainta si sa-1 impinga spre o claustritate a spiritului. Pentru Eminescu iubirea este un leagan de desfatari venerice, o necesitate nu spirituala, dar afectiva bineinteles si fiziologica, o nevoie naturala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc pe care constiinta le suprapune mecanismului reflex, dar in sfarsit un instinct El este un idealist, fireste, un om cu maini intinse spre fantasma femeii desavarsite pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, dar idealitatea lui nu e simbol cu aripi" (p. 305).

Sub aceasta stea maioresciana a stat si mai sta inca, in memoria natiunii, figura poetului - si daca poezia lui Eminescu ascunde mai mult decat se oglindeste ea in ideea in care o cuprindea Maiorescu, mai mult nu numai ca opera si perspectiva rasturnata, asa cum depozitul de postume a relevat, dar si in sensurile pe care le poate indica suma de marmore sonore a primei editii a Poeziilor, conturul tras de Maiorescu are in el o clasicitate care nu va putea fi ignorata. S-a deschis astfel, ca obiect de analiza, o cale a rationabilului in poezia lui Eminescu, urmarindu-se dara „filozofiei" in opera poetica, fie ea de groasa vana schopen-haueriana, fie ca platonism, kantism, hegelianism etc, - incat chiar poeziile de dragoste, elegiile grele de muzica de vraja au fost trecute prin filtrul „teoriei", pesimismului, conceptiei - totul culminand in nenumaratele pagini care studiaza alegoria geniului, din Luceafarul, adica aceeasi „conceptie", acelasi pesimism, aceeasi lumina sterilizanta a ideii, incercarile de a sparge aceasta masca de marmora, ori de a citi in trasaturile ei si zarea ascunsa, s-au produs foarte tarziu. Prima si cea mai considerabila este aceea a tui G. Calinescu (desi ce reprezinta intaiul volum din seria Opera lui Eminescu, daca nu o intreprindere de a largi, insa in acelasi timp de a fixa vechea perspectiva rationabila, in cautarea „filozofiei teoretice si practice" a poetului?), ce, reconstituind din ruinele laboratorului marea opera franta, a provocat in mod genial o dezorganizare a viziunii clasice despre Eminescu. Alaturi de poetul-filozof, sarcastic si cu „formele perfecte", sterilizate de himera ideii, a aparut deodata naturalistul enorm, prada betiei panteismului si de o fantezie monstruos asiata, al carui element vital era somnul - si a carui vocatie uranica, dorul putrezirii subacvatice, izolarea si painjenisurile de giganti fiind interpretate ca intoarcere la Edenul germinarii, la paradisul amniotic (interpretare negata de Mircea Eliade). Alta incercare, in sensul subtilitatii si al poeticului larvar, e a lui Vladimir Streinu, care a indicat un mit al mortii in puritatea poeziei eminesciene insasi, in obscuritatile ei revelatoare, si deci a cautat sa deplaseze cercetarile critice, de la sfera romantica maioresciana la orizontul sensibilitatii contemporane. Dar prodigiile asociative si insatietatile de gust ale lui G. Calinescu, precum si timiditatea teoretica a lui Vladimir Streinu au impiedicat, de fapt, impunerea atat a unei imagini clare a noului Eminescu, cat si revarsarea de lumina pe care aceasta noua imagine ar fi trebuit sa o proiecteze asupra clasicei masti a poetului. Adevarul este ca, pana azi, Eminescu nu a intrat inca in sensibilitatea noastra cea mai moderna, gustarea lui a presupus mereu un transport in modul vetust, nu fara de farmec si placeri speciale, dar interzicand in fond actualizarea valorilor absolute ale lirismului eminescian. Or, in cazul poeziei implinite, un spirit indragostit de lirismul lui Arghezi, al lui Barbu sau al lui Blaga, nu trebuie sa-si impuna contorsiuni de gust spre a sorbi din dulcea otrava a versului lui Eminescu. Dimpotriva, aceasta sensibilitate cu totul moderna permite pentru intaia oara descoperirea valorilor vizionare ale poeziei lui Eminescu, ce stralucesc ca alte idei platonice si lumineaza de acolo acel chip de mormora al lui Eminescu, ce s-a tocit sub sarutarile prea pioase ale iubitorilor versurilor sale. in poezia lui Eminescu sunt atat de pregnante tiparele maioresciene, sufletul autoritatii criticului, raceala olimpica, intunecata de umbra pesimismului schopen-hauerian, ce ii imprima o tonalitate de „scepticism inalt" si de „blazare" academica, pluteste intr-un strat atat de gros peste lumea poetica a marelui romantic, incat nu este de mirare ca ceea ce s-a scris pana acum despre Eminescu se resimte de pecetea pusa in celalalt veac. Si analizele facute lirismului eminescian s-au indreptat, ca atrase de un pol magnetic, spre aceasta fata prea ideala, prea schopenhaueriana (in sensul filozofic si nu poetic tributara lui Schopenhauer), prea clasica sau marunt romantica, si iata de ce chiar gustarea poeziei lui Eminescu s-a facut in acelasi mod, iar daca valorile plutonice au stat decenii si decenii bine ascunse, proiectia lor asupra taramului neptunic eminescian, si care se manifesta doar o data cu abolirea clasicitatii de limpezimi filozofice, de perfectiuni formale, inselatoare, de impersonalitate si scepticism academizant, a ramas si ea prada obscuritatii dimprejur.

Din seria romantica a lui Eichendorff, a lui Lenau, a lui Heine, prin poezia lui Eminescu trece acea unda de lirism germanic, in care natura, omul, poematizarea sunt mreaja comuniunii lor sentimentale. La Eichendorff, se aude mereu prin fosnirea padurii un prelung sunet de corn si spaima din suflet are o dulceata care se topeste apoi in fericirea confuza ce o provoaca in inima freamatul noptii, sub bataia inimii, in singuratatea codrului; sunt nopti de vara, chemari de dragoste soptite de susurul fantanilor; trezirea frematatoare a vamilor si dealurilor, dorul inaripat spre azururi, pamantul intreg cuprins de freamat, ca un vis, toti copacii cantand in vant, simtiri stranii aprinzandu-se in pieptul celui ce asculta: poetul e un drumet ce n-are tinta, gratuitate nu fara melancolie, desi el stie ca, de sus dintre stelele care si ele ii canta, ocrotirea divinitatii ii insoteste de-a pururi - el se pierde in muzica izvoarelor si nurilor, a coroanelor verzi, care se inalta in „domuri", viata lui e o dimineata neintrerupta, o primavara binecuvantata de „germanica" adiere din paduri, o betie a verdelui, in care sufletul se topeste, cu spaime suave, cu sunet de corn; din aceasta poezie se aud impreuna toate murmurele naturii: crengile, in a caror sunare se desteapta stravechile legende, marea in spume, raurile in a caror apa se oglindesc castele de basm, - si idealul ei este o armonie a vechilor cantece de vraja, a copacilor in visatorie grea, a miresmelor innabusitoare de liliac in noapte, a ondinelor fosnind in apa: farmecul consta in nelinistea pe care atata frumusete a naturii o trezeste in suflet, e poate un fel de presimtire metaforica, fiindca la sunetul de corn reinvie zeitatile antice: Aurora, Venus, Diana, tufele scanteiaza si betia mortii inflacareaza deopotriva pe vanator si fiare, in noaptea salbatecilor placeri; iar cand poetul sufera sub injunghierea lui Eros, padurea ii freamata bland si cornul suna la nesfarsit in noaptea de vis. Aceasta sumara descriere a poeziei lui Eichendorff, care dealtfel urmeaza foarte de aproape textele, lasa sa se vada prea bine afinitatile de geografie lirica ale lui Eminescu, in ciuda deosebirilor care fac din romanticul nostru un sceptic metafizic, un contemplativ vrajit de abstractii, un voluptuos al mortii. Daca din aceasta dispozitie lirica eichendorffiana s-a nascut una din minunile poeziei eminesciene, Diana (natura in jubilarea primaverii; gurile padurii cu muzica de murmure si ciripiri salbatece, apele tremurand sub luna in jocul lor de oglinzi schimbatoare, gandul pierdut in suavitatea departarii, singuratatea izvorului si soptirea frunzelor, agitatia elementelor reinviind pe zeita placerilor ucigase, a carei rasarire de vis e de o prospetime, de o finete si de o desavarsire parelnice, intocmai zambetului insusi al primaverii, ce revarsa in sangele somnului, in seva trezita, in curgerea de fragezime a versurilor, voluptatile tineretii), o comparatie intre sonetul lui Eminescu Coborarea apelor si primul sonet din ciclul Der Dichter al lui Eichendorff (So viele Quellen von den Bergen rauschen) releveaza, in schimb, la un nivel al subtilitatii, distantele. in versurile germanului e o gratioasa muzica de ape, cu nimfe, un murmur ce creste inviorand natura, un torent printre stanci si paduri intunecoase, un drum sonor ce inaintand prin campii, printre burguri si departari aburoase, se varsa in marea plina de visul insulelor si in al carei talaz se odihneau vesnicele stele; la Eminescu, sonetul - mai goetheanic, un fel de Bildungs-poem - prinde nu atat jocul muzical si sensul sau naturistic, ci alegoria, indeajuns de inchegata totusi in substanta lirica, pentru ca densitatea poeziei sa nu sufere, si intreg peisajul e mai solemn, iar muzica izvoarelor isi are talcul formarii: „deprind pe rand oceanica lor limba", chiar „filozofia" intervine: in drumul lor la firea mii de fete -l Aceleasi sunt desi mereu se schimba. (IV, 247) (o filozofie ce mai pastreaza calmul lirismului si nu atinge exacerbarea Glossei), ideea fiind gravata in transparenta versurilor-cheie: Dar cu adancul apei s-adanceste/ in glasul lor a sunetului scara, (ibid.) revarsarea in amarurile marii aducand nu pacea naturii implinite, ca la Eicrvendorff, ci melancolia devenirii: Al tineretii dulce glas de mult uitara, (ibid.)





Si tristetile sentimentale ale lui Heine au corespondentul lor in poezia lui Eminescu, dar senzualitatii si ironiei spirituai-dizolvante din Buch der Lieder i se substituie fie voluptatea unei vraji mortale si o insatisfactie, de-a dreptul metafizica, a erosului, fie - din nefericire -satira grava, retorizanta, ori romantiozitatea. Iar lamentarile lirice, nostalgia intima a lui Lenau, acea salcie plangatoare, prin care se prelinge dulceata aducatoare de moarte a vantului de toamna, se recunosc o data m profunzimea tonului celui mai vibrant al lui Eminescu din Oda in metru antic. Intr-o oda a sa, ce este si ea chintesenta a veninului liric (Sehnsucht nach Vergessen), Lenau invoca apele fluviului infernal, implorandu-le sa rupa lanturile tarmului, sa curga peste rana din sufletul poetului si sa aduca uitarea. Vie primavara cu miresmele, cantecele si dragostea, inima lui nu mai tresare; singurul lucru pe care ii cere este ca Lethe sa-si trimita valurile dezlantuite (Fruhling kommt mit Duft und Gesang und Liebe, Will wie sonst mir sinken ans Herz, dach schlagt ihml Nicht das Herz entgegen wie sonst. - O Lethe:/ Sende die Welle!). Ambele ode au nu numai forma anticizanta, dar si substanta infernala comuna, aceeasi otrava curge prin versurile celor doi poeti, cu toate ca Lenau e mai discret si mai simplu, iar Eminescu mai plin de umbra sa augusta, statuar, sorbind voluptatea rece a eternitatii (si constient totodata, dincolo de sensul estetic al personalitatii sale si de valoarea sa morala, de divinitatea actului poematizarii, cum spune in alta parte: Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode - Scrisoarea V). El se consuma in erosul ideal, in visul nebun al „mortii eterne", nazuind la indiferenta care trebuie inteleasa ca finalitate tragica a genialitatii: De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,/ Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari/ Pot sa mai re-nviu luminos din el cal Pasarea Phoenix?/ Piara-mi ochii turburatori din cale./ Vino iar in san, nepasare trista;/ Ca sa pot muri linistit, pe minei Mie reda-ma!
Strabatute de o nervura marmoreana (geamana in idealitatea poetului, ca si in elevatia abstracta a ideologului Maiorescu), versurile lui Eminescu au o duritate plastica ce le sporeste expresivitatea, de multe ori in paguba lirismului, impietrind totusi adeseori sonoritatea ca intr-o magma a somnului, care continua la infinit sa-si raspandeasca fluiditatile de forme, incantatia amara. Piatra se umple de voluptatea ideii, ideea se senzualizeaza in mulajul in care flacara ei ingheata: Venere, marmura calda, ochiu de piatra ce scanteie,/ Brat molatic ca gandirea unui imparat poet (Venere si Madona)
in vers nemurindu-se, ca intr-un clestar, gestul incarcat de vibratii, care undesc parca in materialitate de lava: Rumpe coarde de arama cu o mana amortita (Epigonii)
Chiar si invectiva se innobileaza de plasticitatea corpurilor de piatra, de eternizarea artistica a imacularii: Sfarmati statuia goala o Venerei antice,/ Ardeti acele panze cu corpuri de ninsori (imparat si proletar)
Revolutia luand si ea chipul marmorei, raceala sublima si pura a ideii: Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare,/ Prin aerul cel rosu, temei trec cu-arme-n brat. (imparat si proletar)
Uneori sentinta avand ceva din taria moral-expresiva a versurilor lui Grigore Alexandrescu - mustoasa de lirismul ideii, si totusi sapata pe lespezi: Astfel umana roada in calea ei ingheata (ibid.)

Si tot ca la Grigore Alexandrescu, sub ochiul de vultur al istoriei, versul devenind de o asperitate ce substantializeaza cuvantul: Caci pe mucedele pagini stau domniile romane,/ Scrise de mana cea veche a-nvatatilor mireni (Epigonii)
Poetul-profet fiind prins intr-o imagine ideativa, prometeic-romantica: In prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;/ Si cu Byron, treaz de vantul cel salbatec al durerii (ibid.) (Sensul de virilitate al imaginii va fi reluat de Macedonski).
Nu se desprinde aici numai vrajirea istoriei (in Memento mori poetul cauta chiar locul in care fierbe esenta istoriei, de unde firul lumii purcede), ci si farmecul melancoliei naturii, incipient, dar dintr-o perspectiva ampla a elementelor: Sau visand cu doina trista a voinicului din munte,/ Visul apelor adance si al stancelor carunte (Epigonii)
Amestecul de retorica si muzica: Sufletul vostru: un inger, inima voastra: o lira,/ Ce la vantul cald ce-o misca, cantari molcome respira (ibid.)
Intr-o plasma amenintata la tot pasul de prozaism: O conventie e totul; ce-i azi drept, mane-i minciuna/ (ibid.), desi sacadarea ideii incearca ritmul poeziei: Moartea succede vietii, viata succede la moarte (ibid.), aceasta „filozofie", bolborosind deocamdata in sensul viitoarei, inalt contemplatei, monotonii de vraja, de la limita care tinde sa reflecte deopotriva ideea si poezia: Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg./ Vecinie este numai raul: raul este Demiurg. (Scrisoarea IV)

Ceea-ce in zona plutonica era muzica a purei deveniri, idealism orfic-muzical, purtand tot intunericul, toata jalea marii ce inghite Elada, cu filozofii sai, dupa lira aruncata in valuri, dupa vrajile sunetului din corzi, - mustul dioniziac al viziunii si descantul ei se schimba acum in fluiditate a verbului, in curgere limpide, ideata. Gandirea muzicala a lui Demiurgos, in adierile de jale din tarii, nascand lumea care astfel este un cosmos al durerii, s-a subtiat la o gandire poetizata, ce vibreaza inca, insa e numai vibrarea de transparente a ideii, cu infuziile onomatopeice (monotonia) ale somnului. Nu mai putin cuvintele se pot inaripa, ritmul devenind suav, melancolia imaginii invingand timpul: Si totusi, tarana frumoasa si moarta,/ De racla ta razim eu harfa mea sparta (Mortua est!), iar expresivitatea poetizandu-se, cu patima mitologica, vana groasa de poezie, cu suflu de epos: Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea/ Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea! De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,/ Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii (Scrisoarea V)

Daca Eminescu, constient de talentul sau expresiv, de verva sa industrioasa, se joaca, in sugerarea monotoniei lirice somnifere, a murmurului launtric al fiintei sale poetice, cu sonurile intr-o adevarata provocare a limbajului: Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum / Castigand cu clipoceala nervurn rerum gerendarum;/ Cu evlavie adanca ne-nvar-teau al mintii scripet,/ Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet. (Scrisoarea II)

Ultimele doua versuri fiind de o onomatopee extrem de fina, monotonia, vraja curgerii haosului in lume, el o simte, o aude in viziuni a caror muzica e launtrica si al caror sens spiritual merge la cosmogonia inceputului, la noaptea-muma (din care se revarsa noianul cosmosului actual: de unde vine si unde merge floarea/ Dorintelor obscure, sadite in noian? (imparat si proletar) si spre care se indreapta, asadar, si gandirea sa metafizica): Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici samburul luminii de viata datator,/ Nu era azi, nici mane, nici eri, nici totdeauna,/ Caci unul erau toate, si totul era una;/ Pe cand pamantul, ceriul, vazduhul, lumea toata/ Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,/ Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi (Rugaciunea unui Dac)

In aceste versuri se recunosc, precum in marmora idealului Eminescu, trasaturile olimpic maioresciene, ca forma, ca pondere, ca puritate logica a ideilor, cuprinzand viziunea poetica, atenuand insa vizionarismul, domolind flacara de diamant a ideii poetice. in locul haosului care „doarme in sine", Demiurgos ce plange in singuratatea lui ontica, doar o desfasurare poetizata a ideii despre inceputuri, desigur cu puterea incantatorie a versului eminescian, dar fara fulgeratia imaginii, acel plans sacru al solitudinii dintai, somnul patruns de plansul tuturor trezirilor din istorie, din lume.
O putere demiurgica primordiala, prin actul de creatie a cosmosului, a pornit si urnirea, zumzetul haotic, muzica nebuloasa, purtatoare a somnului din care izvorasc si in care curg toate, - si care suna in urechea eminesciana, de acolo transmitandu-se, prin versurile lui, in auzul nostru prins de neguri de vraja: El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii,/ Si din noian de ape puteri au dat scanteii/ in vuietul de vanturi auzit-am al lui mersi Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i vers,/ Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos:/ Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos! (Rugaciunea unui Dac)

Eminescu simte o deosebita atractie fata de golul dintai, caruia el ii da o materialitate a voluptuoasei confuzii, intunericul fiind compact, cuprins in propria-i tenebritate, plenitudinar, intr-o odihna si o pace densa, ca o absenta incarcata de magnetismul neantului sau propriu, ce reprezinta de fapt nazuinta de totdeauna a poetului insusi, sfasiat de durerile existentei pe pamant, in lumea de „paterni" - aceasta odihna scufundata in golul ei misterios si paradoxal plin de sine, avand ceva din perfectiunea imobilitatii eleate (in Se bate miezul noptii tocmai neodihna, veghea, contemplatia dureroasa incearca o figurare eleata a gandirii, abstractiunea de gheata purtand sigiliul scepticismului eminescian: Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba,! Caci intre amandoua sta neclintita limba.) si imaginile, concretul lor de masivitate, a haului, „genunea", „apa" semnifica tocmai partea de voluptate a viziunii, scufundarea, amnioticul cosmicitatii: La-nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,/ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns,/ Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,/ Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochiu care s-o vaza./ Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,/ Si in sine impacata stapanea eterna pace! (Scrisoarea I)

Dar acea stare, de adancire la straturi mai joase chiar decat somnul, la torpoarea neantului pur, acea „lipsa de viata si vointa", careia Eminescu, desi ii da si acum un contur imagistic, o materialitate metaforica, vizionara, totusi - spre deosebire de viziunile taramului plutonic, unde aparea paradisul mortii, fie ca un Imperiu de nisipuri etern miscatoare, fie ca vai de vis, ca paduri cu crengi vrajite, in care canta, la suflul eolic, harfele ingerilor - imbraca de asta data o forma abstracta golita de mitos, mai teoretica, gandirii poetice substituindu-i-se gandirea conceptuala, si partea poeziei ramanand doar tehnica, si o data cu ea inceteaza viziunea muzicala (sunetul ascutit si steril al neantului, uruitul fumegos al haosului, starea informa a golului, a noptii, a misterului ce se devoreaza pe sine, perfect ca sarpele simbolurilor ofitice), si o alta muzica se aude, a negurilor cosmice care se desfac, a stihiilor nascandu-se din neant, a galaxiilor ce aprind cu focul lor „surele vai de haos"; e muzica unui magnetism dezlantuit, dorul nemarginit al existarii: De-atunci negura eterna se desface in fasii,/ De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii/ De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdutei Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscutei Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,/ Sunt atrase in viata de un dor nemarginit (Scrisoarea I)

Aducerea la numitorul muzicii a viziunii eminesciene despre haos si inceputurile cosmosului, a cauta aceasta muzica, ecourile ei, in orice forme ale poeziei lui Eminescu, a considera plasticitatea marmorei de foc erotice, din visurile poetului, ca o alta forma, de „materie" grea, de gheata alba, a aceleiasi muzici care suna in neant si care strabate haosul, nu este deloc o exagerare.

Ion NEGOITESCU
(Din vol. Poezia lui Eminescu, Colectia Eminesciana, Editura "Junimea", Iasi, 1980)









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani