POEZII - Volum de Octavian Goga, aparut la Budapesta in 190. Cartea cuprinde 48 de poeme, cu urmatoarele titluri: Rugaciune, Plugarii, Noi, Oltul, Casa noastra. Apostolul, Dascalul, Dascalita, Batrani, Reintors, Departe, Dorinta, Zadarnic, De-o sa mor, in codru. Dimineata, Pe inserate. De la noi. Cantaretilor de la oras, Sara, Lautarul, A murit. La groapa Iui I.ae, Cantece, I, II, III, IV, V, VI, VII, Pribeag, Pace, Cadeo lacrima. Singur, Parasiti, Ruga mamei. Zadarnic, La stana. Toamna, Copiilor, I, II, Parasit, Despartire, invins, Solus, ero. Noapte, Clacasii, Asteptare.

In 1906, volumul este recompensat cu premiul Herescu Nasturel al Academiei Romane, avandu-l raportor pe Titu Maiorescu. Evenimentul i-a deschis poetului larg portile consacrarii: "Numeam mai sus exceptionale imprejurarile in care patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga si-l inspira in modul cel mai firesc. Dovada sta in aducerea si descrierea unor figuri obisnuite din viata poporului, care insa castiga deodata, pe langa valoarea si menirea lor normala, o insemnatate, am putea zice o iluminare si o stralucire extraordinara".

Constiinta estetica a lui Goga grefeaza, pe temperamentul sau romantic, cel putin doua directii novatoare, una privind tipologia rurala, cealalta specificul national. Tipologic, poetul inoveaza adancind liniile portretului. Transfigurata din interior, umanitatea rurala se diversifica intr-o suita de caractere complexe, taranul, vazut inainte conventional, primeste insemnele individualizarii, satul se umple de freamat, configurandu-se intr-un univers spiritual stratificat in ipostaze cu semnificatii general umane: la tara, dupa opinia poetului, exista si Hamlet si Tartuffe; exista avarul lui Molicre, exista Othclo; toate figurile complicate si toate marile pasiuni clocotesc jos in adancime" (Marturisiri).

Lumea rurala este inainte de toate taraneasca, insa laolalta cu taranul convietuiesc in raporturi inseparabile dascalul, preotul, judele, lautarul etc, parti constitutive ale unui univers cristalizat de-a lungul secolelor. Aceasta umanitate a satului apare, in al doilea rand, nu numai diversa, dar si specifica. Orice colectivitate umana este produsul unei istorii, efectul unui trecut determinat de o suma de factori, succesiune neintrerupta a eforturilor desfasurate de zeci de generatii catre desavarsire. Trecutul e interpretat ca durata spre ceva, totul sta sub semnul devenirii, in vorba si cantecul individului "traiesc randuri de vieti, care au dus mai departe prisosul lor de putere din om in om" (O sama de cuvinte). Ce intereseaza din trecut este samburele viu, roada gandurilor cu care s-au coborat stramosii in groapa, nadejdile lor neimplinite, jalea si cantecul lor. Din trecut se nasc "impulsurile prezentului" (Precursori), trecutul impune "dogme supreme", testamentare pentru urmasi. Datorita Iui, se fixeaza ceea ce Goga numeste "matca" unui popor, cu determinari duse pana la capat - "zeci de veacuri au croit sufletului o matca" -, dar si cu altele care cad in sarcina celor in viata.

Trecutul si prezentul sunt laturi ale unicei deveniri. Povestea celor disparuti incita gesturile urmasilor, ca in Apostolul: "Aprinsi, feciorii strang prascaua/ cutitului la cingatoare". Mesianismul poetului semnifica astfel dinamica vietii, perpetua innoire la care este invitat individul prin insesi ratiunile adanci ale firii. Goga vede trecutul intr-o roditoare confluenta cu spatiul naturistic, cu ambianta cosmica, care la randul sau influenteaza colectivitatea umana.

In spirit romantic, el crede "intr-un determinism £eografic". Membrii lumii rurale sunt "copii ai firii", campia, muntele, codrul, apele, pamantul insusi alcatuiesc o ambianta protectoare si formativa, care intr-o indelungata simbioza cu omul, au potentat legi si datini, mituri fabuloase. Exista astfel o legatura tainica intre istorie si spatiu, intre suflet si peisaj. Elementele naturii indeplinesc roluri de pater, de mosnegi, de crai batrani, in vesnica supraveghere a destinului uman. Ele conserva misterele vietii si poruncesc "copiilor" initiativele justitiare:

"la strigarea ta de tata grabeau din codri la poene strangand securi la .subtioara feciorii mandrei Cosanzene ".

Asociata elementelor cosmice, ideea de pater se ridica la rangul unei imagini sacrale. Lucian Blaga observa in lirica lui Eminescu rostul adanc al metaforelor de tip voievodal: "Codrul, marea, luna, Iacul, dealul, valea - dobandesc nu stim ce domneasca demnitate, aproape sacrala" (Trilogia culturii).

G. recepteaza probabil cel dintai semnificatia metaforei de factura voievodala, transmutand-o viziunii sale, dar pastrand atmosfera de poveste, aura de maretie sempiterna, ce stapaneste ocrotitor, pe deasupra vicisitudinilor, degajata de imparatul codru eminescian:

"S-ar oteli piticul suflet Atunci cand mila la-mparate Mi-ar lumina o clipa taina Maririi tale-nfricosate." (In codru).

Intrand in lumea satului, umanitatea de care luam act este pe masura acestei naturi voievodale. Satul lui Goga are valentele lui proprii, "viata sufleteasca bogata si frumoasa", chiar domina secventele negative. Plugarii, Noi, Clacasii, Asteptare etc. proiecteaza lumea truditorilor de pamant "urziti din lacrimi si sudoare", un popor "mut de umbre", veghind totusi la "altarul nadejdii". Figuri de mucenici, oamenii detin, totusi, energii infricosatoare, pe cale de a se dezlantui. Din ansamblul tablourilor care descriu amarul vietii "datatorilor de paine", ramane suverana, precipitand respiratia, sugestia de forta. Ea anunta momentul viitor de "primenire" umana, intr-o modalitate mesianica, de factura hugoliana, finalurile poemelor citate inchein-du-se cu o revarsare exultanta de lumini stralucitoare:

"Toata tarana gliei dezrobite Si muntii toti si-adancurile firii Vor praznui din pacea lor urnite infricosata clip-a primenirii Cand suflet nou primeste intrupare Si-n stralucirea razelor de soare El harazeste vremii-mbatranite Vesmantul nou, de noua sarbatoare" (Clacatii).

"Monografiind" satul, Goga a realizat dificulatea de a-l epuiza tipologic si a recurs la portrete quasi-simbolice. Parintii, dascalul, dascalita, apostolul, popa Islrate, popa Irimie (vechiul sat ardelenesc avea cate 7-8 preoti), vecinul Nieulae, Sandu Copilandru, Crasmarul Nicolac si sotia lui Anita, Barba-Putreda si Ida, fiica lui, Radu Roata, lautarii Lac si Epure sunt evocati in secvente revelatoare. Structural, carturarimea satului se deosebeste de omul pamantului printr-un spor de lumina, dar altfel se infatiseaza ca veritabil taraneasca. Chemarea ei consta in perpetuarea traditiilor si a idealurilor de mult statornicite, dar mai ales in a le actualiza rosturile.

Carturarii se disting prin unitatea de spirit cu satul, ei sunt primele sinteze de energie iesite din restristea vremurilor, apostoli care s-au impus pentru ca reprezinta o conduita morala, unanim acceptata, "expresia constienta a unui ideal comun, oglindit in inimile tuturor" (insemnarile unui trecator). Batranul preot ce "rasare" sprijinit in carje la portita, pentru a spune .jalnica poveste", invatatorul cu fata blajina si zambetul bun, dascalita "cu maini frumoase", si ea "mucenita" a timpului, "hatrului dascal Ilie", "saracul" popa Nae etc. alcatuiesc o galerie de portrete cu prestanta simbolica. Volumul Poezii dui 1905 semnat de Goga reprezinta in evolutia liricii modelate de verbul eminescian un moment de evidenta mutatie estetica, grefata pe increderea in evolutia conditiei umane si vehiculata de un limbaj profetic. E cantecul unui vizionar incalzit de razele unei umanitati deocamdata ideale, dar a carei aparitie implacabila, asemenea astrelor, neabatute in drumul lor, nu presupune dubiul.

Dorurile, atmosfera cernita, tonalitatea de bocet, cu un cuvant "patimirea" aproape ireala degajata de o buna parte a versurilor, imagineaza o varsta tragica, am zice a nenorocului, care insa nu se confunda cu sfarsitul. Viziunea istorizanta segmenteaza soarta in etape de incordare dramatica din care se intrevede sansa iminentei schimbari. Prezent difuz in tesatura discursului liric, nenorocul inculca o stare tensionala, vestitoare de vremuri justitiare. Timpul nenorocului c al "piticelor vremi", dar si al enlui care traverseaza Purgatoriul indurand supliciile cu gandul la timpul paradisiac; dincolo de suferinta se deschide o perspectiva tonifianta, peste lot pluteste o liniste amenintatoare, anticipand fulgerele care anunta noua ursita: "Va straluci odata vremii/ Norocul nostru al tuturora".

Scriitori romani