Povestea lui Harap-alb - structura realistă a fantasticului referat






Geneza



Povestea lui Harap-Alb a fost publicata in revista „Convorbiri literare" (1 august 1877). Ulterior, Eminescu reproduce basmul in ziarul „Timpul", in mai multe numere succesive. in timpul vietii autorului, basmul mai apare in traducere germana in „Rumanische Revue" (1886). Mai tarziu va fi tradus in limbile franceza, italiana si engleza, astfel incat textul lui Creanga a intrat in circuitul literaturii universale inca din primele decenii ale secolului XX.

Fara indoiala cea mai frumoasa „poveste" a lui Creanga si din intreaga noastra literatura. Povestea lui Harap-Alb este, in acelasi timp, si cea mai lunga si mai complexa „piesa" din repertoriul humulesteanului. Conform clasificarii facute de Jean Boutiere, apartine grupului basmelor fantastice, alaturi de Soacra cu trei nurori. Fata babei si fata mosneagului, Fat-Frumos, fiul iepei si Povestea porcului. Datorita complexitatii iesite din comun, unii cercetatori au emis ipoteza ca Povestea lui Harap-Alb ar fi imbinarea a cel putin doua basme diferite, pe care Creanga le-ar fi sudat apoi intr-o sinteza epica unitara. Ovidiu Barlea, reputatul folclorist, considera ca presupunerea e falsa, „fiindca toate episoadele basmului se inlantuiesc in chip armonios, realizand un tot unitar, cu o schema compozitionala clara, fireasca si completa" (Povestile lui Creanga). Chiar si Boutiere admitea ca, in realitate, complexitatea basmului este „inerenta temei pe care autorul a dezvoltat-o". Cum arata acelasi Ovidiu Barlea, in repertoriul popular exista basme mai lungi si mai complexe decat Harap-Alb. in spatiul nostru folcloric, basmul mentionat e atestat in 16 variante, culese din toate provinciile tarii si de la aromanii din Pind. Toate variantele inregistrate sunt ulterioare creatiei lui Creanga.

Relatia cu folclorul. Structura realista a fantasticului



Meritul lui Creanga este ca, prin povestile sale, a scos basmul din circuitul folcloric si i-a dat un alt statut artistic. Toate povestile sale sunt, intr-adevar, creatii culte, nuvele, cum a intuit mai de mult G. Ibraileanu, eroii vorbind si comportandu-se ca niste tarani. in ciuda acestui fapt, subiectul respecta totusi tiparele basmului, cu competitia dintre bine si rau si comprimarea actiunii, in secventele in care personajul principal strabate distantele Cu „viteza vantului si a gandului". Taramul de dincolo e, pe de alta parte, o lume terestra. Tot ce e transcendent in poveste, la Creanga e adus pe pamant, observa undeva G. Calinescu. La fel, despre Iad autorul pune in circulatie o imagine voioasa, plina de savoare, iar Edenul este pur si simplu refuzat in numele principiului vietii (/van Turbinca). De regula, fantasticul e tratat in maniera realistica in opera lui Creanga, impresia de autenticitate taraneasca fiind accentuata in special de vorbirea eroilor. Numai ca, in povesti, placerea de a fabula e la fel de mare ca si placerea de a povesti. Creanga manifesta mai degraba o atitudine moderata, rezonabila - in sensul cel mai propriu al cuvantului - fata de fantastic, caruia ii confera expresivitate omeneasca. Toate aceste caracteristici sunt valabile in primul rand pentru Povestea lui Harap-Alb. Mai ales ca eroul principal, fapt subliniat de mai toti comentatorii de pana acum, nu are propriu-zis insusiri miraculoase. El izbuteste sa treaca dificilele probe la care e supus nu prin darurile sale supranaturale, ci numai cu ajutorul primit din partea unor fapturi fantastice, cum sunt Sfanta Duminica, furnicile, calul nazdravan, craiasa albinelor, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila.

Personajele, planul epic si strategia narativa



Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi melancolici ai lui Creanga. Pe acestia fortele raului nu-i pot supune total, fiindca nu le pot citi gandurile. Puterea lor reala sta in gandul propriu, in gandul lor bun.JStan e milostiv, Harap-Alb - omenos, fata mosului e cuminte. Pana sa ajunga imparat, fiindca asa ii este scris, fiul craiului trebuia sa se lepede de ispita puterii, sa invete pe pielea lui ca puterea nu e un joc: „Of. craisorulel crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vantura tarile si marile, pamantul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gandul tau".
Desigur, aici Creanga complica putin lucrurile, dar astfel de interventii subtile si deloc intamplatoare prind bine in Povestea lui Harap-Alb, care se intinde pe un registru complet al comicului, de la duiosie la grotesc, si in care se extinde rolul povestitorului, fara a incomoda insa personajele, intr-o naratiune preponderent obiectiva. in ciuda lungimii si a fragmentarii in doua parti, scrierea este unitara. Acest ocol in actiune, ca si dezvoltarea mai p-itin obisnuita a dialogului si a descriptiei, alaturi de dexteritatea portretistica (o data cu intrarea in scena a uriasilor), nu caracterizeaza si basmul popular: „— Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a intamplat vorba ceea: apara-ma de gaini, ca de caini nu mi-e frica". Deci nu intamplarile se intampla, ci „vorba ceea". O astfel de vorbire nu individualizeaza suficient personajele. Toti eroii din poveste vorbesc la fel, si asta nu numai pentru ca sunt interpretati, pe rand, de povestitor, care-si are, in afara de rolul specific (facand parte din poveste), si un rol al rolurilor, de pura interpretare din exterior a scenariului scris. Cu totii insa - personaje si autor deopotriva - sunt inlantuiti intr-un limbaj paradigmatic al formelor fixe, valabil aiurea, dar si in planul mitic al lui „a fost odata"

Urmarind firul naratiunii, la inceput, fiii cei mari ai craiului, pusi la incercare, se comporta las, dand cinstea pe rusine - cum ii mustra cu amaraciune tatal lor. Mezinul nu e nici el, de la primele tentative, „eroul fara frica", dar incearca si el mai mult de rusinea fratilor sai si a Craiului. E ajutat cu sfaturi intelepte de o batranica, sub care se ascunde Sf. Duminica, si de calul nazdravan. Totul se desfasoara in logica basmului, punand mai intai raul si apoi binele, fiindca rau ii cu rau, dar mai rau fara rau". De aici incolo actiunea se complica, desi in chip previzibil, cu numeroase stereotipii si repetitii. Dar in poveste acestea nu supara. Datorita zicalei „de ce ti-e frica nu scapi", Harap-Alb nu scapa nici de Span, nici de imparatul Rosu. in ultima mare aventura pleaca anume ca sa aiba de unde se intoarce, pentru a implini astfel cercul initierii si al rabdarii. Redus la tacere de Span, dupa ce simbolic se naste a doua oara, cand iese din fantana, eroul vorbeste mai mult de unul singur sau numai cu calul, asa cum vorbesc taranii. Cand ii intalneste pe Gerila si pe ceilalti uriasi (comparati, pe buna dreptate, cu eroii lui Rabelais, Luigi Puici si Giambattista Basile), care personifica forte elementare ale naturii, devine subit vorbaret si ironic, iar cu slugile si imparatul e pus tot timpul pe cearta. in sfarsit, fiindca dragoste cu sila nu se poate, fata de imparat il prefera pe Harap-Alb, iar Spanul, personaj demonic, e pedepsit. Restul, mai ales portretistica si pitorescul dialog al scenei din Casa de Arama si din atatea alte scene, nu se poate rezuma. Nu tine de planul epic propriu-zis.





Substratul mitic si dimensiunea initiatica



Povestea lui Harap-Alb poate fi citita si ca un roman initiatic, in masura in care orice basm contine in sine si un scenariu initiatic, in sens purificator si moralizator. O asemenea lectura, cu puternice elemente ezoterice, incearca Vasile Lovinescu, in studiul Creanga si Creanga de aur. Una din tezele asestuia e ca basmele humulesteanului „apartin familiei miturilor de tip com-plet, desfasurandu-se intr-o lume consecventa cu ea insasi, in logica supranaturalului". Supranaturalul inseamna insa „deasupra planului nostru de existenta", adica identificarea simbolurilor esentiale in planul Cosmosului total, fata de care ne situam in relatie cu o cauzalitate inversa, revendicand povestile de la „radacinile stelare" ale mitului. in comentariile sale, destul de insolite, V. Lovinescu concepe intalnirea cu textul ca o „intalnire cu enig. mele", punand in lumina, cu deosebire, echivalentele cu miturile si folclorul universal. Metoda folosita este aceea a identificarii analogiilor, nu a influentelor. Lectura de acest tip, chiar daca adesea contrariaza, nu e complet lipsita de relevanta, mai ales cand evidentiaza „forta mitica" a povestilor, cu alte cuvinte un „Creanga nocturn", uimitor pentru aceia care isi fac mai ales o imagine surazatoare despre humulestean, eludand stratul de adancime, tragic, al operei.

Or, tocmai la acest nivel de adancime se coaguleaza substanta mitica a povestilor si Povestea lui Harap-Alb poate oferi, in acest sens, o decriptare exemplara a semnificatiilor mitice. Pentru V. Lovinescu, lumea din acest basm e o lume primitiva, cazuta in haos, „regentata" virtual de doua principii subordonate unul altuia, imparatul Verde si Craiul, fratele mai mare si cel mai mic. Legatura este insa slabita din cauza dezordinii dinafara. „Tamaduitorul" ei nu poate fi decat un erou solar. Obiectul queslei lui Harap-Alb consta asadar in restaurarea organicitatii lumii. Harap-Alb este un Fenix, un Renovator Mundi, rascumparator al unei epoci urgisite. La baza dezordinii provocate poate sta o ruptura intre casta razboinicilor si casta sacerdotala. Craiul apartine categoriei razboinicilor, asa cum sugereaza blana de urs cu care se deghizeaza si pe care o da fiului sau cel mic (ursul - simbol nordic al castei razboinicilor), investindu-I cu o transmisiune initiatica razboinica. in schimb, functia imparatului Verde este de Monarh Universal, functie anemiata si ofilita, redusa la imanenta, la o simpla virtualitate. Ea trebuia, deci. revigorata si „reinverzita", fiindca Verde imparat se identifica cu arborele vesnic verde al Lumii: functia lui este asadar cosmica. La masa lui Verde imparat (masa are caracter euharistie) salatele verzi sunt o raritate, aproape inaccesibile, si nu intamplator prima proba la care e supus Harap-Alb e sa le aduca din Gradina Ursului. Este ajutat de Sf. Duminica, la inceput ascunsa sub o infatisare umila. Tot ea il ajuta si in a doua expeditie, dar de asta data trofeul nu mai este vegetal, ci mineral si animal (pielea cerbului). Cerbul se afla tot acolo unde se gaseste si ursul, amandoi vecini cu Sf. Duminica, pe Insula. Expeditia contra Cerbului apartine aceleiasi familii mitice ca si omorarea Meduzei de catre Perseu. Privirea Cerbului, ca si a Meduzei, omoara, si Harap-Alb isi pune obrazarul si ia in mana sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, adica „supraliciteaza groaza si grotescul pentru a infrunta entitatile cele mai terifice ale Infernului". Dar tema revigorarii si regenerarii se regaseste si in Calul nazdravan, care premerge regenerarea eroului. El este o latenta si un simbol, adica e Aurul Solar (Bun-Galben-de-Soare in unele basme), de aceea jaraticul desteapta focul din cal. Prin zborul lui, acesta din urma uneste cerul cu pamantul, si e singurul mijloc de a ajunge in alta calitate de timp si spatiu. Insolita este si interpretarea data Spanului ca „maestru spiritual", un fel de rau necesar, fara de care aventura initiatica a eroului principal nu s-ar implini, in schimb, cei cinci uriasi nazdravani sunt considerati „regenti ai elementelor", simbolizand forte ale naturii. Acestia il ajuta pe Harap-Alb sa treaca ultimele probe, la curtea imparatului Rosu, simbol malefic sangvinar. Ca si Tristan, pornit in cautarea balanei Isolde, Harap-Alb porneste in petitul fetei imparatului Rosu cu toata loialitatea. De asta data, „miracolul initiatic consista in faptul ca, pornind sa peteasca o idee, eroul se intoarce cu o mireasa".

O asemenea lectura a basmului lui Creanga, nelipsita de interes, evidentiind zona de profunzime si substrat mitic a scrierii, tine, totusi, prea putin seama de literaritatea intrinseca a textului. V. Lovinescu recunoaste ca intalnim la autorul povestilor rafinamente si subtilitati literare care nu exista in basmul folcloric. Acestea ar fi, in Povestea lui Harap-Alb, umorul si grotescul, dialogul, descriptiile, portretistica, oralitatea de tip scriptural (de gradul al doilea) si, nu in ultimul rand, pozitia cu totul speciala a naratorului-povestitor, cu un rol mult mai extins decat in alte povesti. Aceeasi relevanta are si raportul dintre real si fabulos, suprapus nu mai putin peste raportul dintre fictiune si oralitate. Integrate in farmecul lecturii, toate aceste elemente, adunate la un loc, fac din povestea lui Creanga o capodopera a literaturii romane si universale.

BIBLIOGRAFIE:

Barlea, Ov., Povestile lui Creanga, EPL, Bucuresti, 1967; Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1941; Calinescu. G., Ion Creanga (Viata f opera), EPL, Bucuresti, 1964; Lovinescu, V., Creanga si Creanga de aur, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti. 1989.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani