Al doilea roman al lui Camil Petrescu, "Patul lui Procust", a reprezentat in literatura noastra un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidand astfel romanul romanesc modern.
Adept al autenticitatii, substantialitatii si al relativismului, Camil Petrescu realizeaza in romanul sau adevarate "dosare de existenta", toate fiind confesiuni, pe care fiecare personaj-narator le face pe baza reflectarii realitatii in propria constiinta.
In acest roman se face saltul la pluriperspectivism, de aceea pentru a nu pulveriza perspectivele, scriitorul se reinventeaza pe sine in imaginea Autorului, care consemneaza notele de subsol explicitand si legand intr-un tot unitar planurile narative ale romanului.
Un alt element novator este renuntarea la cronologie, romanul modern fiind scris conform fluxului memoriei involuntare. Deci, ca modalitate estetica se manifesta aici memoria afectiva care aduce in timpul obiectiv al relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor.
In acest roman, Camil Petrescu formuleaza conceptia sa despre menirea scriitorului.
Stilul anticalofil pentru care opteaza romancierul sustine autenticitatea limbajului, de care aminteam mai sus. El nu refuza corectitudinea limbii, insa prefera exprimarea concisa si exacta a ideilor, trairilor, conceptiilor, ca intr-un "proces-verbal" .
Perspectiva narativa este relativizata, dar in acelasi timp subiectiva. Aceleasi evenimente sunt interpretate diferit de fiecare personaj. Naratiunea la persoana I cu focalizare interna (viziunea "impreuna cu") inlocuiesc naratorul omniscient, obiectiv si naratiunea la persoana a III-a din romanul traditional. Vocea auctoriala se face auzita prin "fluxul constiintei" naratorilor care se confeseaza ( Fred, doamna T., Emilia ), dar si prin ineditele note de subsol.
Primul plan al romanului este constituit asadar din cele trei scrisori ale doamnei T., prin care este reconstituita o parte din existenta sa, momentele din viata ei fiind redate prin incidente de memorie.
Al doilea plan, jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai intinsa si complexa parte a romanului, cuprinzand confesiunea tanarului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima catre Emilia, precizarile lamuritoare ale Emiliei Rachitaru si notele de subsol ale autorului. Confesiunea lui Fred este rezultatul cererii pe care i-o face prozatorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un eventual roman, alaturand-o de altfel scrisorilor doamnei T. Astfel, din ambele confesiuni reies doua puncte de vedere diferite asupra aceleiasi pasiuni.
"Epilog I" este o ancheta facuta de Fred, acesta fiind interesat de imprejurarile sinuciderii lui George Demetru Ladima.
"Epilog II" este practic relatarea scriitorului referitoare la cauzele pentru care Fred Vasilescu s-a apucat sa astearna pe hartie intamplarile legate de destinul nefericitului Ladima. De asemenea, in aceasta parte, autorul se ocupa si de misterul existential al lui Fred Vasilescu. Acesta murise intr-un accident de avion, chiar a doua zi dupa ce predase manuscrisul autorului si dupa ce-si lasa averea prin testament doamnei T.
Tema romanului ilustreaza problematica fundamentala a prozei camilpetresciene, drama iubirii si drama intelectualului impletindu-se intr-o maniera unica.
Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un pat al lui Procust, fiind impus un tipar de existenta, urmand ca cel ce se abate de la reguli sa fie supus deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista. Astfel, acest roman inchide in el doua povesti de dragoste tragice. Una, traita de Ladima, care trebuie sa se coboare la nivelul Emiliei. Alta, a lui Fred, stapanit, dimpotriva, de sentimentul ca i se cere mai mult decat ar putea da, deci da impresia de inferioritate in fata femeii iubite. Cei doi eroi sunt prin urmare victime ale unui pat al lui Procust.