">




Repausul dominical — schita de Ion Luca Caragiale referat






REPAUSUL DOMINICAL — Schita de Ion Luca Caragiale, aparuta in „Universul" din 25 mai 1909; reprodusa in Schite, noua.

O realitate temporala noua apare in urma repetatelor miscari de emancipare socio-politica intreprinse in secolul nal XlX-lea: cea a repaosului duminical.

In martie 1897, se voteaza de catre parlamentul roman legea repaosului in zilele de duminica si sarbatori. Alte tari votasera aceeasi lege mai devreme. Traditionala zi a domnului (a se intelege, de la un timp - a patronului) devine o zi a omului. Dupa o lunga perioada consumata in aservire, fiintei umane moderne i se deschide perspectiva folosirii unui segment de timp precum ii dicteaza bunul sau plac. Liberul arbitru inlocuieste arbitrarul, timpul se intoarce spre el la intervale fixe, asemenea unui zeu bland, parca soptindu-i: iti apartin! Timpul disponibil se asimileaza pentru cei multi cu notiunea de sarbatoare, cu un eveniment menit sa fie petrecut dupa un ceremonial care urmeaza a se inventa pe masura ce vechile traditii, mai ales cultice, inceteaza sa mai fie prioritare. Timpul duminical ofera posibilitatea optiunii, virtual el presupune un evantai de alternative, dar totodata acelasi timp naste ingrijoratoarea intrebare: cum se poate umple acest timp? Repausul este conotat ca moment de relaxanta desfatare, dar si ca o stare de gol existential. Din posibila sarbatoare, duminica poate determina la scara individuala o experienta de buna dispozitie, dar si un comic esec. Eliberat de stransoarea unui program decis din afara, insul modem s-a trezit in situatia de a hotari singur ce sa faca efectiv cu timpul sau liber, Ramas fata in fata cu propria-i constiinta, cui realizeaza ca duminica i-a dat ragazul sa sondeze in universul sau interior si sa-si contemple conditia de fiinta in lume sub cele mai diferite chipuri. Reflexul literar al multiplelor semnificatii date repausului duminical nu intarzie sa se produca. Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX inregistreaza trei tipuri de scriitura, derivate din acelasi unic motiv, in multe cazuri cu desfasurari paralele si metamorfoze surprinzatoare.

Primul tip de scriitura ar putea fi numit senti-mental-ciegiac si se integreaza popularei romante si cantecului de lume. Singuratatea, suferinta de a nu fi iubit ori de a fi parasit transforma duminica intr-un moment de vaiet neconsolat. Este celebru textul romantei Trista duminica a zilelor mele, extras din recuzita romantismului minor:

„Trista duminica a zilelor mele
Plina de lacrimi si patime grele,
Tacerea se-ntinde in casa pustie,
imi plang desnadejdea si nimeni nu stie".


Al doilea tip de scriitura, mult mai complex, este ilustrat initial de simbolism, cu prelungiri chiar in curentele mai noi. Texte din Rimbaud, Laibrgue ori, mai tarziu, din Apollinaire, iar la noi din Anghel, Bacovia, Demostene Botez etc. exprima ceea ce s-a numit in continuarea splccnului baudelairian un „mal du dimache". Al treilea tip de scriitura inspirata din motivul repaosului duminical se dezvolta in cadrele largi ale prozei realiste, respectiv ale realismului ironic, al carui reprezentant este la noi C. O zi solemna, D-l Goe, La Mosi, Tren de placere, La Pasti, Duminica Tomii, Atmosfera incarcata si Repausul domi-nical sunt prozele caragialiene despre o lume in petrecere sarbatoreasca, publicate, cele mai multe, in 1900, iar cateva, in 190. Repausul dominical se insereaza direct in sfera dreptului castigat prin lege. Eliberat de coercitiile sociale, personajul Costica Parigoridi are sansa de a se folosi de un timp exclusiv al sau, privilegiul unic de a inlocui trecerea sufocanta cu petrecerea dorita. Dar acest privilegiu mai mult il sperie decat il bucura. Rupt de ambianta cotidiana, personajul e panicat de singuratate si ros de plictis, Repausul il izoleaza, ii dizolva identitatea, il coboara in inexistenta. Raul de duminica il ia in stapanire sub forma uratului, a timpului pustiu, care nu vrea sa treaca si intr-un fel sau altul trebuie omorat: „N-am vazut ceva mai urat decat un oras mare in zilelor de repaus dominical", exclama cu disperare personajul Scaparea de acest timp netrebuincios este posibila in ambianta prietenilor, molipsiti ei insisi de boala plictisului.





Personajele din Repausul dominical se descopera impinse unul spre celalalt de indispozitia creata de un timp inutilizabil: „curios lucru! toti sunt foarte plictisiti de repausul dominical". Contracararea vidului launtric isi afla remediul intr-o petrecere ad-hoc. Cheful care survine intre indivizii aflati laolalta intamplator se desfasoara ca o fuga besmelica de sine, de frica singuratatii, de pustiul in care ar putea recadea de indata ce s-ar termina; el creste in proportii si se prelungeste in timp, devine epopeic, impan-zindu-se in tot orasul („Stiu c-am petrecut! Ce chef!"). Un soi de buna dispozitie artificiala anima personajele purtandu-Ic dintr-un loc in altul „unde mergem"?, „un'c mc'gem"? etc. -dintr-o insatiabila nevoie de „a se drege". Pe masura ce se macina inlr-o alergatura nebuna, petrecerea „prietenilor" se invalideaza, ca sa decline in imensa oboseala. Repausul duminical se decodeaza astfel ca sintagma ironica, de fapt el nu se produce sau, acelasi lucru, nu este posibil, orice initiativa de petrecere a timpului liber degradandu-sc parodic.

Omului cara-gialian ii lipseste in ultima analiza sentimentul timpului individual si din acest motiv nu-si imagineaza ca este el insusi ireversibilitate incarnata, necurmala devenire, trecere si petrecere. Timpul i se infatiseaza in afara fiintei sale, ca un bun oarecare. El consuma timp asa cum consuma bere, inclusiv pierde timpul fara a avea constiinta ca se pierde pe sine. Repausul ii apare ca o suspendare „ambetanta" a timpului si nu ca prilej de a-si petrece intr-un chip folositor ircpeiabila sa devenire. Personajul caragialian reduce repausul la nefericirea de a nu avea nimic de facut sau, invers, la „bucuria" de a face un lucru peste fire, un act de hybris. Omorandu-si timpul, chefliul caragialian se scufunda in scandal si larma zgomotoasa, petrecerea peste lire rateaza devenirea benefica si favorizeaza ncantizarca insului, iesirea lui din normalitate: „Noi nu avem un termen romanesc pentru devenire. Avem cativa pentru fiinta, dar nu avem pentru devenire. Am li putut avea termenul de pelrecere (a se petrece ceva, care mai mult decat se intampla, are loc, are desfasurare), dar l-au expropriat chefliii. Singura noasta devenire este in chef, in distractie, in instrainare" (C. Noica). Repausul lumii caragialiene deviaza in agitatie sterila, cu aparente de interes civic sau, cel mai adesea, de petrecere populara. In ambele situatii, el se manifesta ca anti-repaus, e galagie vida, in afara comunicarii. Victima a unui comic grotesc, omul caragialian duminicalizeaza zilele de lucru si confera duminicii o nefireasca zarva epuizanta.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani