Romanul romanesc interbelic - traditie si inovatie referat






Daca traditie poate fi socotita marea formula estetica a realismului, atunci fara indoiala ca romanul romanesc interbelic ii este profund indatorat. Numai ca pentru un curent literar atat de longeviv ca realismul nu este de ajuns a semnala constanta lui pe intinderea unui secol si mai bine, ci este mai mult decat obligatoriu, tocmai datorita duratei sale, a pune in lumina procesul de metamorfoza pe care l-a parcurs de la faza clasica, inaugurala, ce poarta amprenta decisiva a lui Balzac, la faza moderna dintre cele doua razboaie mondiale, marcata inevitabil de eflorescenta miscarilor artistice inovatoare de la inceputul veacului nostru.

Incat marea traditie realista cunoaste dupa 1918 in literatura romana o ipostaza cu totul diferita si traieste o diversificare atat de sensibila incat mostenirea apare covarsita de contributia modelatoare a noii epoci literare. Marii scriitori ai acestei perioade ilustreaza cum nu se poate mai bine imprejurarea pe care o evocam. Mihail Sadoveanu de pilda evolueaza pe linia unui realism care a fost numit liric, atribut fireste derutant si inexact in masura in care autorul Baltagului nu este nici pe departe lipsit de obiectivitate, ba uneori dimpotriva scrie cu o detasare si o cruzime care-i confirma energia demiurgica asa de bine cunoscuta. Impresia poetica a paginilor sale vine de la frumusetea unor descrieri de peisaj natural, dar mai cu seama de la predilectia pentru planul afectivitatii si chiar al vietii instinctuale a personajelor si pentru semnificatia preponderent emotionala a avatarurilor lor. Pe aceeasi traiectorie, cu diferentele firesti de personalitate, ii vom intalni si pe altii, ca de exemplu Cezar Petrcscu, amagit de aspiratia lui balzaciana, in fond un tipic moldovean sentimental si un liric disimulat. Ionel Teodoreanu, in ale carui pagini de roman poemul patrunde uneori in chip direct si autonom sau chiar un George Mihail Zamfirescu, care dincolo de naturalismul sau cam ostentativ ori poate nu mai putin prin insusi intermediul sau privilegiaza incontestabil acelasi plan al afectivitatii personajelor si evolutiei lor si arunca asupra faptelor oricat de crude o aura de poezie transfiguratoare.
Este apoi realismul zis obiectiv al lui Liviu Rebreanu, definit si el destul de nefericit intrucat nici o alta formula nu poate fi mai pleonastica decat aceasta, obiectivitatea fiind atributul inalienabil al oricarui realism. Se vizeaza insa altceva si anume creatia de viata si de oameni, despre care vorbea G. Ibraileanu in eseul sau Creatie si analiza din 1926, spre a o deosebi de tehnica mai noua a romanului proustian. Astazi am numi acest procedeu comportamentism in intelesul folosit pe seama prozei americane moderne (behaviorism), de realizare adica a epicului prin stricta „filmare" a actiunii si dialogului personajelor, singura cale si pentru dezvaluirile interioare. Este deci un mod de a prezenta „oamenii de hartie" ai universului romanesc in sinteza existentei lor, asa cum ne apar oamenii in carne si oase din lumea reala, motiv pentru care acest tip de realism ar si trebui denumit mai curand sintetic, subliniindu-se astfel si mai corespunzator opozitia care il separa de cel analitic.

In epoca interbelica, G. Calinescu a facut caz mai mult, decat oricine de aceasta orientare, revendicata din Balzac, manifestandu-si in caracteristicul sau stil paradoxal disocierea de ideile lui Lovinescu sau Camil Petrescu din convingerea (?) ca literatura romana nu era coapta inca pentru a trece la proustianism. Atitudinea aduce bine aminte de argumentele mai vechi ale lui Ibraileanu impotriva poeziei noi. Dar la fel ca si atunci, nici acum ostilitatea exclusiv principiala n-a putut bara drumul firesc al dezvoltarii literaturii romane. Desi Calinescu a dat chiar un stralucit exemplu de formula balzaciana, prin Enigma Otiliei, romanul romanesc nu l-a urmat, ci dimpotriva s-a proustianizat fara complexe si, mai mult, s-a deschis si altor influente inca si mai eterodoxe precum acelea ale lui Gide sau Kafka.

Cat priveste realismul analitic el a gasit in Hortensia Papadat-Bengescu pe marea lui fondatoare si deloc mai putin pe lot atat de evidenta lui inovatoare, intrucat in afara de elementul comun al analizei psihologice putine si neinsemnate lucruri o pot apropia de Proust. Tehnica ci analitica de a sugera starile interioare prin descrierea unor simptome fiziologice, facandu-i pe unii sa vada aici in mod exagerat un iluzoriu naturalism, tehnica acut remarcata si caracterizata de Serban Cioculescu sau Mihail Sebas-tian, este o proba mai mult decat concludenta a originalitatii Hortensiei Papadat-Bengescu. Tot atat de personala este si maniera lui Gib Mihaescu la care analiza se fixeaza mai mult pe proiect decat pe faptul revolut, mai mult pe anticipatie si reverie decat pe trairea consumata. Chiar obsesia, asa de caracteristica pentru personajele scriitorului, nu dovedeste altceva decat aceasta preponderenta a existentei mai curand in plan imaginar decat real. Se constata limpede cum, atat pe formule traditionale, cat si modeme, romancierii romani inoveaza, introducand elemente de diferentiere de incontestabil rafinament care vin nemijlocit din secretul ireductibil al personalitatii lor creatoare. inscrisi astfel pe directii care sunt ale celei mai bune si mai noi literaturi occidentale, scriitorii nostri nu li se aservesc, ci par sa le domine cu autoritate, marcandu-le printr-o originalitate greu de desconsiderat. in cateva cazuri, avem chiar niste presimtiri si chiar configurari de evolutii viitoare. Camil Petrescu, integrat indeobste directiei analitice si pus astfel alaturi de autoarea Concertului din muzica de Bach, este in realitate altceva si anume precursorul, manifestat deplin el insusi in acest plan, al unui realism cu alte dominante, reflexivitatea si problematismul, intrand astfel intr-o ilustra companie europeana, alaturi de Gide, Malraux, Sartre, Huxley, Thomas Mann sau Robert Musil. Personajele sale, de o ireductibila intelectualitate, nu traiesc numai, ci isi ridica trairile la lumina inalta a intelegerii, sau cum zice asa de frumos Camil Petrescu insusi, „in sferele albastre ale constiintei pure". Dar chiar si constructia romanesca e condi-tionata de intentia punerii in ecuatie a unei probleme. Cititorul nu e solicitat doar la pura si simpla contemplatie a unor destine ca in formele mai obisnuite de realism, precumpanitor expozitive si neutre, ci constrans sa reflecteze pe marginea lor, sa adopte o pozitie, sa caute o solutie sau cel putin sa le fructifice prin intrebare.




Realismul reflexiv este prezent cu aceeasi claritate si in prozele lui Mircea Eliade, bineinteles mai accentuat in romanele generatiei, intoarcerea din rai si Huliganii, mai indirect in Maitreyi si Nunta in cer, dar nelipsind nici din scrierile fantastice, in care daca realismul se adapteaza altor exigente, demonul interogativ nu dispare. Ca si contemporanul sau mai varstnic, Eliade umbla insetat dupa o autenticitate pe care nu o recunoaste decat acolo unde trairea sau experienta fiintei se vad consolidate si omologate in mortarul cunostintei.

Varietatile de realism de care am vorbit pana aici consacra o traditie de buna seama si prestigioasa, si fecunda, dar o reformuleaza in acelasi timp prin interventia sugestiilor numeroase pe care evolutia artei europene moderne Ie-a adus cu sine. Daca primele trei tipuri de realism prelungesc, desi cu contributiile originale remarcabile pe care le-am mentionat, niste orientari anterioare mai vechi sau mai noi, realismul reflexiv prefigureaza insasi disolutia formulei realiste, caci de la meditatia centrata pe mundanitatea omului, pe existentialitatea lui ca atare, se va trece usor si organic, printr-o simpla schimbare de obiect, la meditatia asupra actului in sine de a scrie, asupra purei lui tehnicitati sau artificialitati, inlocuindu-se o referentialitate orientata spre exterior printr-o autoreferentialitate exclusiv estetica. Este desigur o evolutie in care impulsul artei moderne a fost determinant.

Iar daca realismul revitalizat, restructurat si renovat in cele mai diverse chipuri a continuat sa dainuie si sa prolifereze, sa atraga si sa stimuleze pe atatia mari romancieri nu numai romani, dar si europeni, cealalta magistrala a miscarii artistice a secolului nostru va imprima literaturii o substanta noua si mai ales o noua expresivitate. E vorba mai precis de ceea ce Ernest Robert Curtius si elevul sau, Gustav Rene Hocke, au numit manierism, definind prin el totalitatea tendintelor si manifestarilor anticlasice. Daca de-a lungul istoriei universale a artei, au existat mereu fenomene de asemenea manierism, de la asianismul antichitatii pana la mutatiile postrenascentiste din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, odata cu ultimele doua decenii ale veacului trecut si de atunci, intr-o neintrerupta continuitate pana azi, asistam la o organizare coerenta si temeinica a unei ofensive estetice radicale impotriva tuturor formelor de arta nu numai clasica, dar in genere traditionala. Din aceasta aspiratie devenita pe deplin constienta de sine se cristalizeaza in cele din urma intreaga arta si literatura moderna si, in acest cadru, si un roman care va rupe treptat puntile cu vechea mentalitate si cu vechea forma romanesca.
In literatura noastra interbelica, tentativele de disolutie a tehnicii traditionale a romanului si-au facut simtita prezenta treptat si poate chiar timid. Cu toate ca am avut una dintre cele mai puternice miscari de avangarda din Europa si cu toata experienta provocatoare a „bizarului" Urmuz, proza a reactionat mai putin si mai prudent la chemarea contestatiei si mai cu seama a rupturii. Este insa tot asa de adevarat ca semnele de schimbare si innoire a formelor romanesti apar si se inmultesc mai cu seama in deceniul al patrulea, cand inregistram deja experimente nu numai numeroase, dar si semnificative.

Tehnici narative noi si neortodoxe, din motivele cele mai variate,' intalnim la Mateiu I. Caragiale in Craii de Curtea Veche din 1929 si la Tudor Arghezi in romanele Ochii Maicii Domnului (1935) si Cimitirul Buna Vestire (1936), prefigurate oarecum in stilul povestirilor de tinerete ale Iui Adrian Maniu si Ion Vinea, precum si la M. Blechcr in cele doua carti ale sale intamplari in irealitatea imediata (1935) si Inimi cicatrizate (1936), sau la Ion Biberi, ale carui romane, Proces (1935), Oameni in ceafa (1937) si Cercuri in apa (1939), vadesc fara nici un dubiu influente din Joyce si din Kalka. Initiative certe in directia unei diferentieri mai mari sau mai mici, dar totdeauna prezente, gasim si Ia alti autori pe care Lovinescu in a sa Istorie a literaturii romane contemporane din 1937 ii grupeaza la rubrica, semnificativ intitulata „Epica «modernista», fantezista, pamfletara, lirica, estetice, pitoreasca", definind prin atari calificative tot atatia factori de dezintegrare a formulei romanesti obiective, in care el vedea linia mare a modernitatii epice. in grade variabile, si Minulescu, si Felix Aderca, si Ion Calugaru. H. Bonciu sau Petre Manoliu vor contribui Ia profilarea unei noi orientari in evolutia prozei romanesti interbelice, a carei urmare logica ar fi fost o noua resincronizare cu miscarea europeana, sporadic manifestata si prin interstitiul 1944-l947, pentru a fi brutal suspendata prin interventia unui destin istoric vitreg si foarte bine cunoscut.

Incat se intelege ca romanul nostru interbelic, dupa ce isi daduse intreaga masura a posibilitatilor lui in limitele unor formule consacrate, dar superior si inconfundabil adaptate la tiparele energice ale unor mari si substantiale personalitati ca Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu, nazuia din ce in ce mai limpede catre sfarsitul anilor '30 spre alte orizonturi estetice, spre o innoire superioara a tehnicilor narative si analitice, care puteau sa dea legitime sperante in viitorul romanesc al celui mai popular dintre genurile literare, sperante care n-ar fi avut nici un motiv previzibil si plauzibil de a nu se si realiza, daca Daca istoria, si nu cea literara, ci aceea politica, n-ar fi vrut altfel. Epoca interbelica ramane astfel si pentru romanul nostru national intervalul unor mari impliniri creatoare, dincolo de care s-au putut intrezari si alte perspective de evolutie in linia modernitatii, pe care din nefericire literatura romana nu le-a mai putut atinge decat dupa un lung si scump platit ocol. Dar chiar si cele cateva nume mari pe care le-am reamintit mai sus impun romanul romanesc cu siguranta in cele dintai randuri ale performantelor artistice europene, intotdeauna prin valoare, iar de nenumarate ori si printr-un incontestabil sincronism estetic.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani