Santier — roman de Mircea Eliade - rezumat referat






SANTIER — Roman de Mircea Eliade. Apare in 1935.

Santier cuprinde o parte a jurnalului lui Mircea Eliade redactat in perioada sederii in India (1928-l931), cu unele adnotari facute in 1935, anul aparitiei cartii. Ea reprezinta un caz mai aparte in contextul literaturii jurnaliere, prin prefata cu valoare de arta poetica pe care autorul insusi o aseaza in deschiderea volumului, intitulata Prezentarea unui roman indirect. Eliade expliciteaza aici subtitlul cartii (roman indirect), facand o teorie (intr-o formula eseistica) a categoriei narative, pe de-o parte, si a statutului eului narativ, pe de alta parte.

Autorul se inscrie astfel intr-o polemica fundamentala a epocii cu privire la esenta si mobilurilc actului scriiturii, natura universului configurat si structurile limbajului narativ, toate in directia unei modificari structurale a modelului epic traditional. Nucleul central al acestei polemici il constituia conceptul de autenticitate, ca o a doua premisa esentiala a producerii epicului, dupa cea a literaritatii. El vine sa inlocuiasca premisa de verosimilitate din romanul realist obiectiv si, intr-o consecinta directa a acestei substitutii, viziunea romanesca si structura discursului auctorial.

Calitatea sa de actualizare a potentialitatilor individualitatii face din acest element articulatia structuranta a discursului, in directia unei radicale relativizari a viziunii epice. Subiectivismul individual devine lentila discretionara prin care sunt filtrate lucrurile lumii, ceea ce duce la o fundamentala ingustare a perspectivei narative, care aduce dupa sine tehnici compensatorii de tipul personajelor reflectori, al multiplicitatii punctelor de vedere si al proliferarii pe largi dimensiuni, de excesiva nuanta uneori, a discursurilor introspective. Conditia fundamentala a autenticitatii in Santier vine din caracterul „indirect" al acestui roman. Ea presupune, in formula explicativa a scriitorului insusi, o indepartare a textului de autorul sau, o data cu trecerea timpului (e evidenta aici doza de fatalism determinist ce va evolua ulterior inspre existentialismul marilor romane din perioada interbelica a lui Eliade, de tipul intoarcerii din rai sau al Huliganilor), carui autor el, textul, ii devine strain, capatand astfel o alura de fictionalitate. E o caramida in plus la edificiul romanului subiectiv, judecand prin comparatie cu un Camil Petrescu de pilda. Caci la celebrul autor al lui „din mine insumi eu nu pot iesi// eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai", constiinta fictionalitatii era dominanta. Autorul scria un roman, iar actul scriiturii era orientat fara tagada catre „fictionare"
(poate doar cu exceptia fragmentelor de jurnal de front inserate in Ultima noapte de dragoste).



Romanul lui Eliade , in schimb, debuteaza pe masa scriitorului in postura de jurnal intim. Aceasta inseamna in primul rand o prevalenta a principiului autenticitatii, in detrimentul premisei de litcraritate, care intervine ulterior, o data cu decizia publicarii. Prefata contine si o polemica explicita cu privire la romanul ce uzeaza de conventia .jurnalului gasit".

Pe aceeasi linie a refuzului verosimilitatii in favoarea autenticitatii, autorul declara:

„Cartea de fata este un jurnal intim si, de obicei, jurnalele intime se gasesc. O lunga traditie ne-a invatat decenta publicarii unor asemenea opere cu anumite si bine stiute scuze.





De pilda: «Printre hartiile prietenului meu X am gasit un caiet cu scoarte albastre, cu paginile ingalbenite etc.». Trebuie sa marturisesc din capul locului ca jurnalul intim pe care il public in aceasta carte nu l-am gasit printre hartiile nici unui prieten. Jurnalul este al meu".

Este exprimata insa, foarte curand, si o radicala mutatie in statutul textului, caci autorul completeaza imediat:

„mai exact, era al meu // Candva a fost al meu, era scris de mine si poate ma oglindea // Au trecut de arunci cativa ani // si jurnalul a incetat de a mai fi al meu.

II public deci tara nici un sentiment de jena. Nu ma recunosc aproape nicaieri in paginile sale. Sau ma recunosc asa cum se recunoaste orice om in anumite carti ale epocii".

O denaturare asadar a paternitatii textului, o artificializare a sa, care pune in abisul beletristic textul confesiv initial. Santier contine in sine o suma de date de istorie literara privind nasterea catorva dintre operele (literare sau eseistice) ale lui Mircea Eliade : geneza romanului Isabel si apele diavolului, inceputul redactarii romanului intoarcerea din rai, definitivarea Tratatului despre asceza etc. El se constituie asadar ca o rama textuala ce sustine un discurs despre discurs, formula gidiana in care autorul recidiveaza, o data cu acest „roman indirect".

Nu e vorba insa de o imitatie conjuneturala a formulei, Ia Mircea Eliade, ci de o intuitie a formei, ce-si arc sursele intr-un spirit al veacului, cata vreme Romanul adolescentului miop, de pilda, era scris intre 1924 si 1925, in vreme ce scriitorul francez isi publica celebrul Falsificatorii de bani in . Este vorba asadar de o optiune structurala a autorului, ce structureaza la randu-i, in chip nemijlocit, opera. Jurnalul in sine cuprinde un peisaj existential impregnai pe dc-o parte de nuantele tari ale exotismului indian, in care trairile se organizeaza conform unor repere cu totul straine la inceput, asumate apoi si apropriate ca experiente modelatoare. Pe de alta parte, structura intelectualului face din personajul narator un impatimit raportor al revelatiilor de lectura:

„Ma descopar dintr-o data un pasionat filolog. Aflarea unei radacini sanscrite e o noua voluptate, descifrarea unui text e aproape un ritual. II savarsesc pe indelete, savurand intreg ceremonialul, fara sa sar nici o etapa".



Santier devine astfel un roman prin excelenta al initierii, inclusiv al unei initieri intru propriile abisuri si intru devenirea (dupa afirmatia autorului) propriei inteligente. Notatiile sunt mereu posterioare evenimentului. Ele afirma astfel anamneza ca unealta de instituire a universului textual (si, in perspectiva „romanului indirect", ca unealta de literarizare), iar confesiunea ca instrument al purificarii, echivalenta cu o moarte ritualica, necesara aproprierii experientei. Initierea in iubire (implicit carnala), in religie, in metafizica si chiar in legile comunitare (vezi capitolul Intermezzo, ce descrie fragmente atroce din revolutia civila indiana din primavara lui 1930) reprezinta tot atatea fete ale devenirii.

In urma lor, dintre paginile cartii se degaja un portret de o umanitate fascinanta, a carui forta, clar si fragilitate sunt conturate pe suportul unor marturisiri acute despre sine ca altul.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani