SARMANUL DIONIS - Nuvela antuma de Mihai Eminescu. A fost citita in aceeasi sedinta a Junimii (din 1 septembrie 1872) cu Egipetul si cu inca un fragment din Panorama desertaciunilor (ulterior, Memento mori). Se va publica in revista "Convorbiri literare", VI, nr. 9, 1 decembrie . Va fi inclusa abia intr-un volum postum, de Proza si versuri.
Nuvela are parte - imediat dupa aparitie - de o imitatie, intitulata Sfantul Andrei; autorul acesteia, Nicu Gane, asistase la lectura ei in cenaclul Junimii, in 1872, si isi va publica scrierea in decembrie 1879, tot in paginile "Convorbirilor literare".
"Povestitorul moldovan sterge granita dintre vis si realitate, cum face si Eminescu, eroii «zboara» in alte spatii si scenele de iubire se petrec in vis. fntalnim si scena prabusirii catastrofale din spatiile extraterestre" (D. Vatamaniuc).
In 1901, apare si o dramatizare a nuvelei eminesciene, semnata de Jean Bart, Constantin Calmuschi si G. Orleanu, Sarmanul Dionis, "poema scenica in 5 tablouri, scoasa si adaptata pentru scena din Nuvela Sarmanul Dionis si poeziile lui Mihail Eminescu" (Bucuresti, 1909), probabil - prilejuita de comemorarea a douazeci de ani de la moartea scriitorului.
Ca toate marile antume eminesciene, fie ca este vorba de versuri sau de proza, si aceasta scriere este pregatita de un atelier extrem de vast. Eminescu citise si "se exersa" pe influente, acum. Povestea miraculoasa a lui Peter Schlemil al lui Chamisso (rcminsicentele sunt mai evidente in Umbra mea), Heinrich von Ofterdingen, Lampa magica a lui Aladin (prelucrata de scriitorul danez Oehlenschlaeger), scrieri de Novalis, Holderlin, Eminescu T. A. Hoffmann (probabil, tema dublului il atrasese in romanul acestuia, Elixirul dragostei), Eichendorf {Din viata unui pierde-vara), Shakcspeare, dar si Goethe, in sfarsit - Th. Gautier (editorii considera insa ca Eminescu l-ar ti cunoscut "la a doua mana, copiind fragmentul la care face trimitere in finalul nuvelei dinlr-o sursa franceza). Dar cel mai important intertext pentru nuvela il constituie, neindoios, lecturile filosofice ale tanarului Eminescu , din Kant si Fichte. Comentatorii si editorii lui Eminescu au stabilit numeroase legaturi intre Sarmanul Dionis si restul operei autorului. Problematica filosofica este aceeasi in alte texte in proza, precum Umbra mea sau /Archaeus/, acesta din urma fiind chiar considerat de multi critici drept o schita de atelier premergatoare nuvelei finite (Perpessicius: "Este, de fapt, intr-un plan mai sobru, aforistic si de o pura tinuta filosofica, tema finalului din Sarmanul Dionis"), in /Avatarii faraonului Tla/ etc; cele mai evidente continuitati se pot stabili intre proiectul de roman (neterminat), Geniu pustiu, si nuvela, din primul autorul reluand pentru Sarmanul Dionis prezentarea Bucurestilor, portrete, unele scene. Dar, asa cum remarca D. Vatamaniuc, "poetul da alta dezvoltare fragmentelor respective si introduce elemente noi in compunerea tablourilor".
Nuvela mizeaza - ca efect retoric fundamental - pe insasi aceasta eterogenitate: a surselor, a tipurilor de discurs, a scriiturii. Poezia pe care o contine, ca pe o punere in abis ironica a intregii problematici (dublu-filosofare-existente posi-ble-erosul ca spectacol), Cugetarile Sarmanului Dionis, era initial o lucrare independenta si anterioara nuvelei; "Eminescu ii da forma definitiva cand o incorporeaza in nuvela" (D. Vatamaniuc), si topeste uncie din imaginile primei variante in randuri de proza. Corespondente de viziune se mai pot stabili apoi cu marile antume ale maturitatii poetului, in ceea ce priveste calatoria interstelara (Luceafarul), toposul scriiturii sau perechea de indragostiti "ca inger si demon". Dincolo de acest paienjenis de surse, ceea ce frapeaza la lectura este pecetea incontestabil eminesciana a scriiturii, .Aspiratia aceasta dupa trecut, atat de fireasca naturilor reflexive, metafizice, cu capul in nori, pentru a spune astfel, si predilectia pentru basm // marcheaza una din constantele spiritului eminescian, pe care aveau sa se altoiasca toate sugestiile literare, cate ar fi putut sa-l inraureasca. Insa mai presus de acestea // se situeaza prestigiul basmului, magica lui virtute" (Perpessicius). Astfel avea sa se constituie principala filiera a comentariilor nuvelei: ele vor revela - mereu si mereu -bogatia de semnificatii, ce sta in cumpana cu arta povestirii. Pentru T. Vianu (in Arta prozatorilor romani), "Eminescu este un povestitor fantastic, caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci". "Critica literara se orienteaza inca din 1890, la aparitia nuvelei in volum, in directia relevarii originalitatii prozei eminesciene si a identificarii izvoarelor" (D. Vatamaniuc). N. Iorga si G. Panu se numara printre primii comentatori, la cumpana dintre veacuri.
Marea capacitate de cuprindere a nuvelei incurajeaza comentariile, fie ca ele se refera la nivelul tematic, ideologic sau retoric al acesteia. Eminescu Simion, concluzionand asupra respectivei bogatii semnificante, dar si structurante totodata, enumera "o aspiratie cosmica // izvorata din setea de sublim, de grandios a poetului, intarita de sentimentul, general la Eminescu, de detasare de concretetea terestra. // o viziune sublim romantica /a universului/, un simt neobisnuit al naturii, al peisajului simfonic //, o adanca nostalgic de puritate si armonie //, contradictia intre a dori si a nu putea, a cuteza gestul de eliberare si a-l inlantui in linul paienjenis al metafizicii". Pentru I, Em. Pe-trescu, nuvela pune in act - intrupeaza in naratiune, dar mai ales in imaginar, am adauga noi nu o reflectie filosofica anumita (ceea ce reduce, in interpretare, relevanta fidelitatii fata de teoria kantiana a apriorismului), in tot ceea ce cugeta eroul, Dan-Dionis, alter-ego al autorului insusi, ci Eminescu. aici, "experimenteaza o inscenare epica a spatiului gandirii. Nuvela debulcaza abrupt, introducand cititorul in miezul monologului interior continuu care pare a fi adevarata viata a eroului, un izolat iara punti de comunicare cu timpul sau" (I. Hm. Petrescu, 2000). Deja - incadrarea textului ca specie este foarte dificila: libertatea naratiunii si complexitatea ei structurala, consistenta izvoarelor filosofice, a intcrlexlelor explicite, dar si alternanta registrelor (de la discursul indirect liber la naratiunea omniscienta "clasica" etc.) - toate converg spre constituirea unui adevarat topos pentru exegeza operei eminesciene.