Sarmanul dion1s de Mihai Eminescu rezumat referat






Primul lucru care trebuie demonstrat este valoarea de arta a acestei opere eminesciene, operatie cu atat mai necesara cu cat analizele se invartesc de obicei in jurul implicatiilor filosoGce, studiindu-le in sine sau prin raportare la sursele kantiene si schopcnhaueriene si nu, asa cum totusi e mai normal, ca epifenomene ale fictiunii literare. Fie in poezie, fie in proza, meditatia filosofica nu poate constitui un scop in sine, ea trebuie sa serveasca puterii de viata si de sensibilitate a operei, altfel, oricat de interesanta ar fi, dauneaza conditiei estetice. Nu e greu de observat de altfel ca in Sarmanul Dionis, ca si in poemele lui Eminescu, meditatia nu e una propriu-zis filosofica, neavand nici precizia, nici stringenta logica necesara, ci mai curand o reverie specific romantica in marginea unor idei generale. Ceea ce, cu alte cuvinte, intereseaza spiritul liric al poetului nu este valoarea de adevar a reflectiilor sale, ci farmecul de inedit af perspectivelor adesea imaginare, ipotetice pe care aceste reflectii le presupun. in Sarmanul Dionis la o asemenea functie strict estetica se adauga si functia de caracterizare a personajului central si, imediat dupa aceasta, de declansare a miscarii epice si a conflictului interior.

Iata de pilda inceputul nuvelei. intorcandu-se spre casa, Dionis mediteaza asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spatiului si a timpului ca forme ale intuitiei noastre si face, in consecinta, speculatii in legatura cu relativitatea dimensiunilor lor. Elementul important al acestor pagini introductive nu e insa reprezentat de ideile ca atare, ci de fantezia ce se naste din ele. Nu urmarim la lectura in primul rand ideatia lui Dionis, ci ipotezele fantastice la care ajunge. Caracterul fantastic al ipotezelor nu vrea sa spuna ca ele sunt lipsite de orice logica, ci doar ca presupun imprejurari care trec dincolo de limitele experientei si ale realitatii constatate si constatabile prin mijloace pozitive.

Implicatiile relativitatii spatiului si timpului au retinut nu o data atentia unor scriitori sau ganditori si nu e lipsit de interes sa semnalam aici un text in care meditatia apare nu numai in spiritul lui Eminescu, dar chiar si intr-o forma foarte apropiata de a lui. in Gradina lui Epicur, Anatole France, prefigurat si el de Renan din Omul si universul, scrie la un moment dat: „E tot asa de posibil ca milioanele astea de sori, adaugate la alte miliarde ascunse ochilor nostri, sa nu formeze laolalta decat o globula de sange sau de limfa in corpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile fata de-o lume care depaseste orice conceptie omeneasca despre marime si care n-ar fi ea insasi, totusi, comparativ cu cine stie ce alta lume, decat un graunte de nisip. Tot astfel nu e deloc absurd sa ne inchipuim ca veacuri intregi de cugetare si de inteligenta traiesc si mor sub ochii nostri intr-o clipa pe un atom. in ele insile lucrurile nu sunt nici mari, nici mici si cand afirmam de pilda ca universul este atom, conceptia asta e strict omeneasca. Daca lumea intreaga ar fi redusa dintr-o data la dimensiunile unei alune, proportiile dintre lucruri ramanand aceleasi, prin nimic n-am putea sa ne dam seama ca s-a schimbat ceva in univers. Steaua polara inchisa odata cu noi sub coaja de aluna, ne-ar trimite ca si in trecut in cincizeci de ani lumina ci. Si pamantul mai neinsemnat decat un atom, ar fi stropit totusi de-aceeasi cantitate de lacrimi si de sange care-l scalda si astazi".

Analogia cu pasajul introductiv din Sarmanul Dionis este mai mult decat evidenta si se impune studiului comparat al paralelismelor literare. Am indicat-o aici insa pentru altceva si anume pentru a sublinia raspandirea unui motiv al meditatiei cosmice care implica netagaduit o stare de reverie romantica, adica o contemplatie a universului sub specie absoluti, caci numai asa relativitatea iese mai bine la iveala. Aspirand spre o cuprindere integrala a lumii, fie macar cu intelegerea, omul romantic se izbeste la tot pasul de obstacole insurmontabile a caror constrangere tinde totusi sa o depaseasca prin imaginatie De nici reveria, sau cum ar zice Eminescu insusi, „visatoria".

Un astfel de personaj tare se satisface prin vis este si Dionis, numai ca el crede cu incapatanare si exces de subtilitate metafizica in realitatea lui pana la a confunda cele doua planuri si. de n-ar fi ironia autorului (,.witz"-ul romantic) care priveste cu detasare inchipuirile eroului sau, lucrurile ar ramane pana la slarsil confuze si n-am sti, poate, care e adevarata ipostaza a lui Dionis.

Partea introductiva a nuvelei, care ne familiarizeaza cu lumea gandurilor si a existentei cotidiene a personajului principal, continua prin a ne infatisa strada, cafeneaua si locuinta lui Dionis, toate la fel de sordide, apasate parca de un blestem al descompunerii, mai evidenta acum sub ploaia care cade. Singurul clement feeric al peisajului e luna, care rasare in cele din urma dintre norii risipiti dupa ploaie. Portretul fizic al lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a intregii evocari. Aproape toate notele caracteristice viziunii romantice se regasesc aici: Dionis e tanar, palid, melancolic, orfan si sarc, povestea insasi a nasterii lui c neobisnuita, ca si destinul tragic al parintilor, morti inainte de vreme. Casa unde locuieste e veche si darapanata, ascunsa „in mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi" etc, etc, iar camera de la etaj pe care o ocupa Dionis are peretii „negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var" etc. Mobilierul simplu, aproape elementar, si stivele catorva sute de carti, cele mai multe vechi si ele, completeaza peisajul. Acumularea de detalii nu da varietate si complexitate obiectelor, caci romanticul e unilateral ca si clasicul, numai ca, spre deosebire de acesta, care urmareste generalul, tipologicul, canonicul, el viseaza exceptio-nalitatea.

Totul pare prin urmare a-l izola pe Dionis si, pentru a desavarsi situatia, insesi preocuparile lui sunt insolite, caci ele tind sa descopere posibilitatea regresiunii in timp si a anularii distantelor cosmice. Cu ajutorul unui compendiu de astrologie care daruieste puteri magice cui stie sa-l foloseasca, Dionis incearca experienta cruciala, nu inainte de a arunca o privire visatoare spre casa vecina de unde patrund pana la el sunetele diafane ale unei voci feciorelnice: „Si liniile semnului astrologie se miscau cumplit ca serpii de jaratic. Tot mai mare si mai'mare devenea painjinul «Unde sa stam?"» auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii «Alexandru cel Bun!» putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si incet, incet painjinul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita" etc, si astfel Dionis devine calugarul Dan din lasii lui Alexandru cel Bun, traind cu 500 de ani mai devreme.

In felul acesta, planul real s-a dizolvat in cel imaginar si asistam acum la povestea independenta a lui Dan, ucenicul maistrului Ruben, figura tipica de invatat medieval, un fel de Mefisto, cum s-a observat si cum se dezvaluie singur intr-o scena ulterioara, jubiland de a-l fi hotarat pe calugar sa se substituie umbrei sale care semnifica prototipul etern sau archaeul spiritual al tuturor intruparilor istorice ale individului uman.

Apare limpede acum ca desi „porneste de la Kant", Emi-nescu „construieste in spirit schopcnhauerian", cum a demonstrat definitiv G. Calinescu, caci timpul si spatiul sunt numai forme goale si subiectivitatea lor nu inseamna si libertatea de a dispune de obiectul intuitiei noastre. Conceptia lui Eminescu este palin-genetica si panteista in sensul lui Schopenhauer.

Dan iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan si, izbutind sa-si inlocuiasca umbra si sa intre astfel in posesia eternitatii lui primordiale, o ia cu sine prin acelasi procedeu si pe tanara lui iubita si calatoresc impreuna spre luna in voluptatea unei lungi imbratisari. Astrul noptii e un Eden cu peisaje feerice pe care Eminescu le descrie cu o insistenta caracteristica, transfor-mandu-le in veritabile poeme in proza, dincolo de orice valoare functionala in structura naratiunii. Totul ar fi desavarsit daca Dan n-ar fi framantat tocmai de taina pe care nu trebuia s-o dezlege: aceea a triunghiului cu ochi de foc dominat de un necunoscut proverb arab. Cand calugarul care transformase pamantul intr-o margea pentru a-l atarna in salba de margaritare a iubitei, bucu-randu-se de fortele ilimitate de care putea dispune, are cutezanta de a presupune ca s-ar fi identificat cu insusi Dumnezeu: Oare /ara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne, se produce o fantastica prabusire cosmica iar Dan si Maria sunt proiectati in haos si pamantul isi redobandeste dimensiunile initiale. Ca dintr-un vis personajul se trezeste sub (brma lui reala, aceea a lui Dionis: „Bl se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta, ca un glas de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de dedesubtul ferestrei, in care adormise Dionis, era de un verde umed." etc. Acaparat de propriile lui speculatii, Dionis se intreaba: „Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca?", iar cand vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine chipul blond al „copilei" care cantase inainte ca el sa adoarma, exclama: „Maria!" si se hotaraste sa-i scire. Cand fata apare la fereastra cu scrisoarea, Dionis lesina si nu se va trezi decat dupa un delir in care amesteca din nou planurile (luand de exemplu pe anticarul Riven drept maistrul Ruben) pentru a constata ca intreaga lui situatie s-a schimbat radical. Se descoperise anume ca tanarul sarac si orfan e beneficiarul unei mosteniri, suficiente pentru a-l determina pe tatal fetei sa-l priveasca plin de grija si de interes. Indiciul fusese tabloul din camera tanarului care reprezenta chiar pe tatal sau si cu care Dionis dialoga adesea in orele de singuratate.





Trezindu-se, Dionis o descopera pe fata veghindu-l la marginea patului. Ea se strecurase imbracata baieteste dupa ce, prima, daduse alarma cand tanarul se prabusise de la fereastra, lesinat Scena de dragoste incheie astfel fericit destinul ratacitor si fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva implinirii casnice alaturi de Maria, perspectiva pe care Eminescu o sugereaza printr-un scurt epilog.

Nuvela s-ar fi putut termina aici, dar autorul simte nevoia unui post scriptum explicativ prin care incearca sa strecoare din nou indoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate si vis: "Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea", zice el hamlelic. „Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti, cari voind a reprezenta o armata mare trec pe scena, incunjura fondatul si reapar iarasi?" etc. „Nu sunt aceiasi actorii, desi piesele sunt altele?"

Iata deci cum dupa motivul „viata e vis" si dupa acela al umbrei, apare acum si motivul lumii ca teatru, imprejurare ce fixeaza o dala mai mult caracterul de receptacul de cultura universala al acestei nuvele in care rasuna alatea ecouri si se intrc|cs atatea lire venind din cele mai indepartate orizonturi. Ale invesl pe fiecare pentni a preciza originalitatea tratamentului la care le-supune poetul e desigur foarte necesar, dar Sarmanul Dionis traieste mai cu scama prin forta coerentei sale artistice interne.

Dincolo de incidentele anecdotice ale naratiunii, nuvela este mai degraba un portret in miscare nu numai cu substantiale interludii poematice, dar mai presus de toate cu o viziune lirica fundamentala asupra existentei si a naturii umane. Nu faptele il intereseaza pe Eminescu si nici autenticitatea evocarii vietii, ci incarcatura lor emotionala, poezia trairilor interioare si zborul eliberator al fanteziei. Pentru a realiza portretul lui Dionis, care da unitatea launtrica a intregului text, poetul utilizeaza toate mijloacele de care dispune: descriere, naratiune si compozitie, neglijand insa limbajul individualizat sau analiza starilor sufletesti, care, fireste, nici nu s-ar fi potrivit intentiilor sale, preponderent poematice. Nu numai in Sarmanul Dionis, dar si in Geniu pustiu etc., Eminescu se arata atras in primul rand de problematica personalitatii de exceptie aflate in cautarea echilibrului sau interior pe care de obicei il descopera in iubire. Mai mult decat experiente metafizice, trairile lui Dionis sunt stari de sentimente. Translatia lui in timp si spatiu arc in cele din urma scopul precis de a castiga un teritoriu ideal al iubirii, un Eden selenar ca aici, o insula a lui Euthanasius, ca in Cezara.

Tinta fiind deci caracterizarea lirica a tipologiei romantice, scheletul descriptiv si epic al nuvelei ramane subsidiar si nimeni nu va face negresit din Eminescu un narator. Caci de buna scama si proza fantastica are legile ei si daca imaginatia poate modifica in orice chip datele realitatii, accentul trebuie sa cada mereu pe interesul relatarii epice, cu atat mai captivanta cu cat c mai inimaginabila.
Nu ipostazele fantastice care decurg dintr-o ipoteza metafizica par sa fie incununarea artei lui Eminescu in Sarmanul Dionis. Imaginea feerica a cosmosului apare nu o data si in poezia lui. iar atmosfera de acolo nu se schimba in esenta nici aici Elementul revelator iese numai din tiparele acestei tipologii omenesti pe care nc-o propune Dionis si care corespunde negresit tipologiei romantice universale, tot asa cum opera intreaga a poetului e reprezentativa pentru orientarea marelui curent european. Dar cadrele ei generale sunt umplute aici cu o substanta de viata si de spiritualitate care e tipic eminesciana si a carei insusire de capetenie pare sa fie impletirea farmecului contemplativ cu vibratia dureroasa a unei melancolii impacate cu sine si izvorand din intelepciunea pastorului mioritic. Erosul, mai ales, reprezinta acest loc geometric al valorilor contradictorii, care se regasesc aici in unitatea lor dialectica in asa masura incat se confunda unele cu altele. Dionis e un demon, precum Maria e un inger si contopirea lor prin iubire nazuieste a reface o unitate originara, care, pe un plan mai inalt, e logosul insusi. Asa cum observa cu acuitate Pompiliu Constantinescu, in nuvela lui Eminescu, „Eros si Demon vor sa se identifice si cu Demiurgul. Vointa de a se socoti el insusi Dumnezeu, de a detine taina timpului, spatiului si cauzalitatii, este suprema treapta a problemei personalitatii eminesciene". „Titanismul eminescian este insa subordonat Demiurgului, scrie mai departe criticul, iar singura lui conditie de a se identifica absolutului tine de Eros, de principiul prin care Demiurgul s-a relevat siesi, creand universul din fecundarea haosului, care este mama, el fiind tatal, iar lumea - o intrupare a acelui «dor nemarginit» (Scrisoarea I)".

Incat se intelege ca erosul acesta, amestecat cu voluptate dar si cu nostalgie insatisfacuta, este celula germinativa a aspiratiilor eminesciene. Setea de absolut, atat de caracteristica omului romantic, nu se poate satisface decat prin iubire, adica prin identificarea spiritului cu propria lui geneza. Erosul devine astfel un simbol universal al creatiei si treapta superioara a nazuintelor poetului se dezvaluie a fi genialitatea ca ipostaza a puterii de-miurgice.

Prabusirea Iui Dionis este lectia amara a neputintei identificarii supreme. „Ruperea visului si recaderea in timp si spatiu, ca si refacerea identitatii cosmice. in treptele ci prestabilite are sensul unei veritabile «cezuri transcendente» a unei fine de neprimire, din partea misterului, a Marelui Anonim", scrie Pom-piliu Constantinescu.
Regasim, asadar, in Sarmanul Dionis, problematica esentiala a intregii opere eminesciene, nuantata insa in tiparele nuvelei fantastice, de unde nu rezulta numaidecat asumarea conditiilor viziunii epice. Spirit funciarmente liric, poetul insufleteste cadrele naratiunii printr-o vibratie profund interioara, imprimand formei literare pecetea propriei sale personalitati. Convergenta mijloacelor epico-fantastice precum si a pretextelor filosofice de care uzeaza autorul atinge cele mai inalte valori in constructia tipologiei demonice a lui Dionis si in evocarea atmosferei romantice care acompaniaza, subliniindu-le, aspiratiile absolutiste ale personajului, nu atat central cat unic. Caci, inca o data, nuvela lui Eminescu este expresia personalitatii lui lirice si trebuie judecata dupa normele interioare ale poemului, si nu dupa scheletul sau epic.

Bineinteles ca esenta poemului nu exista in afara expresiei sale, dar in Sarmanul Dionis expresia ramane, de asemenea, prin excelenta lirica, tiparele epice nefacand altceva decat sa asigure cadrul ei de manifestare. Nuvela lui Eminescu nu reprezinta, prin urmare, o experienta interioara noua, nici o schimbare autentica de instrumentatie literara, ci o variatie pe tema unica a intregii lui opere, o confirmare a unitatii fundamentale a personalitatii eminesciene.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani