Sarmanul Dionis - discursul narativ si aventura cunoaşterii referat






Preliminarii



Nuvela Sarmanul Dionis a fost citita de M. Eminescu in sedinta din 1 septembrie 1872 a „Junimii" si apoi publicata in „Convorbiri literare" (decembrie 1872 - ianuarie 1873), dar era terminata inca din perioada de sedere la Viena, cum afirma Ioan Slavici intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi. Trama epica foarte complicata, cultivarea ambiguitatii, propensiunea spre filosofie, cateva motive fundamentale au starnit vii discutii dupa lectura, lui Maiorescu datorandu-i-se intuirea valorii de capodopera. Prin Sarmanul Dionis, Eminescu intra in familia marilor prozatori romantici si, cu deplin temei, un critic, la inceputul secolului XX (H. Sanielevici), aseza nuvela alaturi de „povestirile lui Hoffmann si de tot ce fantezia a creat mai interesant in literatura romantica a tuturor vremurilor".

Discursul narativ. Aventura cunoasterii



Intrucat autorul a integrat in textul nuvelei multe pasaje reflexive, cu deschidere filosofica, s-a afirmat ca nuvela este filosofica, dar un studiu atent reliefeaza alte aspecte, mult mai importante. „Jocul subiectiv cu timpul" (expresia ii apartine lui M. Bahtin) se sprijina pe fenomene onirice, care ofera posibilitatea intoarcerii in timp, chiar pana in spatiul primordial. Sarmanul Dionis (in care Eminescu topeste si textul Umbra mea) pune in miscare o serie de „operatori onirici" (Gaston Bachelard), care creeaza o atmosfera specifica si faciliteaza trecerile dintr-un registru existential in altul, din durata in timp. Relativizarea oricaror date concrete dovedeste puterea fara margini a fanteziei si capacitatea omului de a transcende, prin vis, orice granite spatio-temporale. „in fapta - spune naratorul

- lumea-i visul sufletului nostru'. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemene, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua".


Preocupat de asemenea probleme, Dionis, metafizicul nostru, crede ca, in esenta, cauzele fenomenelor „consecutive pentru noi () exista si lucreaza simultan". De aceea cauta mijloacele care sustin iesirea din timp: visarea, cartea, tabloul, scrie-soarea, lumanarea s.a. Problema cunoasterii, lansata la inceput, se complica treptat, Eminescu descoperind forta magica a visarii, efectele speciale ale fuziunii dintre experienta, imaginatie si memorie. Dintr-o data, dupa ce se declanseaza procesul oniric (nu e vorba numai de visul nocturn), structurile devin flexibile si se supun vointei personajului.

„Operatorii imagistici" modeleaza nostalgiile fiintei: de la lumina lampii se trece la carte {„deschid cate o carte batrana plina de nerozii batrane"), de la carte Ia umbra {„onorabila mea umbra"), de la umbra la cugetare. intre cugetare si umbra se infiripa un dialog, pana ce umbra „se ingroasa plastic din parete afara, astfel incat sari din cadru jos si ma saluta surazand, ridicandu-si caciula din cap".





Metamorfozarea umbrei in personaj nu e un simplu joc, fiindca produce scindarea personalitatii {„despartirea individualitatii mele"). „Sarmanul Dionis" face un pact cu umbra, ceea ce duce la impunerea cronotopului specific visului. Imagini reale se combina cu imagini de esenta onirica, dupa ce naratorul ne avertizase asupra ,fantaziilor metafizice ale lui Dionis", interferentei vis - realitate din mintea lui, ,predispunerii sale sufletesti atat de visatoare", confuziei trecut - viitor. Pentru Dionis „visul era viata si viata un vis". Desprinderea „visatorului Dionis" din timp are loc si prin intermediul unei naratiuni despre parinti, cand converseaza cu portretul tatalui sau si rememoreaza ultimele episoade din viata mamei. Pentru Dionis, tatal va ramane mereu o imagine-vis. Deschizand cartea veche, „un manuscript de zodii", afla sensul magic in stare de a transpune sistemele lumesti imaginare" in „adancurile sufletesti. intoarcerea in timp este dublata de implicatiile transpunerii in fiinta calugarului Dan din vremea lui Alexandru cel Bun, care irse visase mirean cu numele de Dionis". Ispitit de Ruben, caruia Dan ii povesteste calatoria sa in viitor, personajul ajunge in spatiul primordial al Edenului cu ajutorul cartii magice, in urma unui pact cu umbra. Calatoria in Luna, alaturi de Maria, inseamna intoarcerea la izvoarele fericirii vesnice, pe care Dan / Dionis nu o poate trai plenar. in fiecare noapte visa o poarta inchisa dincolo de care n-a putut trece niciodata, semn al unei obsesii. Pe doma lui Dumnezeu" se afla un proverb arab, „o enigma chiar pentru ingeri', dar, „vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroasiru - ea ramanea muta la intrebarile lui". Caderea cuplului nu se produce ca urmare a greselii savarsite de Maria-Eva, ci a aceleia a lui Dan-Adam. Comunicarea telepatica dintre Dan si ingeri face ca el sa creada ca a dobandit o putere mai mare ca a ingerilor, ba chiar ii trece prin cap ca ar fi insusi Dumnezeu. Gandul trufas {„Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne?") duce la cadere, ade-verindu-se previziunea lui Ruben: „are sa-l nimiceasca batranul meu dusman". Dan a tradat legea iubirii, care este prin excelenta comuniune. Cunoasterea rationala nu poate fi deasupra iubirii, pentru ca da nastere gandurilor luciferice. Betia puterii si a cunoasterii a traversat, pentru o clipa, mintea lui Dan / Dionis si a tulburat starea de iubire absoluta.

Filiatii



Dupa cum arata Rosa del Conte, Sarmanul Dionis se apropie de un text apocrif dintr-o culegere a lui T. Pamfile despre caderea Iui Lucifer. Aceeasi cercetatoare sesizeaza „amprenta gnostica" in evolutia personajului, prin faptul ca acesta „nu reuseste sa justifice creatia si cu atat mai putin sa o transfigureze", desi inteligenta sa ar fi trebuit sa produca iluminarea, revelatia. Vulnerabil, universul individual, centrat pe sine, nu gaseste caile de comunicare autentica. Dan crede ca poate ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu altfel decat prin credinta, prin legile creatiei si ordinea divina, lasand natura umana prada manevrelor oculte ale raului.

Nuvela eminesciana aduce in atentia cititorului intuitii surprinzatoare despre natura umana. A fost apropiata de catre G. Calinescu de nuvela lui Adalbert von Chamisso, Nemaipomenita povestire a lui Peter Schlemihl, in care personajul, ajuns la ananghie, isi vinde umbra si trece prin tot felul de intamplari fantastic-absurde.

BIBLIOGRAFIE:
Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, Ed. Dacia, Cluj. Napoca, 1990; Moeeanu, Ovidiu, Visul si literatura, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1999; Petrescu. Ioana Em., Mihai Eminescu poet tragic, Ed. Junimea, Iasi, 1994.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani