Sarmis / gemenii - poem de Mihai Eminescu - rezumat referat






SARMIS / GEMENII - Poem de Mihai Eminescu; fragmente din ansamblul manuscriselor gravitand in jurul temei au fost izolate si publicate postum sub cele doua titluri; in ullimele decenii, editiile critice tind sa incetateneasca referinta la text cu ambele titluri (in acest mod) sau cu asezarea succesiva, in sumar, a fragmentelor de sub Sarmis, respectiv a celor de sub Gemenii.

Prima publicare a unor fragmente, sub cele doua titluri distincte - in volumul Poezii postume, editie de N. Hodos, Bucuresti, 1902, pp. 67-. Prima publicare a textului integral al manuscriselor acestui proiect eminescian - in Opere, V, Poezii postume, editie critica de Pcrpessicius, Bucuresti, 1958, cu observatia editorului „Gemenii (inlauntrul caruia subintelegem si prologul Sarmis)".

Poemul cunoaste - in manuscrisele poetului -versiuni diverse, cu fragmente subordonate, in redactari ce se intind din jurul lui 1875 pana in 1881, acoperind asadar maturitatea poetica a autorului si reunind teme si motive revelatorii pentru aria preocuparilor sale, ca si pentru directia spre care se indreptau experimentele sale in cautarea unei „forme perfecte" a limbajului. Atelierul poemului se invecineaza, astfel, cu tentativele de a traduce Imnul catre Prajapathi si cu manuscrisele din care se va naste momentul cosmogonic din Scrisoarea I. Succesiunea cronologica a manuscriselor este urmatoarea: Nunta lui Brig-Belu (Al, cea. 1876, Iasi, ms. 2283), Gemenii (fragment, A2, cea. 1876, ms. 2256), Gemenii (trei parti, neterminat, B, cea. 1876, ms. 2262), /fara titlu/ (cinci parti, C, cea. 1877, ms. 2259), Sarmis, (D, cea. 1878 - 1879, ms. 2260), Gemenii (E, cea. 1879 - 1881, ms. 2261), dar fragmente de mica intindere se regasesc si in alte manuscrise din perioada 1878 - 1881, unele - reunite sub titlul Rasarit de luna. Tabloul manuscriselor il determina pe Pcrpessicius sa aprecieze ca ele „vadesc pasiunea cu care poetul si-a urmarit, de-a lungul multiplelor labirinturi, subiectul pe care l-a si dus la perfectia ultimei forme", si ca, in consecinta, „editarea Gemenilor nu e o operatie usoara. Ea este, in speta, inlesnita intrucatva // si de metamorfoza onomastica a eroului deposedat de tron si de iubire: Alberic, inainte de decembrie 1875; Boicrebist, poetul, decembrie 1875-l876, si Sarmis, dupa 1876". Uneia dintre versiunile intermediare ii este incorporata - ar fi facut parte, conform proiectului, din acelasi poem - Rugaciunea unui Dac. Conform notelor lui Perpessicius, „Prima indicatie despre existenta unei «drame neterminate» {Gemenii), din care amintita poezie ar fi fost extrasa, se afla in a treia editie a talmacirilor Mitei Kremnitz din Eminescu (Bonn, 1889) si ca informatia provenea, de buna seama, din cercul lui Titu Maiorescu, detinator, la epoca aceea, al manuscriselor poetului. // I. Chendi //, in «ineditele» publicate in numarul de aprilie 1802 al «Convorbirilor literare», extragea doua strofe inchinate lui Zamolxe, insotindu-le de un excelent rezumat al poemei, cand facea si intai le apropieri cu Scrisoarea IV". Nucleul epic al poemului este structurat pe toposul fratilor gemeni si dusmani: Sarmis, eroul demonic, „craiul din Getia cea veche", este detronat (in absentia) de fratele sau, Brigbel, erou satanic, care ii ia coroana si iubita (in unele variante, Tomiris).

La nunta lui Brigbel sunt invitati zeii dacici si astrele, dar apare totodata, intors din „mormant" (din infern, din nebunie ctc.), fratele sau geaman, care rosteste un blestem cutremurator prin intensitatea poetica a expresiei.

In unele variante, geamanul rau se sinucide incercand sa isi omoare fratele, in altele - zeii. drept raspuns la blestemul lui Sarmis (care li se adresase ca un elogiu ambiguu), il rasplatesc pe acesta cu un dar ambiguu: acela de a fi, in eternitatea marii inghetate, martorul suferintei cosmice (ceea ce aminteste de partea ultima a Luceafarului). Lui Sarmis i se ia vederea pentru a fi condamnat la viziune intru eternitate. Textul are un substrat filosofic specific marilor proiecte poetice ale maturitatii eminesciene: „pot fi recunoscute, desigur, componentele clasice (orfice si platoniciene) ale unei mitologii a poetului. // Actul poetic euitare de sine, iesire din sine, pentru a deveni instrumentul prin care vorbeste zeul insusi. // componentele povestii lui Sarmis, trecerea prin moarte si puterea de a reurzi lumea prin legile armoniei sunt caracteristice mitului orfic, acesta din urma mereu reactivat in opera lui Rminescu" (. Em. Petrescu, 1989).

Poemul este emblematic pentru felul cum reuneste (pe o schema epica destinata a sustine valentele simbolice si a permite - de fapt - spectacolul Ideii si experimentul rostirii poetice) toposuri ale motivicii eminesciene: conditia de geaman a fiintei umane, obsesia dublului si a perechii platoniciene simetrice, cadrul cosmogonic al idilei (cu precadere, in fragmentul Sarmis), laitmotivul mortii ca clement unificator al textelor, demascarea divinului rau si satirizarea femeii tradatoare, condamnarea la eternitate a constiintei tragice etc. Sarmis este tipicul demon al postumelor: nebun, poet, print („Prin vocea de poet a nebunului Sarmis isi regaseste amintirile nu fiinta umana, ci Universul, care-si contempla extatic momentul auroral.

Instrumentul acestei anamneze cosmice e insasi fiinta sfasiata a celui martirizat, a celui caruia lumea lui Zamolxe i-a dezvaluit adancurile raului, ale crimei si ale necredintei." - I. Em. Petrescu, 1989). El expune (releva) una dintre limitele fundamentale ale limbajului uman, care devine totodata limita ultima a experimentului eminescian asupra limbajului poetic: el rosteste o ruga adresata divinitatii, care contine versurile: „invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri, / Samanator de stele si-ncepator de vremuri" (var. din 1881), adevarat nucleu al intregului proiect. Este punctul culminant al revoltei lui Sarmis, ce urmareste in ultima instanta distrugerea lumii, adica a cosmosului, si ataca principiul generator al acestei lumi. Ceea ce stie Sarmis si cuteaza a numi in revolta sa este neputinta Demiurgului de a da moarte propriei creatii. Ruga lui Sarmis este insa si expresia unei neputinte in limbaj: eroul tragic nu arc - nu stie - „vorba de care tu sa tremuri", cuvantul care poate distruge principiul ultim al lumii, divinul generator de universuri destinate, in viziune eminesciana, raului si suferintei (despre componenta schopenhaueriana a viziunii, eminescologia cunoaste o bibliografic extrem de bogata). In variantele Luceafarului, vorbirea Demiurgului marturiseste aceeasi neputinta a celui atotputernic. Blestemarea divinitatii, ca atitudine, se afla la antipodul aceleia din poezia eminesciana de tinerete, care avea nostalgia verbului intemeietor de lumi, a logosului onlogeo, unde fiinta isi marturisea bucuroasa consubstantialitate cu divinul. Amandoua insa constituie puncte-limita intre care, in spatiul creatiei eminesciene, structurile poetice evolueaza de la „facere" la „desfacere", si ele se revendica de la o mitologie de sorginte romantica a limbajului. Efortul (romantic) de recasligare a verbului originar se conjuga la Eminescu, in poezia de maturitate, cu miscarea de revolta si isi schimba fundamental sensul. Verbul ontogen ajunge sa nu mai fie dorit pentru a intemeia lumi, ci pentru a le desface - tiparul sau magico-ritualic este blestemul, o formula foarte frecventa a liricii eminesciene, care devine pentru Eminescu nu atat o problema de viziune romantica, ci una de limbaj. Limbajul ontogen trebuie rostit invers, trebuie desfacut din articulatiile sale fundamentale, pentru ca astfel lumea adusa de acesta in fiinta sa poala fi - in sensul etimologic al verbului - desfiintata. Dar acest experiment nu mai tine de teritoriile romantismului, ci de acelea ale experientei postromantice europene. Trecerea catre nedeterminarea transcendentei in inscenarea dramei cosmice a subiectului creator se realizeaza o data cu revolta lui Sarmis. Blestemul craiului-poet-nebun e adresat mai intai fiintei iubite (Tomiris, care l-a tradat), dar el descopera ca pricina tradarii este divinitatea, a carei obiectivare in real, consubstantiala - deci rea era Tomiris insasi, intr-o supravietuire „citita invers" a imaginii feminine platoniciene din erotica eminesciana de tinerete. inainte de a adresa insa blestemul sau direct divinitatii, Sarmis isi blestema propria jumatate, pe Brigbel, intr-un monolog carui violenta prevesteste versuri argheziene:





„Si-acum la tine, frate, cuvantul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngal-beneasca si suflctu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa le usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvantul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti in Fiecare os.
in orice om, un dusman sa stii ca ti se naste,
S-ajungi pe tine insuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul - vames vietii - sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gandirea-ti, rasai la al tau glas,
incremeneste galben la propriul tau pas,
Si propria ta umbra urmand prin ziduri vechi,
Cu mainile-ti astupa sperioasele urechi,
St striga dupa dansa plangand, muscand din unghii
Si cand vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!".


Spre deosebire de Brigbel, care c jumatatea orbita de patima si, implinind blestemul, nu se cunoaste pe sine (omorandu-se in final, el arata a nu intelege ca Sarmis este el, ca nu-l poate ucide numai pe fratele sau geaman), Sarmis stie (el stie si punctul vulnerabil al divinitatii), stie ca a-l blestema pe Brigbel e o forma eufemistica de a se blestema pe sine, caci ei amandoi sunt alteritati ale unei unice esente (v. si P. Craciunescu).

Traseul gradai al blestemului Iui Sarmis vizeaza asadar femeia iubita (ca obiectivare consubstantiala divinului, dar si ca jumatate pierduta a eului, in plan erotic), sinele (injumatatit si instrainat astfel, in ipostaza alteritatilor gemene) si, in sUrsit, divinitatea, ca principiu generator al raului lumii. O data cu Rugaciunea unui Dac, desi titlul pastreaza aparentele unei determinari contextuale, acestea de fapt dispar cu desavarsire: blestemul dacului, ca si blestemul lui Hyperion, sunt actul suprem de revolta a Fiintei impotriva Demiurgului rau, generator de lumi rele. Atunci cand proiecteaza Gemenii (din care si Rugaciunea unui Dac ar fi trebuit sa faca parte) Eminescu incearca, obsesiv, traducerea unui imn din Rig-Veda. Cele patru strofe din imnul catre Prajapathi, asupra carora revine, insotesc manuscrisele Gemenilor si ale fragmentului creatiunii din Scrisoarea I. Ceea ce il fascineaza pe Eminescu este interogatia laitmotivica a imnului, „Care e zeul carui noi jertfa ii aducem?", devenit in traducere „Au cine-i zeul carui noi arderi ii aducem?", iar in Rugaciune .Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?". Divinitatea e, si aici, imposibil de numit. Desfacerea eminesciana a limbajului se izbeste de esenta limbajului uman, construit confonn unei logici a decidabilului, a lui sausau, a tertului exclus.

Acestei limite incearca sa i se sustraga limbajul postromantic eminescian.

Dar acelasi poem mai cunoaste un experiment ce tenteaza limitele rostirii inaugurate, pentru a releva puterea si finirudi-nea cuvantului. Miza poetica majora transforma scena privirii din idila Sarmis intr-o alegorie, care ii permite poetului sa spuna altceva si sa vorbeasca despre sine vorbind despre altceva, in majoritatea fragmentelor aflate in atelierul poemului, Sarmis rosteste mereu „ceea ce vede"; in scena culminanta din Gemenii, discursul lui se rosteste in numele unei priviri vizionare a ochiului intors de la formele lumii spre esente: „Nebunul nalta dreapta, se uita lung la el" ctc.

In numele aceleiasi priviri, el cheama pe cei din sala sa vada zeul caruia ii adreseaza blestemul: „Priviti-l cum sta mandru". Acelasi este ochiul vizionar care o vazuse pe Tomiris, spre a rosti apoi, orgolios, fraza-cheie a discursului privirii indragostite, „Nu te-a mai vazul nimeni cum te vazusem eu".

Sarmis, indragostitul, intruchipeaza spiritul, cautarea, setea de transcendent - toate acestea exprimate ca semne ale crosului, in monologul pe care l-am numit „discurs al privirii indragostite". El este cel ce vede, dar si cel ce vorbeste; vederea intruchipeaza femeia, mai intai, ca instanta pronominala secunda si ca vocativ „adresat": „De cate ori, iubito, ma uit in ochii tai". Descrierea iubitei se construieste de la inceput intr-un regim al prezentificani, cu verbe la indicativ sau la gerunziu. Dar insusi discursul care ii spune femeii cum a vazut-o el este o rememorare a unei vederi anterioare (orice vedere a ci produce subiectului anamneza scenei revelatiei initiale). Mult mai discreta, potentarea realizarii imaginii feminine se face prin timpurile trecute ale verbelor evocarii; ceea ce este scena unei priviri directe se vede astfel mediata de relatarea „privirii dintai", tot astfel cum pentru Sarmis -cunoasterea sensului lumii este mediata de experienta erotica.

Monologul lui Sarmis se construieste, apoi, intr-un crescendo al intensitatii privirii si al dezvaluirii/patrunderii in intimitatea femeii. Daca Sarmis intruchipa spiritul cunoscator, Tomiris, in schimb, este incarnarea angelitatii, dar si a naturii tentatoare, ale carei voci Ic aude si le amplifica, tot atatea chemari la integrarea in armonia cosmosului prin eros. P.a ii raspunde intr-un monolog simetric, despartit doar prin refren, si ii raspunde sliindu-se vazuta, dar si innobilata (prin revelarea adevaratei ei esente) in actul vederii. Nivelul formal intareste, prin sugestiile sale, nivelul tematic, convergent ideii fundamentale a imposibilitatii implinirii iubirii, in viziune eminesciana, a relatiei de ireconciliabila antiteza dintre partenerii perechii. Apropierea (imbratisarii) inseamna moarte (chiar daca fericita), in schimb distanta inseamna nevoie de rostire, adica suferitoare departare de celalalt, pe care il vad, dar care nu sunt eu. Pentru intelegerea mutatiilor pe care poetica eminesciana le sufera la despartirea sa de romantism, Sarmis/Gemenii este un text mult mai important decat parc sa il li considerat un secul de exegeza. Este „textul de rascruce" in care revolta romantica se converteste, la Eminescu, intr-un experiment poetic postromantic (si foarte modern), un experiment al „limbajului sinucigas".

In cautarile sale, Eminescu se intoarce ta filoanele arhaice ale poeziei magic-religioase, anticipand o solutie majora a liricii romanesti a veacului nostru.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani