Logo referatele carte



Scrisori — ciclu de cinci poeme antume de Mihai Eminescu



SCRISORI — Ciclu de cinci poeme antume de Mihai Eminescu. Initial, ciclul fusese proiectat intr-o alta ordine decat aceea a publicarii sale finale, de-a lungul anului 1881 (pentru primele patru Scrisori), in „Convorbiri literare". Schema topografica si a titlurilor, stabilite de editori pe baza manuscriselor, arata in felul urmator (este vorba despre ms. 2282): Scrisoarea I („De ce pana mea ramane") va deveni Scrisoarea II (publicata in „Convorbiri literare", la 1 aprilie 1881), Scrisoarea II („Sta castelul singuratic") devine Scrisoarea IV (publicata in „Convorbiri literare", la 1 septembrie 1881), Scrisoarea IV („Un sultan dintre aceia") apare sub titlul de Scrisoarea III (in „Convorbiri literare", 1 mai 1881), Scrisoarea III („Cand cu gene ostenite") este renumerotata ca Scrisoarea I (publicata in „Convorbiri literare", Ia 1 februarie 1881), doar Scrisoarea V („Biblia ne povesteste", in manuscrise intitulata initial Dalila) apare sub acelasi numar, dar este un text publicat postum („Convorbiri literare", la 1 februarie 1890).

Ele au ramas insa in editii si in referintele critice cu numerotarea data lor, la aparitie, in „Convorbiri literare". Exegetii considera ca vointa de unitate a ciclului nu presupunea - nici in viziunea autorului sau - o anumita succesiune a textelor, si ca reordonarca editorilor nu deformeaza sensul general. Vom pastra, la randul nostru, numerotarea consacrata de editori. Editia Maiorescu folosea, in schimb, denumirea de Satire pentru intregul ciclu; exista o singura atestare manuscrisa a intentiei poetului de a intitula astfel - Satira I - ceea ce va deveni Scrisoarea II. Unii editori si comentatori vor pastra titulatura data de Maiorescu, desi ea nu avea acordul autorului. Maiorescu grupeaza apoi Scrisorile, in volumul de Poesii ingrijit de el, in ultima sa parte, „intr-un grup de opere importante. Mai am un singur dor. Epigonii, Calin, Strigoii, Scrisorile si Luceafarul, menite sa incheie cartea cu sugestia unei deplinatati a puterilor poetice" (P. Cretia).

Geneza Scrisorilor acopera o perioada lunga de timp. Scrisoarea /in primele variante -dateaza din anii studentiei berlineze a lui E. (1873-l874); motive ale sale converg atelierului poemului Memento mori, dar si traducerii Imnului (vedic al) creafiunii, respectiv Rugaciunii unui Dac. Aceleasi manuscrise pastreaza note ale studentului berlinez de la cursuri universitare, despre religia vechilor indieni. Textul definitiv al poeziei este elaborat intre anii 1879 si . Scrisoarea II are o geneza mult mai „conjuncturala", intrucat primele sale versiuni dateaza din 1875-l876, „cand atacurile impotriva Junimii, a «directiei noi» si, implicit, a poetului nostru se abat tot mai insistent, mai concentric" (Perpessicius); cunoaste apoi trei redactari succesive, la Bucuresti, in .

Unele dintre figurile ironiei din poem pot fi regasite in publicistica eminesciana a acelorasi ani. Acelasi lucru se poate spune despre Scrisoarea III, care este „reprodusa de insusi Eminescu in «Timpul» de la 10 mai 1881, tocmai de ziua incoronarii, // un virulent atac la adresa liberalilor ce detineau puterea in momentul acela («Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul»). Intentia aceasta se stravede si mai clar in subtitlul ce poema purta in versiunea imediat anterioara textului definitiv: Patria si patriotii. II Citita, inainte de tiparire, la Junimea, in Bucuresti si la Iasi, Scrisoarea III are darul sa supere pe amicii liberalilor, cum dovedeste reactiunea lui George Panu, liberal la vremea aceea, asa cum, dupa liparire, va ridica impotriva autorului ei toata presa liberala" (Perpcssicius). Scrisoarea IV este elaborata in diferite versiuni intre 1879 si 1881, dar ea integreaza si fragmente redactate in perioada berlineza (1873 - 1874). Pentru Scrisoarea V, istoria genezei si apoi a publicarii sale este oarecum mai complicata si ea ilustreaza mai degraba felul cum imaginea definitiva asupra operei lui E. este creatia editorilor sai. Prima versiune se intitula, in manuscrise, Dalila, a doua versiune se numeste, abia, Scrisoarea V. Apare mai intai un fragment al poemului, de 55 de versuri (inceputul Scrisorii), in „Epoca ilustrata" (1 ianuarie 1886), reluat in „Fantana Blanduziei" (3-l0 decembrie 1889) si ulterior in editia lui V. G. Mortun din . Integral, poemul apare abia in 1890, in „Convorbiri literare". Se pare ca Maiorescu insusi ar fi vazut in text o varianta a Scrisorii IV (idee preluata si de Ibraileanu).

Dar - apreciaza Perpessicius - ea „este, in conceptia lui F,., o poema de sine statatoare si complement necesar al intregului ciclu. Manuscrisele confirma intru totul aceasta. Cat despre valoarea ei literara, aceasta e mai presus de orice indoiala". Ciclul este emblcmatic-atat pentru geneza interioara a poeziilor eminesciene, pentru convergenta preocuparilor sale poetice cu activitatea de ziarist, cat si pentru istoriile ce inconjoara editarea operei lui E., imaginea de ansamblu, definitiva, pe care publicul a primit-o si a perpetual-o in constiinta sa. Daca exegeza este unanima in a le situa intre „marile antume" ale maturitatii creatoare eminesciene, este ceva mai delicata problema demonstrarii unitatii ciclului, dincolo de titlu si de o anume virulenta satirica.


Contextualizarea celor cinci scrieri, determinarea „finisarii" lor in functie de evenimentele unui moment precis, nu sunt, credem, nici ele neglijabile in legatura cu acest subiect. E. „raspunde" prin aceste poeme, mai mult decat o facuse prin altele, contemporanilor sai, epocii, disputelor din jurul Junimii si „directiei noi". In acest sens, primordial (desi mai putin evident in zilele noastre), textele sunt „scrisori" cu adresa destul de precisa. Rareori in ansamblul operei gigantesti a lui E. se poate determina cu asemenea exactitate, de pilda, ca versul „inchinand ale lor versuri la puternici, la cucoane" {Scrisoarea II) „demasca situatii de fapt si vizeaza, in primul rand, pe poetul Dimitrie Petrino, supranumit «bardul Bucovinei»" etc., etc. (Perpcssicius). Formal, apoi, textele sunt analoge: ele sunt scrise in versuri de 16 silabe (opt trohei) sau de 15 silabe (sapte trohei si o silaba finala accentuata), distributia blocurilor tipografice este „ncconlro-lata de vreun principiu formal", dar ele au o „structura formala perfect adecvata spiritului care insufleteste aceste poeme" (P. Cretia).

Cu alte cuvinte, „rostul lor este ca, in versuri lungi si viguroase, purtand expresii memorabile, sa dea invatatura, sa judece, sa infiereze, sa biciuiasca moravuri, sa deplanga puritati si maretii. intr-adevar, asemenea poeme sunt de natura etico-didactica, iar reusita lor depinde de tensiunea ideii si de forta versului. // incordarea, chiar incrancenarea care Ic da patos este slujita de perfectiunea formala, distributia mestesugita a cezurilor, alternanta rimelor feminine cu cele masculine si nu mai putin bogatia si noutatea lor" (P. Cretia). intregul ciclu este semnificativ pentru predilectia manifestata de autor fata de antiteza, ca figura de constructie si ca modalitate de a structura viziunea sa asupra cosmosului, a timpului si a subiectului liric, din perioada de maturitate.

Ceea ce privilegiaza in general acest interes eminescian fata de antiteza este tensiunea ireductibila a celor doi termeni (simetrici). Ceea ce uneste textele aparent disparate (tematic) ale Scrisorilor este contrastul, pentru ca „exista asemanari mai adanci, de structura interioara // in fiecare din Scrisori se gaseste cel putin cate o opozitie, cate un contrast, /si/aceasta opozitie c de fiecare data radicala. Si ca acest contrast genereaza^ si defineste fiecare poem in parte" (P. Cretia).

In viziunea aceluiasi exeget - poate, cel mai rafinat comentator al lor din zilele noastre - tensiunile antitezelor s-ar structura dupa cum urmeaza: intre desertaciunea lumii si atotputernicia mortii, respectiv intre puterea geniului si soarta lui in lume (pentru Scrisoarea /), intre sfintenia poeziei si vulgaritatea lumii comune {Scrisoarea II), intre trecutul eroic si prezentul corupt, intre mit si istoric demitizata (Scrisoarea III), intre elanul si obiectul iubirii (in ultimele doua Scrisori).

Dar - privite astfel - se vede ca poemele insumeaza (intr-o prezentare inedita, intr-o alta inscenare romantica grandioasa pentru spectacolul Ideii) temele si ideile fundamentale ale operei eminesciene de maturitate, careia ii sunt cu deosebire emblematice: „universul cosmic, istoria lumii, poezia si iubirea" se vad puse in antiteza cu „extinctia, decaderea, infrangerea si dezmarginirea" (P. Cretia). Ironia romantica impregneaza spectacolul respectivelor opozitii si poetul satirizeaza nu numai erosul (devenit, schopenhauerian, mecanism de reproducere, joc de masti si moneda calpa, unde femeia este obiectivarea rautatii, iar nu a armoniei divine), istoria nationala (decazuta, instrainata pana-ntr-atat incat „saltimbancii si irozii" invocati in Scrisoarea III au luat locul eroicului varstei de aur), poezia (vana, ea este totodata ambigua, v. metafora „istoriei pe apa"), dorul nemarginit, femeia, peisajul naturii cosmotice.

Adica, nu doar toate temele fundamentale pe care se intemeia propria sa creatie. Ci, poetul satirizeaza aici subiectul liric insusi. Pentru ca, adresate explicit contemporanilor, Scrisorile sunt, implicit, destinate eului, spre a-i oglindi adevarata fata si a-l ajuta sa se cunoasca. Iar adevaratele dimensiuni ale ironiei romantice ating, la E., in aceste texte, ilustrarea lor deplina. Subiectul se dezvaluie ca fiind „doar un instrument - oglinda in care divinitatea informa ajunge la cunoastere de sine, isi satisface «dorul» care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absoluta a spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei expresie suprema - si suprem ironica - este cea a genialitatii" (I. Em. Petrescu, 2000). Pe aceasta axa vizionara, E. realizeaza in ciclul Scrisorilor una din creatiile majore ale „sfarsitului de romantism" european, careia nu-i vor putea urma decat disparitia subiectului (si a divinitatii), „prezenta-absenta" a postroman-tismului liricii moderne.



1

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


Cauta referat
Scriitori romani