Semnificatiile unei relatii literare intre E. Lovinescu - M. Sadoveanu referat






Semnificatia raporturilor dintre critici si scriitori devine cu atat mai interesanta cu cat aceste raporturi nu anagajeaza numai atitudini de natura strict personala, cum din pacate se intampla de atatea ori, ci si - sau mai ales - atitudini ideologice si literare.
Este tocmai cazul legaturilor dintre E. Lovinescu si M. Sadoveanu pe care ne propunem sa le urmarim aici. Interesul lor depaseste, dupa cat ni se pare, sfera restransa a unei documentari de istorie literara si intra din plin in domeniul actualitatii prin cateva insusiri exemplare asupra carora se poate medita oricand cu folos si chiar cu satisfactie.

Destinul a vrut ca drumul celor doi viitori scriitori sa inceapa de pe aceleasi meleaguri si cam in acelasi moment. Colegi de scoala inca din anii gimnziului „Alecu Donici" din Falticeni, ei isi vor aminti amandoi mai tarziu despre jocurile si indeletnicirile acelei varste ca despre tot atatea semne ale unei predestinari implacabile: „Mihail Sadoveanu se semnala, va scrie astfel Lovinescu dupa aproape patruzeci de ani, printre conducatorii de haiduci pe cand eu participam in potera, - ceea ce se poate considera ca o indicatie suficienta pentru vocatii ulterioare" (Vremea, 6 mai 1934, p. 12). Diferentele sufletesti si temperamentale sunt detaliate de critic in primul volum al Memoriilor. Tendintei spre rezerva, solitudine si claustrare i se opune gustul adolescentului Sadoveanu pentru evadarea in natura: „Nazuinta lui de aer liber, cu realizari filmate de scene haiducesti in paduricile invecinate, aspiratiile si incercarile lui literare, romantice sau romatioase, viata de balta si de vanat, spiritul de aventura, nu se armonizau nici cu rezerva mea timorata, nici cu viata mea claustrata si supraveghiata, nici cu scepticismul meu firesc fata de orice initiativa de evadare" (Memorii, voi. 1, p. 16).

Portretul tanarului Lovinescu e confirmat de Sadoveanu in Anii de ucenicie pe un ton basculand intre admiratie si calma ironie: „Cuminte ca o duduca, isi vedea numai de bucoave si nu iesea niciodata la zburdaciunile noastre, la oina si la haiducie. Nu coborase niciodata in rasaritul soarelui la iaz; nu se scalda la opust, nu inota pana la plavii, ca sa se scufunde cu capul in jos si sa scoata scoici. Toate aceste fapte marete au ramas pentru el un mister pe totdeauna incuiat. Nici vanatoare, nici pescuit, nici drumuri pe jos, la manastiri si la munte. Si-a vandut demonului cartilor sufletul si a fost rob tipariturilor pana la sfarsitul vietii". (Anii de ucenicie, B. p. t, 1958, p. 247). Viitorul cantaret al Soimilor si al lui Cozma Racoare l-ar fi dorit altfel, asemenea strabunilor amandurora, dar elevul premiant Lovinescu Eugen prefera discutiile intelectuale. De aceea „vorbeam amandoi putin; nu-mi placea, zice Sadoveanu, sa dezbat lucruri prea importante. Si parerea despre ale lumii nacazuri a unui autor laudat nu ma emotiona peste masura. []. il indemnam uneori catre lumina si aer; toate erau minune noua catre Moldova si paclele muntilor. Acolo era vatra semintiei noastre, a mea si a lui. Nu-I puteam dobandi niciodata pentru mine si ai sai; intr-o zi era al unui autor antic, in alta al unui franpaz ori englez. N-a dorit niciodata ragaz, sa fie nepotul unchiesilor lui" (ibidem, p. 248).

Si cu toate acestea, contrar sustinerilor unor biografi (vezi S. Bratu: Sadoveanu, E. P. L., 1963, p. 60), Sadoveanu marturiseste: „Ne-am pastrat totdeauna prietinia din tinereta; insa ne-am izolat fiecare intr-ale sale" (ibidem).

Daca pentru marele prozator aceasta „izolare intr-ale sale" a fost mult mai adanca, scriitorii neavand a se ocupa de critici, ci invers, pentru Lovinescu, Sadoveanu a constituit o adevarata obsesie inca din anii colegialitatii scolare: „Primele melc «campanii» literare s-au indreptat impotriva camaradului meu M. Sadoveanu, care, inca de prin clasa II de gimnaziu, compunea romane de haiduci si se exercita in nuvela sentimentala" (Memorii, voi. 1, pp. 14-l5). Ulterior, dupa ce debuteaza firav la Lumea noua si la Romaniajuna, se produce a treia si definitiva intrare in literatura a viitorului marc critic prin inaugurarea la 16 iunie 1904, in cotidianul Epoca, a unei scrii de foiletoane consacrale tot lui Sadoveanu. Acesta debutase si el masiv in acel an prin nu mai putin de patru volume. Lovinescu se ocupa in trei articole consecutive (din 16, 17 si 18 iunie 1904) de semnificatia acestei veritabile eruptii literare, slraduindu-sc cu succes sa depisteze profilul noului autor. Dupa ce stabileste ca povestirile lui Sadoveanu „nu sunt copii exacte dupa societatea actuala, ci mai mult combinatii imaginative, cu intentia de a evoca o lume ce a disparut" si ca deci tanarul scriitor „ramane in totul in povestirile sale, un poet imaginativ si evocator" la care „fantezia si puterea de evocatie intrec cu mult puterea lui de observatie", criticul conchide asupra romantismului funciar si integral al impetuosului debutant, indicandu-l in constructia caracterelor* in modalitatile de abordare a temelor erotice, precum si in tehnica detaliului semnificativ. Notand apoi "influenta muzicii si mai ales a ghitarei romantice" si totodata rolul naturii care „c impletita si participa la zbuciumarile omenesti", Lovinescu subliniaza in fine caracterul dramatic si poetic al fanteziei sadoveniene.

Asadar, pentru el, tanarul autor este acum „un temperament de poet si de cantaret al naturii de o mare vizualilale", pe cat de „fermecator ca poet fantastic", pe atat de „slab ca creator de suflete", insuficienta de altfel a intregii scoli romantice, dupa opinia criticului.

E o intrebare daca liniile esentiale ale acestui portret se vor schimba vreodata. Peste doi ani. cand Lovinescu reia ciclul de foiletoane scriind despre urmatoarele trei carti ale lui Sadoveanu (Crasma lui Mos Precu, Dureri inabusite si Povestiri clin razboi), el constata o diminuare a „romantismului exagerai" pe carc-l acuzase in Povestiri si i se pare ca de data aceasta scriitorul „s-a indrumat in mod firesc spre povestirea realista", retinand insa din vechea-i maniera ceea ce era mai poetic: un anumit aer de taina care lasa loc cititorului pentru subintelegea- si imaginatie. (Epoca, 16 ianuarie 1906). Aceasta il deosebeste net de naluralisti conferindu-i o anumita superioritate:.. din scriitorul romantic de adineauri (sic!), d. Sadoveanu a ajuns astazi povestitorul realist cel mai viguros si mai coprinzator. din intreaga generatie mai noua. avand pe deasupra si o poezie cu care nu suntem deprinsi de scriitorii ce se tin de litera stransa a documentului" (Epoca, 19 ianuarie 1906). in rest insa, scriitorul continua sa ramana tot „un vizual" si „un senzational" prin excelenta: „insusirea de capetenie a d-lui Sadoveanu este de a fi un senzational (r senzitiv, n.n.) de o putere covarsitoare" (ibidem).

Indrumandu-l spre realism si spre depasirea orizontului sau de preocupari, Lovinescu formula mai mult un crez personal decat un sens autentic al evolutiei lui Sadoveanu. Ultimul articol al ciclului inceput in 1904 deschidea procesul taranismului samanatorist acuzat de limitare si de spirit exclusivist. Recunoscand dreptul taranimii la ajutor si compatimire si chiar la expresia literara cand vine de la un Goga sau un Sadoveanu, Lovinescu exclama insa cu limpede adresa polemica: „Ni s-a saturat cu atata sentimentalism taranesc" (Epoca, 2 februarie 1906).


Cu toate acestea, cand citeste Floare ofilita, criticul nu se arata deloc satisfacut. Romanul ii apare „lung si ncinleresant", inecat in banalitate si vid de o viata sufleteasca reala. Pentru a sugera monotonia realitatilor provinciale, Iui Lovinescu i se parea necesar un talent ca al Iui Turghenicv. in plus, cartea semana cu Zilele de incercare a lui Marguerittc, care insa i-ar fi superioara(!?). In ciuda acestor scaderi, Sadoveanu e totusi un scriitor care „are ce spune" (Epoca. 4 martie, 1906).

O impresie deosebit de puternica ii provoaca insa insemnarile lui Neculai Manea, despre care, intr-o scrisoare catre Mihail Dragomirescu Ia ale carui Convorbiri critice colabora pe atunci, se exprima in termeni putin obisnuiti: „Trebuie sa stii ca sunt foarte entuziasmat de acest Manca al lui Sadoveanu; pentru numarul viilor ai sa te trezesti cu un articol elogios. Cred ca Sadoveanu arc un patetic, o miscare si o poezie, cum nu se mai gaseste Ia nici un scriitor romantic. Voi umple deci un balon mare: liber ca d-ta sa-l dezumfli cu acul Revistei critice. Sa-mi dai insa voie de a fi si eu odata entuziasmat!" (Colectia mss a Bibliotecii Academiei Romane. S 35 (73/VII).

Articolul apare intr-adevar la 15 aprilie 1908 si e un dialog in stilul impresionismului de tinerete al lui Lovinescu. Dupa ce imagineaza urarile unor ursitoare la leaganul de prunc al viitorului scriitor, prilej pentru critic de a-si reafirma opiniile pozitive si negative cu privire la opera lui Sadoveanu, urmeaza o discutie pe marginea noului roman cu incheierea ca ne aflam in fata unui veritabil succes. Este foarte probabil ca ecoul starnit de insemnarile lui Neculai Manea in sufletul lui Lovinescu, atat de sever si nemultumit de obicei, sa-si aiba o explicatie in fondul autobiografic comun al celor doi scriitori. Viata targurilor de provincie cu cenusiul ei cotidian si inabusitor pentru atatia oameni ca Radianu sau Manea o cunoscuse si criticul la fel de bine ca si Sadoveanu. Expresia ei atat de dureroasa si nostalgica trebuie sa-l fi impresionat mai ales pe Lovinescu, al carui moldovenism inclinat spre elegie si romanta, recunoscut totdeauna, n-a fost niciodata inlaturat de modernismul ideologic al criticului de la Sburatorul, rezultat mai degraba dintr-o proiectie bovarica - subliniata iarasi de el insusi -decat dintr-o vocatie temperamentala. Dincolo de talent, incarcatura de melancolie si poezia evocarii unor destine infrante il vor fi impresionat si ele de asemeni. (Convorbiri critice, 15 aprilie 1908, pp. 306-310).

Cand implicatia punctelor de vedere teoretice devine mai limpede, rezervele obisnuite ale criticului reapar. intr-un alt articol al acestei perioade, Lovinescu se delimiteaza de stilul literaturii contemporane, exemplificat prin peisajul sadovenian si apropiat de arta „senzationala si lirica" si deci primitiva a tamburinarului din Valmajour al lui Daudet sau a picturii venetiene bazata pe lumina si culoare. Dimpotriva, stilul florentin pune accentul pe desen si nu pe culoare, pe viata sufleteasca si nu pe senzatie, motive pentru care i se pare criticului „mai adanc si mai trainic" si in consecinta recomandabil cu predilectie creatiei noastre literare, reprezentata deocamdata mai mult de primitivitatea („in intelesul bun si nobil al cuvantului") artei „senzationale si lirice" a lui Sadoveanu (Convorbiri, 15 decembrie 1907, pp. 967-971).

Iata de ce nu romanul inspirat din tragedia unor existente ratate ca Dan al lui Vlahuta sau Manea al lui Sadoveanu va constitui pentru Lovinescu modelul literaturii romane de maine, ci tocmai dimpotriva acela al lui Filimon sau Duiliu Zamfirescu, surprinzand alte tipuri si alte destine, mai autentice si mai reprezentative pentru viata reala a societatii romanesti. Cu lipsa lor de scrupule morale si de cea mai infima unda de sentimentalism, Dinu Paturica si fanase Scatiu prefigureaza adevaratul „erou al timpurilor noastre" si nu invinsii lui Vlahuta, Sadoveanu sau Bratescu-Voinesti. „Oricate merite artistice ar avea insa aceasta literatura lirica si personala, ea nu e nici in traditia, nici in formula adevaratului roman, gen obiectiv izvorat din observatie. Societatea romaneasca se recunoaste foarte putin in oglinda ce i se intinde". Concluzia e fireasca: „Viitorul romanului nostru va iesi prin urmare din brazda Ciocoilor lui N. Filimon" (Flacara).

Se intelege acum de ce, peste adeziunea sentimentala, marturisita uneori, fata de literatura lui Sadoveanu, se ridica mai puternica disocierea ideologica. Constructia teoretica de origine bovarica infrange iubirile secrete ale temperamentului si Lovinescu se va mentine constant de acum incolo pe pozitia respingerii literaturii subiective si lirice si a promovarii din contra a prozei realist-obiective.

Cand Sadoveanu va manifesta din nou veleitati de creatie obiectiva, criticul va nota categoric insuccesul oricarei incercari de acest gen. Dupa ce remarca lipsa oricarei evolutii a scriitorului in Strada Lapusneanu, cronica din 1917, Lovinescu conchide sententios si definitiv: „Romanul nu poate fi deci accesibil acestui poet al tarinei moldovenesti si al naturilor primitive" (Sburatorul literar, 27 octombrie 1922, p. 344.).

Mare poet, dar fals prozator - imaginea odata fixata nu se va mai schimba, adancindu-se doar si nuantandu-se dupa imprejurari fara a-si altera esenta. Formula mai noua e aceea a „materialismul ui liric": „in Sadoveanu avem, desigur, un puternic temperament liric. Caracterul epic al operei sale ramane pur formal. Prin oricat de indepartate epoce ne-ar purta si prin oricate mizerii marunte ne-ar scobori, talentul lui nu s-a putut obiectiva; in fata societatii el ia o atitudine de exaltare sau de induiosare". Din aceasta pricina, „romanele lui sunt evidente proiectiuni lirice sau, cand incearca obiectivarea, sunt hotarat neizbutite".

Demn de toata atentia esle faptul ca I.ovinescu nu contesta nici un moment talentul marelui seriilor, ci numai indreptatirea ideologica si istorico-literara a operei sale Sadoveanu nu se inscrie pe linia evolutiei modeme a literaturii noastre intrucat „oricare i-ar fi arta, zice criticul, lirismul este insa o forma primitiva a expresiei emotiunii estetice" (Critice, voi. I, ed. def. 1925, pp 50-53) sau si mai clar: „Cum sensul evolutiei literaturii epice este in directia obiectivarii, materialismul liric nu poate fi decat un punct de plecare si nicidecum unul de ajungere, asa ca, desi ii recunoastem scriitorului superioritatea poetica si mai ales caracterul de specificitate nationala si valoare stilistica, nu-i recunoastem, totusi, si un primat estetic. Merit esential al scriitorului, privit in categoria epica, lirismul constituie, dimpotriva, o inferioritate" (Istoria literaturii romane contemporane, voi. IV, P-39).




Nu incape discutie ca ne aflam aici in fata unei restrictii a sistemului critic. Ajuns la inchegarea definitiva a teoriei sale despre evolutia genurilor literare (proza de la subiect la obiect si poezia invers), Lovinescu raporteaza discutia estetica la exigentele sincronismului, situand valoarea strict individuala in planul mai amplu al unei intregi literaturi. Nu lipsa gustului i s-ar putea reprosa deci criticului, ci inchiderea voluntara in cadrele, fatalmente limitate, ale unui sistem de ideologie literara. Dar reprosul ar fi eronat: nu te poti individualiza, nu poti prin urmare sa fii, in afara unui numar mai mare sau mai mic de optiuni. Deschiderea quasitotala a criticului spre lumea valorilor conduce in mod inevitabil la aneantizare, pe langa ca e o iluzie. Cine urmareste organizarea unei viziuni proprii trebuie sa-si asume si riscurile sistemului. Ele nu sunt oricum mai primejdioase decat acelea ale lipsei de principii.

Atitudinea lui Lovinescu fata de Sadoveanu e o dovada ca el a inteles mai bine acest lucru decat il inteleg unii din criticii nostri contemporani. Nici o doza de rigiditate nu poate fi descoperita la el, daca bineinteles nu vom numi astfel fermitatea principiala. Aceasta nu e insa nici un moment incompatibila cu spiritul disociativ. Cand in Istoria literaturii romane contemporane (vol. IV. 1928), criticul largeste si adanceste perspectivele asupra operei lui Sadoveanu, el nu ignora catusi de putin valorile ei poetice, dar nici limitele intre care acestea se manifesta: „Nici puterea de evocare lirica a trecutului, nici puterea de a fixa un moment psihologic fugar nu se pot organiza [] si nu pot transforma substanta lirica in substanta epica". Afara de asta, „e neindoios ca in d. Sadoveanu avem un marc poet al naturii romanesti si ca in literatura sa gasim cele mai fluide transcrieri ale peisajului de ses al nordului Moldovei; dar daca ne oprim la sensul adanc al acestei influente covarsitoare a naturii asupra omului, nu putem sa nu recunoastem in ea inca o expresie a primitivitatii, intrucat, fara intentia paradoxului, mersul civilizatiei se inseamna prin descatusarea omului de sub dependenta naturii".

Tocmai caracterul diferentiat al optiunilor si respingerilor lovinesciene n-a fost din pacate subliniat pana in prezent, dintr-o intentie de simplificare, inteligibila si omeneasca, dar nu si acceptabila pana la capat. Sensibil la arta lui Sadoveanu, criticul prefera insa structurile epice moderne si in actiunea sa literara el le preconizeaza cu o fervoare si cu o constanta ideologica, despre care nimeni nu va putea spune ca au daunat dezvoltarii literaturii romane dintre cele doua razboaie. Lirismul, ruralismul si paseismul marelui scriitor, intr-un cuvant samanatorismul sau (si nu poporanismul care e dimpotriva „daca nu revolutionar, cel putin futurist") constituie mobilul hotarat al reftizului lovinescian. nu insa, in intregime, si admirabila forta descriptiva sau poezia evocarii istorice (Istoria literaturii romane contemporane, voi. IV, pp. 20-46).

Lucrul se vede si mai bine in compendiul din 1937, unde alaturi de mai vechile aprecieri intalnim si o reconsiderare cu totul remarcabila a lirismului sadovenian: „Aplieat la trecutul indepartat, istoric, e singura latura, in care paseismul liric s-a putut transforma in calitate epica". Zodia Cancerului si Fratii Jderi se ridica Ia o adevarata creatie epica invaluita, fireste. intr-un lirism legitim". Mai mult decat atat, „prin reconstituirea istorica a actiunii legendare a Mioritei din Baltagul, cvocatia merge si mai departe in mit: in aceasta suprapunere a realitatii pe mit este poate punctul cel mai indepartat al artei lui M. Sadoveanu, in care fuziunea liricului cu epicul se face mai desavarsit" (Istoria literaturii mmane contemporane, 1937, pp. 196-l97). Este, putem zice noi, si punctul cel mai inalt al aprecierilor lui Lovincscu la adresa lui Sadovcanu sub raport estetic.

Precizarea „sub raport estetic" se impune, intrucat, dupa cum vom vedea, nu este acesta singurul raport sub care criticul si-a manifestat atitudinea favorabila fata de marele sau contemporan. Nu numai Ibraileanu, partizan fatis al literaturii sadoveniene, i-a luat apararea scriitorului in tinerete impotriva binecunoscutului atac al lui Sanielevici, dar si criticul antisamanatorist, debutant pe atunci, E. Lovinescu. intr-un articol intitulat Artistul si moralistul si aparut in Viata literara a lui Chendi, el se delimita cu fermitate de modul lui Sanielevici de a pune problema si afirma cu limpezime modalitatea estetica a artei, in spiritul principiului maiorescian de disociere a valorilor in judecata critica (Viata literara, 12 martie 1906, pp. 4-5).

De Ia aceasta pozitie Lovinescu nu se va mai abate niciodata si cel mai pilduitor si, intr-un fel, mai dramatic moment al relatiilor sale cu Sadoveanu va ramane legat tot de aceasta pozitie, devenita in imprejurari speciale o arma de lupta ofensiva impotriva confuzionismului si a obscurantismului. Este vorba de anii 1935-l937, in care criticul practica o publicistica literara cu subtext viguros militant in coloanele Adevarului si Oiminejii, organe de orientare democratica si anti legionara. Lovinescu, care criticase cu asprime cu ani in urma unele „ezitari" politice ale lui Sadoveanu fata de razboiul nostru de intregire nationala din 1916 (Sburatorul, 17 mai 1919, pp. 89-92), poate fi intalnit acum de aceeasi parte a baricadei cu marele scriitor, instalat intre timp ca director politic al celor doua ziare.

Faptul se produce in conditiile asaltului dezlantuit al fortelor de dreapta pentru angajarea culturii pe drumul nationalismului sovin si al autoritarismului politic, asalt complicat si mai mult, cu o naivitate nu mai putin vinovata, de recrudescenta moralismului samanatorist al lui Iorga. Fata de campania furibunda impotriva lui Tudor Arghezi si foarte curand si impotriva lui Mihail Sadoveanu, Lovinescu ia o atitudine hotarata dictata de principiul autonomiei esteticului in judecata de valoare, infierand fara nici o reticenta primejdioasa confuzie a vremii care ameninta temeliile literaturii si in ultima instanta ale intregii culturi nationale, ale democratiei si libertatii de opinie in viata sociala. Curajul cu care criticul se exprima impotriva extremei drepte si a tendintelor ei dictatoriale, precum si chemarea pe care o adreseaza tuturor confratilor la unitate in lupta pentru salvgardarea valorilor spirituale gasesc un ecou favorabil pana si in randurile unor vechi adversari ca poporanistii. Am aratat si in alta parte (Arges, nr. 8/1969) ca in 1937 Viata romaneasca isi manifesta public simpatia fata de sensul politic al actiunii lovinesciene si adopta pozita unui fel de armistitiu temporar in neobosita lupta care i-a despartit pe „vietisti" de „sburatoristi" atatea decenii la rand.

Cat il priveste pe Sadoveanu, delimitarea criticului n-a imbracat niciodata o forma violenta. Disputa ideologica si estetica n-a degenerat nici ea vreodata in polemica ad hominem. Dimpotriva, s-ar putea zice ca prietenia dintre critic si scriitor a ramas constanta in afectiunea ei moderata, asa cum fusese intotdeauna, in anii la care ne referim, apropierea devine insa manifesta. Sadoveanu recenzeaza cu simpatie Balauca, apasand pe comunitatea de idealuri cu Lovinescu, in ciuda asperitatilor care o inrautatise uneori: „Manifestarile sale critice ne-au indepartat putintel unul de altul, intr-o vreme, fara ca sa fi sapat intre noi o prapastie. Varsta si toleranta cuviincioasa care trebuie sa domneasca intre intelectuali a redus asprimile; in atmosfera de obscurantism ce s-a intins dupa razboi, in scaderea sufleteasca a tineretului, intre amenintarile anarhice, in confuziunea care amesteca fara discernamant valorile literare, trebuie sa ne regasim alaturi; cu tot ce ne-a putut desparti o clipa, suntem din generatia altei discipline" (insemnari iesene, 15 ianuarie 1936, p. 69).

Se cuvine adaugat de asemenea ca Sadoveanu fusese printre sprijinitorii candidaturii lui Lovinescu la Academic, in ciuda stiutei si incapatanatei opozitii a lui Iorga pentru care scriitorul a nutrit intotdeauna o admiratie netarmurita (vezi Mihail Serban: Amintiri, 1969, p. 107).

Acestor semne de bunavointa, criticul, fara a face vreo concesie convingerilor sale literare si ideologice, nu Ie-a ramas dator. I-a fost cu atat mai usor cu cat apararea lui Sadovcanu nu a insemnat pentru el un gest de coniventa, pe care de altfel greu l-ar fi facut, ci imperativul care decurgea dintr-o atitudine principiala: aceea de discernamant in judecata de valoare. Dupa ce mai intai semneaza printre primii documentul aparut sub titlul „Un protest al intelectualilor" (Dimineata, 1 aprilie 1937, p. 3) impotriva rusinosului boicot la care erau supuse operele scriitorului culminand cu arderea lor in pietele publice dupa modelul autodafeurilor hitleriste, Lovinescu nu pierde nici un pirlej de a se pronunta in favoarea marelui ostracizat, fntr-un articol, semnificativ intitulat Arta, focul si puscaria, tonul devine aproape vehement, blamand „psihoza acestor timpuri prercvolutionare in care operele unui mare scriitor au putut fi arse in piata publica fara ca breslele scriitoricesti sa protesteze principial impotriva atentatului adus libertatii de opinie si a lipsei de respect fata de cele ce constituie titlul de nobleta a unei natiuni (Adevarul, 21 aprilie 1937, p. 1).

Cand in fine consiliul comunal din Falticeni hotaraste sa ridice unei strazi a orasului numele lui Sadovcanu precum si cetatenia de onoare a scriitorului (vezi Curentul Falticenean, 6 si 19 februarie 1937, precum si M. Serban: op.cit.: pp. 27-32), protestul lui Lovinescu c de o duritate, dar si de o demnitate rar intalnite: „Multe vor dispare de pe fata pamantului si multe, sute de consilii comunale cu oameni importanti de o zi, vor dispare si ele, dar oraselul nostru va trai inca cu amintirea natiunii in opera acestui mare poet, care a transcris in cartile Iui tot ce face dulceata, farmecul gradinilor, toata poezia sesului Moldovei si a dungei violete a Carpatilor apropiati, pe care decenii i-a privit de pe dealul lui de la marginea ulitii Radascnilor". Nu s-ar spune deloc dupa asemenea randuri ca Lovinescu nu vibra la contactul cu geniul sadovenian si nici ca se insela asupra valorii si durabilitatii sale. De aceea continua: „Pe langa statornicia muntilor si a apelor, sa stie concetatenii mei ca atat mai ramane ca o coloana intre ruine: arta. Falticenii nu vor trai decat atat cat se vor reflecta in operele marilor scriitori ce au trait intre ci Nu o tablita de strada li se cuvine, ci intretinerea vie a cultului lor sub toate formele recunostintei publice" (Curentul Falticenean, 1 mai 1937, p. 1).

Desigur atitudinea fata de Sadoveanu se inscrie pe o linie mai generala - aceea a luptei pentru apararea literaturii impotriva oricaror ingerinte administrative. Implicatiile politice ale acestei atitudini sunt evidente in conditiile deceniului al IV-lea. Iata de ce Lovinescu se autoiluziona scriind: „Daca ii e dat unui scriitor roman de a ramane pana Ia urma scriitor, adica in afara de politica, ravnesc eu la aceasta situatie" (Dimineata, 4 octombrie 1937, p. 3). in realitate, ca un alt domn Jourdain, criticul facea politica fara sa stie.

Dincolo insa de sensul general al actiunii sale, insistenta si hotararea cu care se pronunta Lovinescu in sprijinul vechiului sau „adversar" ideologic sunt fara indoiala si o consecinta a apropierii dintre ci intervenite in acesti ani din motive istorice binecunoscute. Sa fie insa vorba numai de atat sau criticul va fi inteles mai bine cu timpul grandoarea operei lui Sadovcanu? E foarte probabil ca motivele sa fie astfel mai adanci. Aprecierile pozitive din compendiul Istoria literaturii romane contemporane din 1937 ar fi o indicatie in acest sens. Pastrand rezervele mai vechi cu privire la „materialismul liric" al scriitorului, Lovinescu se apropie de opera introducand nuante si distinctii speciale a caror insemnatate nu mai e nevoie sa o subliniem.

Dar nu mutatia opiniilor lovinescicne trebuie sa o avem in vedere intrucat ar fi o incercare zadarnica, noile disociatii fiind absolut compatibile cu limitele fixate mai demult, ci calitatea etica a relatiilor pe care le-am urmarii. Obiectivitatea criticului si linistea suverana a scriitorului intemeiata pe increderea in destinul operei sale sunt mult mai pretioase pentru noi. Caracterul urban, civilizat al atitudinii lor reciproce e o proba admirabila de „coexistenta pasnica" in republica literelor si un simbol care ramane mereu actual. Nu erorile de optica, firesti cand fiecare isi pastreaza independenta de opinie, ci frumusetea raporturilor literare si umane constituie o tema generoasa de meditatie cu privire la demnitatea profesiilor intelectuale.

Ca aceasta conditie etica este aproape totdeauna in critica o garantie a autoritatii si a adevarului, atat cat se pot la un moment dat, iata un lucru de care Lovinescu parc sa fi fost Sigur. in orice caz, un exemplu mai stralucit ca ci cu greu s-ar putea gasi.
Conditia probitatii morale si intelectuale este insa mai mult decat atat, este un semn al vocatiei critice. „Critica nu e posibila decat odata cu dezvoltarea sentimentului exercitarii unei profesii, cu tot ce contine ea ca obligatie morala. Numai cand criticul e profund convins ca prin ceea ce scrie isi creeaza destinul sau propriu si nu pe cel al victimelor sale inchipuite, cu alte cuvinte, cand are sentimentul demnitatii si raspunderii sale profesionale -numai atunci poate spera sa ajunga adevarat critic" (Memorii, voi. III, p. 271).
Ce sens mai frumos si in definitiv mai util am putea scoate in chip de concluzie din analiza relatiilor dintre Lovinescu si Sadoveanu? Pentru un scriitor sensul acesta e pilduitor, pentru un critic insa, el este fundamental.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani