Stante burgheze — volum de versuri de George Bacovia referat






STANTE BURGHEZE — Volum de versuri de George Bacovia, aparut la Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, in 1946, cu ilustratii de Florica Cordcscu. Colofonul cartii precizeaza ca a fost editata „cu prilejul aniversarii a 65 de ani de viata si 50 de ani de activitate poetica a maestrului".

Cuprinde doar douazeci si una de poezii, publicate pentru prima oara direct in acest volum - cu exceptia celei intitulate Nihil novi, l-II, tiparita mai intai in ziarul „Natiunea" din 1 iulie . Exista trei caiete manuscrise ale acestui volum. Unul se afla in colectia Muzeului Literaturii Romane din Iasi („manuscrisul Iasi") si cuprinde toate titlurile din sumarul volumului din . Celelalte doua - din colectia muzeului iesean si, respectiv, a Casei memoriale „George Bacovia" din Bacau, se completeaza reciproc.

Fragmentar, manuscrisul de la Iasi cuprinde cinci poezii {Antrenare, Studiu, Sine die. Estetic urban, Hibernal noptat), „manuscrisul Bacau" pastrand restul textelor, 17 titluri, dintre care lipseste prima parte a poemului Sic transit. Aceasta situatie se explica prin detasarea fragmentului iesean de catre fiul poetului, Gabriel Bacovia, care l-a ofertai in 1985 muzeului din capitala Moldovei.

La reeditare, in volumul de Poezii din 1957, au fost eliminate sase titluri {Idei, Stanta la vin. Vizita, Dupa-amiaza calda, Excelsior, Sine die), modificandu-sc si ordinea textelor si operandu-se, prin cenzurare, mai multe schimbari.

Aparut la un deceniu dupa volumul Comedii in fond (1936), Stante burgheze fixeaza cu pregnanta poetica definitorie pentru etapa ultima a creatiei lui Bacovia, care a fost caracterizata prin formula „bacovianism"
(Mircea Scarlat), pentru a o distinge de directia trasata de simbolismul decadentist mai accentuat din Plumb (1916) ori Scantei galbene (1926): un „simbolism ruinat".

Motivata de o parte a criticii prin asa-zisa slabire a puterii de creatie a autorului, incapabil sa-si mai coordoneze discursul in forme sigur articulate, mai „clasice", aceasta perioada a fost, in schimb, apreciata de altii drept un fenomen firesc al evolutiei viziunii sale ce realizeaza acum O „imagine a crizei, poate cea mai originala si profunda din toata poezia noastra moderna, in orice caz una din cele mai complete, caci e vorba de o criza a existentului, a poeticului si a limbajului in acelasi timp"
(Ioan Milea).

E de reamintit, in acest sens, remarca esentiala a lui Vladimir Streinu care, inca in 1966, scrisese ca poetul „isi organizeaza dezorganizarea", calculandu-si, asadar, efectele inca din primele poeme, unde utilizarea discontinuitatilor voluntare, a sincopelor, punctelor de suspensie indica solidaritatea deplina dintre viziunea omului alienat, marginalizat, ostracizat, si limbajul poetic. Sentimentul „caderii in vid", al golului existential, al dezarticularii fiintei, paralela cu universala destructurare, conditia de jucator jucat, deposedat de rol, ajuns simpla marioneta in teatrul tragicului degradat intr-o trist-ironica „comedie in fond", se regasesc pregnant in aceste „stante", fiind inscrise in chiar miscarea obosita, de „descompunere" a sintaxei discursive. „Incongruenta notatiilor este unul din indiciile bacovianismului" -observa Mircea Scarlat, scriind ca „artistul gaseste din ce in ce mai greu energia necesara inaltarii coloanelor euritmice: versurile"; insa acelasi critic notase ca fenomenul acesta e mai vechi la Bacovia, putand fi constatat inca prin 1914

E, poate, mai exact sa spunem, prin urmare, ca asa-numila scadere a „capacitatii structurarii prozodice" a poemelor e in deplin acord cu „logica" viziunii si ca tocmai acest acord asigura „stantelor" o puternica nota de autenticitate, de altminteri foarte apreciata de noile generatii fascinate de osmoza dintre traire si expresia ei. Legatura de profunzime cu intregul universului imaginar bacovian este frapanta in aceste versuri „sarace", care accentueaza si agraveaza de fapt sentimentul amintitei crize existentiale, al golului si absentei, sugerat, in chip semnificativ, in chiar poemul ce deschide cartea, intitulat cu o formula si ea graitoare si cu un anumit prestigiu sapiential — Sic transit:

„Acolo unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Multime de ani,
Si zgomotul zilei,
Si tacerea noptii
Unde toate sunt stiute
Acolo, spun calatorii,
Ca numai rafale de foc
Se denunta
Lugubru, metalic,
Din minut in minut.
Acolo unde nu-i nimeni,
Si nu mai trebuie
Nici un cuvant".<
font><
td> <
tr> <
table>

liste de subliniat aici tocmai accentul, de altfel remarcat de comentatori, pe nedeterminare si negatie (I. Milea), la care trebuie adaugata si constiinta distantarii de lume (cu informatii abia din auzite, relatate de „calatori") si cea amar-ironica a inutilitatii cuvantului, care si-a pierdut obiectul si rostul numirii realului redus la ritmicitatea mecanic-lugubra a „rafalelor de foc" ale razboiului. Se intelege atunci ca acest scepticism radical va genera si neincrederea in discursul poetic, formula „stantelor" implicind reductia la strictul necesar a datelor inregistrate sau imaginate de la distanta celui care nu mai participa de fapt la ca, ci asista doar, ca la un fel de spectacol indepartat ce nu merita mai mult decat un soi de rezumare; un rezumat dublu sau paralel, al datelor minimale privind „al vietii real"
(despre care se vorbise in poeme mai vechi) si al celor oferite deja de propria opera, reactualizate sumar si discontinuu, sub semnul aceluiasi „sic transit", intr-un text precum De arta:

„Cafeneaua
Cu visatori damnati.
Trecut-au ani,
Simbolism,
Curentul decadent.
Brosuri,
Bijuterii rare.
Paradoxe
Bizarul,
Seri,
Nopti,
Efuzii de parfume
Si nuante.
Orasul dominant".

Un singur verb, al trecerii, subordoneaza, fragil, seria nominala la care se limiteaza poemul ca suma de repere -ce-i drept, semnificative ale unui univers imaginar specific viziunii simboliste articulate anterior. O asemenea miscare de distantare se observa peste tot in „stante" si mereu in dublul sens mentionat. Pe de o parte, „nimicul" vietii de fiecare zi („Si iata, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic"; „Sada mintea-n Neant
Din cate veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai retine
Din multe ce se vorbesc.
Nu este, si nici n-a fost;
Trec zile sirag.
Orizont suspect,
Si metafizic prag"; „Orasul, seara
Din statica uitarii, -
destul frumos,
Destul departe."); pe de alta, rememorarea fragmentara a biografiei individuale, inscrisa in tiparul conventiilor cultivate pana atunci, de la romanta amintind de Eminescu, adaptat pentru uzul propriu („Ce umbra sta la geamul tau
Ca de iubiri invinse?
Un fost poet, si-al noptii hau,
Pe uliti ninse"; „Tarea iubire
Numai poetica a devenit") ori de muzica soptita a simbolismului conventionalizat in decorul targului provincial („Dar vioarele-n soptire
Prezentara
Afectai
Strazi cu umbre de iubire
Si nici targul s-a schimbat"), la motive si imagini din Plumb-x de odinioara:

„Si poate,
Din umbra unei terase,
intr-o dupa-amiaza
Tacuta, cu soare,
Va trece o pasare,
departe,
Ca printr-un parc"), dintre care nu lipseste ecoul „socialist", evocai acum cu a o anumita tanchete:

„Placeri
de-o zi de sarbatoare,
Voioase, vechi moravuri
Spre camp se duce
Si dumbrave
Eroua lume muncitoare" Nola, daca nu neaparat noua in scrisul bacovian, cel putin mai accentuata si deviata adesea spre saracasm, a acestor poeme este ironia dureroasa, care se rasfrange inevitabil si asupra propriei conditii. Imaginea ce se ofera privirii sceptice e a unei lumi derizorii, prizoniera a inertiilor sloganurilor retorice ale zilei, surprinse intr-un contrast subliniat cu solitudinea extrema a subiectului liric si cu banalul si insignifiantul realitatii imediate:

„Veacul m-a facut
Atat de cult
incat ma uit
Peste oameni.
Am invatat atatea
in timpul din urma,
Ca suntem
La un punct insemnat.
S-ar putea face
Multe reforme.
Ma gandem singur.
Eram fara nimeni.
Si tocmai azi
Au venit musafiri.
- Tu ce dai, eu ce dau
A, de cand nu ne-am vazut"
(Vizita).

Un poem ea acesta ar putea argumenta aproape singur in favoarea „organizarii dezorganizarii" discursului poetic, concentrat la datele esentiale, puse in evidenta printr-un eficient dozaj al registrelor de expresie. Un altul, Perpertuum mobile, atinge un grad similar de intensitate expresiva, in jocul dintre mimarea rasunatoarelor lozinci oferite de spectacolul vietii imediate si cel al intoarcerii catre sine a privirii care constata, inca o data dureros, statutul marginal al poetului, devalorizarea „rolului" sau social:

„Nu castig
Nici un gand
Pentru a-l scrie.
Compozitor de vorbe
in culori,
reverii,
Armonii,
Pentru a trece
Tacerea grea.
Compozitor de vorbe
Lumea se schimba.
Egalitate,
Idei tumultuoase,
Organizarea
Viitorului intrevazut,
Sunt grade,
Sunt
Posturi de raspundere" Ceea ce s-a schimbat, in aparenta, tine doar de „decor", - mecanica realului care exclude, de fapt, omul, a ramas aceeasi, cum neschimbata este si subordonarea lui fata de o instanta anonima, atroce-obsedanta, a scriitorului devenit scrib neputincios, nutrind sperante vane despre „fastuosul basm":

„e toamna, mi-au dat de scris" - suna un vers mai vechi, care devine acum, in ecou, „Caci D-zeu
Mi-a dat sa scriu
Aceste randuri".

Pentru poetul acestor Stante, realitatea se dilueaza grav in ceea ce Mallarmc numise cu dispret „universalul reportaj", pe care ca orice simbolist truditor pe taramul alchimici verbale, il dorea depasit spre „cantul orfic al pamantului"; e limbajul flecar, neesential, efemer, incapabil sa anuleze starea de dezolare a subiectului, de unde si delegarea misiunii de a apela la „stiinta versificarii" acelor „multe teme" lipsite pentru el de orice interes real:

„La locul intalnirii
Am asteptat.
De un timp
Ore trec
Dezolant.
Aceasta gandeam.
Iar despre tine
Mi-am zis
Ca ma duci
intr-o lume
Care tine mult,
Ca intr-o camera cu carti.
Din tot ce se vorbeste
Pe atat se lot scrie.
Si-n limba
Care o cunosc,
Sunt multe teme
Cu stiinta versificarii.
Descrie tu,
Cand, dezolant,
Ore trec."
(Antrenare).

Se vede inca o data ca renuntarea la „stiinta versificarii" nu e expresia pura si simpla a neputintei de a mai construi o arhitectura verbala solida, ci indiciu al vointei de a o refuza, din inaderenta fata de realitatea data si de limbajele ei. Deficitul de sensibilitate apare astfel macar in parte mimat, nu fara un graunte de ironic elegiaca, precum in Idei:

„Cantec deasupra cetatii,
imbatranire?!
Eternitatii i-am zis:
La muzica asta frumoasa,
Sunt lipsuri
in sangele meu.
ingeri, deasupra cetatii,
Emotive,
Despre ceva mai nou?!
Telegraf,
Telefon din sfere
Sunt lipsuri
in sangele meu".

Scrisul „frumos" nu mai merita acum decat aceeasi reactie ironica (.Astazi superb,
Maine sumbru.
Este
Ca scriu frumos"), caci ceea ce se impune este tocmai „reportajul", relatarea faptelor „de ultima ora" in care se amesteca date impure, asociind solemnul si idealul cu prozaicul si contingentul derizoriu:

„Razboi
Miscarea popoarelor.
Comertul a-ncetat.
Malai,
Paine,
Dupa alfabet.
Progrese in stiinta,
Semnale,
Descoperiri,
Camin,
Coliba, Adapost
Nopti rosii,
Cutremur
Renasterea lumii"
(De ultima ora).



<
p><
td><
tr><
table>
In fond, despre poezia Stantelor burgheze se poale spune ca este prin excelenta una a „omului concret", invocat altadata in regimul lamentatiei („O, cum omul a devenit concret"), dar care acum se exprima in nuditatea si saracia conditiei sale precare, inaderent la lumea din jur si neinstare s-o retraiasca pe cea veche, mai „poetica", decat cu constiinta devitalizarii ei culturale, prin conventie literara - ilustrata aici de temele si motivele simbolismului depasit, decazut din demnitatea lui estetizant-decadenta, pentru a-i fi substituit limbajul „de ultima ora", al aparentului „reportaj", al inregistrarii ostenite, aproape indiferente, ca de catre o „straina mana", cum de o eminesciana „straina gura" incepusera sa fie rostite, inca de mult, o buna parte dintre versurile poetului. O Glossa dinspre finalul volumului traduce si ea, in limbajul unei intelepciuni extenuate, aceasta stare de precaritate a trairii intr-un univers al aparentei vitalitati, al falsei comunicari si metamorfoze, in care scrisul nu e decat palidul succedaneu al absentei, biata compensatie a singuratatii fundamentale:

„Priveste savant
Cu inima beata
De iubire
Natura-i statica.
Amorul renaste,
Cu focul de vara,
Cu diamante
De iarna.
Metempsihoza,
Metamorfoza,
Si cate inca.
La revedere,
Sau la adio.
Priveste savant.
Daca nu-i
Cu cine vorbi,
Se scrie".



loading...











Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani