aratorul este o voce a autorului, un "ambasador" al acestuia în lumea fictivă a operei, un eu epic al operei. Având în vedere unghiul din care un narrator redă lumea, există 3 tipuri de asemenea unghiuri, numite perspective narrative. Perspectiva narativă este punctual de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii. Merită menţionat faptul că într-o operă literară pot exista mai mult tipuri de perspectivă şi se poate trece prin alternare de la o perspectivă la alta.
Prin urmare, există perspectivă narativă subiectivă, a naratorului implicat afectiv în evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate chronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi memorialistice.
Perspectiva obiectivă, "dindărăt", presupune un narator ce ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea.
Perspectiva impersonală, "din afară", presupune un narator ce ştie mai puţin decât personajele, el fiind doar un martor al avanimentelor pe care nu le comentează, lăsând cititorului misiunea de a da semnificaţie textului.
Prin romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", ca şi prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală.
"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la pers I, luciditatea autoanalizei, anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, ca experienţă nepervertită, cu trăire febrilă.
Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este "împreună cu", o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în evenimente.
Discursul se derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel că cititorul cunoaşte celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate de personajul narator. Este interesant că menţinând naraţiunea constant în unghiul persoanei I, personajul narator e un om "fără faţă". Nu beneficiază de un portret fizic, în schimb este extrem de reliefată structura lui afectivă morală.
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut, Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai "misterios" personaj din roman prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială decât spirituală. N. Manolescu afirmă că "Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan".
Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie a autorului ("Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de regimentul meu"), articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.
Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe în plan interior şi de un artifiu compoziţional dat de faptul că primul capitol relatează fapte petrecute în acelaşi plan temporal cu faptele din cartea a doua.
Subiectul romanului să impresia unui epic lipsit de densitate. Evenimentele exterioare sunt relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, "La Piatra Craiului, în munte", are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al evenimentelor şi prezintă naratorul operei, pe Ştefan Gheorghidiu, cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o "un proces de autosugestie", "o relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt."
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, "Diagonalele unui testament", "Eram însurat de doi ani şi jumătate...". Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Elsa, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi.
Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii. Gheorghidiu constată cu amărăciune "...nu mai e nimic omenesc în noi..."; drama războiului eclipseasză total drama personală. Rănit, revine la Bucureşti cu sentimentul eliberării de trecut spre care priveşte indiferent, hotărât să se despartă de Ela: "...i-am spus că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi; de la lucruri personale, la amintiri; adică tot trecutul...".
Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca limbajul personajelor din romanul tradiţional.
