Poezia a fost publicata intaia oara in "Gandirea", in noiembrie 1924, si republicata in Rampa la o saptamana dupa aceea. In decembrie 1926 a fost reprodusa in "Credinta" si incadrata in volumul Lauda somnului, . Volumul de Poezii din 1942 a reluat-o.
Lauda somnului indulceste tonurile disperarii din volumul in marea trecere. Conotatiile somnului pornesc de la situarea constiintei in raport cu existenta individuala si cea anonima, care se contopesc una in cealalta. Somnul transfigureaza peisajul interiorizandu-l, spiritualizandu-l - inca un punct de similitudine cu eminescianismul.
Titlu sugestiv pentru etapa din care face parte - alaturi de Veac, Paradis in destramare, Cap aplecat, Fum cazut - Tagaduiri este un poem definitoriu pentru situarea in Univers a eului despartit de temeiuri. Semnele risipirii se inmultesc. Ramuri cazute de arbori, toamna, pasari cazand din inaltimi, tristetea, negarea, sfarsitul vorbesc despre o alunecare in neant. Dincolo de semnele concrete, dar compunand o alegorie a dezechilibrului universal, poemul metaforizeaza si abstractizeaza sensuri ambigue, nelinisti din care nu se poate iesi.
Arborii "cu crengi tagaduitor aplecate / fac scoarta in jurul unui launtric suspin" reconstituind metaforic ivirea si asfintirea formelor inceputului. Alunecarea in sine a Universului parasit de divinitate, alienat, devine grava istovire si ratacire a sensului primordial:
Pe toate potecile zilei
cu suras tomnatic
se rastignesc singuri
Cristosi inalti pe cruci de arin".
Multiplicarea ascunde sensul primejdiei de a fi pierdut Centrul. Natura e atinsa de aceasta "boala" ce marcheaza intrarea intr-un alt ev, apocaliptic. Lipsesc miscarile revolute, in forme stihiale, pe care imaginile escatologice eminesciene le desfasurau ca reveniri la starea precosmica, dar, in mijlocul lumii familiare terestre, cantate cu exaltari extatice in Poemele luminii, asemenea forme ale declinului sunt insinuari ale mortii in insasi substanta materiei locuite candva de spirit.