Titu Maiorescu Îndrumător al culturii şi al literaturii romÂne referat






Din cate merite i se pot recunoaste lui Maiorescu, cel mai insemnat ramane fara indoiala acela de a fi asezat fundamentele culturii noastre moderne. La o examinare mai atenta se constata ca aceste fundamente se afla intr-o relatie directa cu introducerea spiritului critic activ, ofensiv si intransigent in formele unei activitati cuprinzatoare pe care insusi Maiorescu o va denumi "sinteza generala in atac".

Manifestari diverse ale spiritului critic se produsesera in cultura romaneasca bineinteles mai de mult, de pe vremea, cel putin, a Scolii Ardelene, iar clarificarea statutului sau evoluase ascendent pana la remarcabilul text din 1861 al lui Radu Ionescu, Principiele criticii, care reprezinta cu siguranta nivelul cel mai inalt de luciditate anterior epocii junimiste. Dar miscarea progresiva a spiritului nostru critic nu generase si o activitate critica in sensul modem al cuvantului. Fata de profesiunea de scriitor, cea de critic s-a constituit inca si mai lent. Exercitiul exegetic s-a limitat in prima jumatate a secolului XIX la aplicarea unor idei si norme extrase din retoricilc si poeticile clasice, imbinate cu influente romantice din ce in ce mai evidente si preocupate cu precadere de problematica limbii literare, aflate in plina formare la acea data. Publicistica, pe de alta parte, cultiva un tip de critica de informare culturala si de popularizare, difuzand in randurile cititorilor nume de scriitori si opere straine la moda si utilizand cu acest prilej elemente de descriere si prezentare analitica minimala. intr-o mai accentuata suferinta se gasea insa discernamantul valorilor din masa relativ importanta a produselor culturale si desigur, in primul rand, literare. Lipsa unor criterii de judecata mai limpezi si mai ferme era deplansa adesea si facuta in consecinta vinovala de toate dificultatile si incertitudinile din procesul de constituire a criticii. in aceste conditii se intelege ca articolul lui Radu Ionescu putea aduce un extrem de necesar serviciu. El venea oarecum la timp, ba poate chiar tardiv, si daca s-ar fi bucurat de audienta pe care o merita ar fi contribuit mai mult la accelerarea sus-mentionatului proces. Absenta unei autoritati mai puternice a tanarului publicist i-a compromis sau cel putin diminuat actiunea.

Se simtea din ce in ce mai mult nevoia unei interventii energic discriminatoare, care sa se impuna prin forta si valoarea unei personalitati exceptionale, trasand o directie de ansamblu in evolutia culturii si literaturii noastre nationale. Aceasta personalitate, "providentiala", cum i s-a zis pe drept cuvant, avea sa fie tocmai Titu Maiorescu. L o intrebare cum a putut acest tanar, nu cu mult mai in varsta la acea data decat predecesorul sau. Radu Ionescu, sa dobandeasca destul de rapid o autoritate la care acela nu a parvenit niciodata. liste foarte probabil ca, pe langa eminentele calitati de cultura, inteligenta, talent si impecabila stringenta logica a gandirii, la castigarea acestei autoritati sa fi contribuit in mare masura, macar pentru inceput, polemismul radical si personalismul acut al primelor atacuri dezlantuite de critic, precum si punerea lor sub un semn menit desigur sa impresioneze: acela al adevarului. Nu c mai putin evident ca peste aceasta autoritate, mai curand exterioara si care seamana mai mult cu simpla popularitate, s-a suprapus cu timpul adevarata autoritate, care este una de fond si se justifica exclusiv prin calitatile intrinseci ale personalitatii criticului. Ele i-au ingaduit sa adopte o atitudine potrivita cu problemele grave ale momentului si sa promoveze o orientare de mari ecouri si de inestimabile repercusiuni in destinul culturii si chiar al intregii societati romanesti. Principiul adevarului mai presus de orice, rationalismul critic consecvent, clasicismul comportamentului sau intelectual, vointa constructiva in plan national, ca motivatie a actiunii negatoare, si pragmatismul luminat pus in slujba ei, la care trebuie adaugata vocatia polemica redutabila pe care i-au recunoscut-o de la inceput contemporanii si mai apoi toti comentatorii sai, iata numai cateva dintre caracterele operei de cultura si ale lectiei de viata pe care s-a de/voltal si consolidai in cele din urma aulentica si profunda autoritate a personalitatii lui Titu Maiorescu.

Din prima clipa a interventiei sale culturale, tinta principala au constituit-o mistificatia, impostura si pretentiile Iara acoperire, intr-un cuvant cateva dintre cele mai pernicioase intruchipari ale minciunii publice, camuflate prin confuzie in numele unor pretinse interese nationale ale unei societati aflate la inceputurile civilizatiei si culturii sale moderne. Nimic nu este fara doar si poate mai mult la antipodul spiritului critic decat conftizionismul, indiferent de formele si motivatiile sub care s-ar manifesta. Maiorescu i-a opus din primul moment si pana la sfarsitul vietii Iui un cult al adevarului, pe care l-a respectat si I-a servit cu o demnitate, o gravitate, o seriozitate si o consecventa fara precedent si aproape fara pereche chiar si mai tarziu.
Acest cult al adevarului se intemeia pe rationalismul si pe criticismul sau permanent, pe exaltarea valorilor ratiunii si logicii, pe independenta si dezinteresarea spiritului si pe exercitarea actiunii critice ca forma de manifestare a acestora. Nimic nu putea trece pentru Maiorescu inaintea adevarului, nici macar "interesul national", mai ales ca in realitate nimic nu-l poate ajuta mai mult decat luminile celui dintai, iar cand acestea sunt respinse, victoria revine pana la sfarsit intotdeauna adevarului. Caci asa cum avea sa spuna odata, cu o formulare celebra criticul insusi, "in lupta intre civilizarea adevarata si intre o natiune rezistenta se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul." Raportarea sentimentului si interesului national la exigentele inflexibile ale adevarului nu era pentru Maiorescu catusi de putin o desconsiderare sau o micsorare a atasamentului sau patriotic, ci tocmai dimpotriva, un mod. nu cel mai bun. ci singurul posibil, de a se pune in serviciul tarii si al neamului sau. F.minescu a inteles cel mai exact acest lucru si I-a formulat la un moment dat in cateva cuvinte absolut memorabile: "Principiul fundamental al tuturor lucrarilor dlui Maiorescu este dupa cate stim noi nationalitatea in marginile adevarului. Mai concret: ceea ce-i neadevarat nu devine adevarat prin imprejurarea ca-i national, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea ca-i national; ceea ce-i rau nu devine bun pentru ca-i national." in schimb, ceea ce-i adevarat, just, frumos si bun trebuie sa devina national, astfel ar putea fi de asemenea definita stradania Iui Maiorescu de-a lungul intregii sale existente. Rationalismul si spiritul sau critic i-au fost instrumentele cele mai adecvate, mai eficiente si mai nobile care i-au sustinut si i-au consolidat stradania si i-au adus succesul cunoscut.

A fost insa la Maiorescu si o altitudine de ordin intelectual, o altitudine si in acelasi timp o atitudine superioara sub raport moral, printr-o impresionanta dezinteresare personala, a fost, cu alte vorbe, in tinuta lui, in felul sau de a trata realitatile si de a aborda persoanele apropiate sau indepartate, un clasicism select si o anume admirabila impersonalitate, care i-au intarit si i-au amplificat prestigiul. Semnul celui ales il constituia pentru Maiorescu (ca si pentru liminescu) uitarea de sine: "Cine are vocatiune? a scris el intr-unui dintre aforismele sale. Cel ce in momentul lucrarii se uita pe sine". O ridicare deasupra acestui "sine" insemna in convingerea criticului o abandonare a egoismului, considerat a sta ja radacina a tot ce este rau in om. Puterea de a ne scoate din aceasta capcana a existentei cotidiene, materiale, puterea asadar a "inaltarii impersonale" nu apartine decat artei si nobilelor indeletniciri spirituale.

Dar daca Maiorescu pretuia dezinteresul, el nu era lipsit in ultima instanta de un anume interes, e drept major si in definitiv impersonal, acela de a se afla in slujba neamului si a culturii sale nationale. Exista un constructivism in intreaga actiune a criticului, pe care unii par a nu-l mai descifra cateodata, acaparati si amagiti de tonul radical, necrutator, absolutist al operei demistificatoare. Se trece astfel prea usor peste increderea si bucuria, peste satisfactia si indemnurile generoase cu care criticul a intampinat nu o data semnele indreptarii culturii nationale pe fagasul unei evolutii normale si productive. Se uita alteori atatea fapte din viata lui personala si publica prin care a lucrat in sensul cel mai pozitiv la aceeasi opera de edificare si de afirmare a spiritului creator romanesc, de la sprijinirea materiala si incurajarea statornica a tinerilor care promiteau pana Ia masurile omului politic si de stat in vederea asanarii climatului si vietii noastre nationale. Latura constructiva a actiunii maiorescicne e cel putin la fel de insemnata, daca nu mai mult, ca latura ei critica demistificatoare.
Si in intreaga aceasta actiune a lui, magistrul a fost calauzii de un infailibil simt al realitatii si al oportunitatilor care decurg din ea. S-a vorbit pe buna dreptate de un pragmatism al marelui om, care desi infierase cu severitate "formele fara fond" s-a pus dupa aceea printre primii in slujba adaptarii lor si, pe acesta cale, si a naturalizarii lor organice. Si-a refuzat si lui, a refuzat si altora, sa se ocupe de constructii intelectuale mai inalte, parandu-i-se ca pentru moment cu totul altele erau prioritatile. S-a mai spus de asemenea ca Maiorescu si-ar fi asumat deliberat un sacrificiu personal, tradandu-si dispozitiile creatoare, inabusind in sine un posibil filosof original, pentru a face fata altor datorii imperative. Poate este adevarat, sau poate nu e, caci o vocatie se realizeaza indeobste tocmai pe deasupra oricaror piedici si dificultati si impotriva oricaror chemari care ar contrazice-o. Or, Maiorescu si-a infaptuit cu plenitudine o singura vocatie: aceea de asanator, animator si calauza sigura spre un destin superior in evolutia culturii noastre nationale.

Toate marile merite ale personalitatii sale se concentreaza in fond, atat in planul explicatiilor teoretice, cat si in acela al aplicatiilor si implicatiilor practice, intr-o singura opera, aceea care a pus temeliile culturii noastre modeme si care a fost opera unei mari, unei extraordinare si ca atare incomparabile constiinte clarificatoare. Aceasta opera a abordat direct si transant cateva dintre problemele importante si urgente ale timpului sau: situatia asa-numitelor "forme fara fond", specificul si moralitatea artei, impersonalitatea si personalitatea artistului, conditia geniului, aceea a romanului "poporan", valoarea poeziei populare, scrierea limbii romane, statutul neologismelor etc. Lovinescu distingea in traiectoria operei si actiunii maiorescicne o prima etapa, tinand cam pana in 1885 si definindu-se printr-o critica generala de atitudine mai mult negativa, si o a doua, socotita mai ales a criticii estetice. Prima a trasat desigur directia optima in evolutia culturii, a doua i-a cercetat si promovat rezultatele. Am zice ca in faza criticii generale au dominat elementele teoretice, iar in cealalta aplicatiile lor, desi ni se pare evident ca Maiorescu este analist si in Cercetarea critica, dupa cum ramane teoretician si in discursul academic de la 1909, in chestia poeziei populare. Bineinteles, e tot asa de adevarat ca autorul nu-si mai schimba perspectiva, ideile tarzii nefacand altceva decat sa reafirme convingerile sale mai vechi. Oricum insa, imbinarea armonica dintre altitudinea teoretica si adaptarea pragmatica la nevoile imediate ramane una dintre constantele cele mai semnificative ale personalitatii maiorescicne. Atributul sau cel mai semnificativ este spiritul critic in sensul nu atat de respingere cat de disociere, de selectie, de cernere, altfel zis de discriminare. Sub acest raport, calitatea fundamentala a spiritului critic este luciditatea, iar antipodul sau este confuzia si pe calc de consecinta orice forma a contopirii, a identificarii, a asocierii indistincte, inclusiv asadar spiritul mistic. S-ar putea astfel intelege si relativul "ateism" al lui Maiorescu, om mai curand al pozitivitatii decat al speculatiei aeriene. Fara a fi lipsit de capacitatea miscarii in lumea abstractiunilor si a subtilitatilor metafizice, criticul isi vadeste cel mai frecvent structura sa metodica, realista, interesata mai cu seama de consecintele nemijlocite ale actelor lui clarificatoare. Altfel zis, nu atat fascinatia ideilor pure il stapanea pe Maiorescu si-l mobiliza, cat ecoul sau impactul lor asupra unor zone dintre cele mai concrete ale existentei noastre nationale.

Cum cultul adevarului este esential pentru o constiinta critica adica disociativa, Maiorescu a asezat intr-un fel intreaga sa opera sub semnul luptei impotriva "formelor fara fond". Cu toate ca teoria e formulata in 1868, ideea exista inca din anii adolescentini de la Theresianum. Impresia si convingerea criticului il determinau sa respinga si sa blameze cu severitate atat imprumuturile de idei si institutii straine, cat si variatele forme de impostura intelectuala Atacul era asadar organizat intr-un dublu plan: acela al civilizatiei si acela al culturii, chiar daca in scrisul sau autorul le mai amesteca din cand in cand. In contra direc/iei de astazi in cultura romana trebuie prin urmare privit ca un text nu numai crucial, dar si primordial. in intelesul ca din el porneste intr-un lei intreaga actiune maioresciana. "Mai este oare cu putinta ca o energica rcactiune sa se produca in capetele tinerimii romane, se intreba Maiorcscu, si, o data cu dispretul neadevarului de pana acum, sa destepte vointa de a pune fundamentul adevarat acolo unde se afla astazi numai pretentii iluzorii'?" Raspunsul si-l dadea singur intr-o nota de optimism temperat sau mai bine zis de speranta anticipatoare, accentuand insa nevoia interventiei pregatitoare: "Poate soarta ne va acorda timp pentru aceasta regenerare a spiritului public si, inainte de a lasa sa se strecoare in inima nepasarea de moarte, este inca de datoria fiecarei inteligente ce vede pericolul de a se lupta pana in ultimul moment in contra lui."
Cea dintai operatie de discriminare pozitiva a avut in vedere chestiunea atat de mult discutata in acei ani a sistemului ortografic care trebuia aplicat limbii romane. Demonstrand fantasmagoria etimologismului latinist, Maiorescu a propus solutii de o surprinzatoare clarviziune, care stau si astazi la baza scrierii noastre nationale. O interpretare echilibrata avea sa dea el ceva mai tarziu si problemei neologismelor, recomandand primirea celor necesare, in cazul inexistentei unor termeni autohtoni, si preferinta pentru acestia din urma in cazurile cand exista.

Daca pentru lingvisti, meritele din acest plan ale lui Maiorescu sunt de nepretuit, pentru literatura romana moderna si pentru constiinta ei critica, actul fondator il reprezinta fara nici un dubiu afirmarea principiului autonomiei esteticului in faimoasa O cercetare critica asupra poeziei romane de la . Disociind arta, ca domeniu al frumosului, de stiinta si de orice intreprindere pragmatica, domenii dimpotriva ale adevarului si utilitatii, criticul defineste esteticul prin manifestarea sensibila a sentimentului sau pasiunii, care pot izvori din orice sfera a existentei, adica din orice materie, cu singura conditie "de a servi de prilej pentru exprimarea simtimantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte." Izvoarele de inspiratie ale artistului nu sunt astfel un scop in sine, ci un mijloc al impresiei estetice, iar a le deturna din aceasta functie si a le pune in serviciul unui obiectiv de alta natura, morala, politica, filosofica, religioasa etc, inseamna a cobori arta din planul imaginarului impersonal in acela al partizanatului penibil si ostentativ. Creatia artistica trebuie judecata asadar numai din punctul de vedere al fortei cu care ne introduce in lumea "fictiunii ideale", abolindu-ne pe durata ramanerii sub influenta ei atat egoismul ca generator al tuturor relelor, cat si interesele care decurg din el. Arta e o insula de liniste si de satisfactie catartica, o posibilitate care ne c data de a iesi din orizontul cauzalitatii si al trairilor imediate pentru a contempla de la o altitudine senina si pura relativismul existentei noastre cotidiene. "inaltarea impersonala" constituie pentru Maiorescu o conditie fundamentala si obligatorie a artei, in relatie directa cu respectarea disociatiei de principiu dintre planul imaginarului si acela al realitatii empirice. Autonomia esteticului implica nu numai fixarea artistului in propriul sau teren de activitate, dar si elaborarea judecatii critice din aceeasi perspectiva, orice alt criteriu devenind impropriu si perturbator. Asa s-a intamplat de exemplu cand teatrul lui Caragiale a fost calificat de imoral si daunator interesului public pornindu-se de la materia inspiratiei sale si, mai exact, de la extractia modesta si calitatea mai mult decat deplorabila sub aspect intelectual, social si etic a personajelor din farsa D 'ale carnavalului. A fost pentru Maiorescu un prilej de a reveni asupra distinctiilor sale aprofun-dandu-le si detaliindu-le, completandu-le si nuantandu-Ie. Cum nu materia artei conteaza, ci tratamentul ei de catre artist in efortul de a o ridica in orizontul imaginarului, se intelege ca influenta morala sau imorala a operei de arta, pe care criticul nu numai ca nu o neaga, dar dimpotriva o subliniaza si mai apasat, nu vine din moralitatea sau imoralitatea subiectului ori a personajelor, ci din existenta sau inexistenta valorii sale estetice Aceasta este singura care operand "inaltarea impersonala" il transpune pe contemplatorul unei creatii artistice intr-o lume purificata de interese pragmatice si egoiste si produce in felul acesta asupra lui un efect profund si binefacator prin faptul de a lucra ei insusi in directia purificarii sufletesti. Acest efect de moralitate intrinseca a artei este afirmat de multi dintre marii ganditori carora Maiorescu le datora formatia lui intelectuala si, in primul rand, de Kant in Critica puterii de judecata si de Schopenhauer in Lumea ca vointa si reprezentare.





O discutie sofistica si fastidioasa avea sa starneasca, mai ales din partea lui Gherea, una dintre formulele criticului si anume "emotia impersonala". Cum e cu putinta o asemenea asociere contradictorie, va exclama adversarul socialist, cand stiut c ca nimic nu se arata a fi mai individual decat emotia? Lucrurile au parut ca se complica si mai tare cand la un an dupa Comediile dlui I. L. Caragiale, intr-un alt articol. Poeti si critici, autorul avea sa statueze o diferenta structurala intre acestia, adica intre creatori si judecatori, in sensul ca primii ar fi inchisi in personalitatea lor, iar ceilalti, dimpotriva, capabili tocmai de o mare receptivitate, putandu-se adica mai usor impersonaliza. Contrazicere flagranta asadar, va zice din nou Gherea. Lui Maiorescu nu-i va fi insa greu sa-i demonstreze obiectantului sau, tratandu-l in acelasi timp si cam de sus, ca zisa incompatibilitate este numai aparenta. in 1892, cand se va hotari sa-i raspunda printr-un "mic studiu de strategie literara" (Contraziceri?), el o va face de o maniera metodica, usturator de simplificatoare, sustinand ca artisul este impersonal in "perceperea lumii", dar foarte personal in reproducerea ei, adica preponderent in expresia lui estetica. "Iaca teoria clasica, de mult stiuta si de mult comentata a ideii platonice intrebuintate drept fundament de estetica si impacarea ei cu formele foarte diverse de manifestare, in care se releveaza diversele personalitati ale poetilor."

Fireste ca Maiorescu nu era omul care sa nu stie ca exista si alte opinii. il citeaza chiar el pe Zola cu o asemenea opinie, dar declara categoric: "Noi credem din contra ca opera de arta e un colt al naturci vazut cat se poate de impersonal si exprimat printr-un temperament cat se poate de individual." Nu insa confruntarea unor pareri opuse, normala in discutiile estetice, era in chestiune, ci acuzatia de contrazicere "descoperita" de Gherea in ideile .preopinentului si care acum se vede irevocabil inlaturata. Dar lasand deoparte ideea platonica invocata de Maiorescu, ne putem azi intreba daca perceperea impersonala a lumii, declarata de altfel chiar de critic drept conditia etica a creatiei, nu e obligatorie si dintr-un alt punct de vedere, acela al depasirii eului biografic, privat si superficial prin perspectiva eului profund si ideal, el singur inzestrat in fond cu autentica putere creatoare. Este aici un sistem coerent de idei pe care Maiorescu l-a intuit perfect si pe care estetica moderna l-a consacrat in chip definitiv.
Desigur insa ca aceasta impersonalitate sau uitare de sine a artistului in actul contemplatiei nu presupune cu necesitate si anularea oricarui determinism, asa cum, prin extinderea ideii, in intelesul schopenhauerian, i s-a parut cu oarecare graba criticului nostru cazul cu totul emblematic al lui Eminescu. in admirabilul articol pe care i l-a consacrat in 1889, ideea de baza e aceea a predestinarii geniului, invariabil in traiectoria si vocatia sa, dincolo de spatiu si timp. Corolarul ideii este indiferentismul poetului in raport cu existenta in orizontul lumii date si chiar cu propriile lui interese elementare. Mizeria lui Eminescu ar fi in consecinta o legenda care trebuie spulberata, ca si aceea a pretinsei insensibilitati a contemporanilor fata de soarta lui. Demonstratia lui Maiorescu se cons4ruieste bineinteles pe o intentie polemica si anume respingerea acuzatiilor formulate de adversari la adresa Junimii. insa acuzatiile erau oricum false si puteau fi infirmate prin simple probe materiale, fara a fi nevoie de recursul la o teorie filosofica atat de speculativa. A-l scoate pe creator din timp, din spatiu si din cauzalitate nu mai putea fi la . o intreprindere credibila si, reclamandu-sc tocmai de la noile tendinte ale gandirii europene, Gherea avea dreptate sa i-o reproseze lui Maiorescu.

Reexaminand lucrurile dupa mai bine de un secol, se poate constata ca vechea conceptie romantica a geniului si-a pierdut aproape in totalitate aderentii, in vreme ce relatia creatiei artistice cu ambianta ei, a autorului cu lumea lui a devenit din ce in ce mai greu de contestat. Exista un determinism, nu insa cauzal, precum in realitatea fizica, ci doar modelator si oarecum limitativ, dar nu constrangator si opresiv. Artistul se bucura de libertate, dar nu se poate rupe de contextul estetic si socio-cultural al vremii lui si nici nu-si poate anula temperamentul innascut. EI este asadar obiect de studiu atat pentru sociologie, cat si pentru psihanaliza, atat pentru istoria culturii, cat si pentru filosofia artei. Pe de alta parte, estetica moderna subliniaza distinctia capitala dintre eul empiric, biografic, privat, superficial etc. si eul profund, ideal, esential etc, acesta din urma fiind singurul, in exclusivitate, creator, dar si implicatia mai subtila dintre aceste doua forme ale individualitatii unui artist, dovedind totusi in cele din urma ca izolarea creatorului de ambianta generala in care el se naste, traieste si lucreaza nu mai e o teza acceptabila astazi, lata un punct al discutiei in care Maiorescu trebuie considerat depasit de schimbarile de mentalitate si de progresul gandirii estetice.

Este insa firesc si ca atare inevitabil faptul perimarii in timp a unor conceptii sau interpretari, ca si acela al corectiei unor previziuni. Asa s-a* intamplat de pilda si cu teoria realismului popular sau a "romanului poporan", lansata de Maiorescu in articolul Literatura romana si strainatatea, pornind de Ia ecourile germane ale unor traduceri din literatura noastra mai noua. Credinta criticului ca scriitorii se vor indrepta prin excelenta asupra vietii oamenilor simpli si se vor concentra asupra caracterului ei local sau national nu s-a vazut confirmata intotdeauna de o literatura de reala calitate artistica si a condus mai curand la miscarea samana-toristo-poporanista. Intuitia lui Maiorescu nu s-a inselat insa vazand in individualitatea privata piatra de fundament a edificarii si dezvoltarii prozei, dar mai cu seama a romanului modern.
Nu trebuie totusi uitat ca un om e intotdeauna mai intai al timpului sau si numai dupa aceea si al posteritatii. in Maiorescu sunt destule adevaruri care i-au supravietuit si care il mentin in actualitate. Iar peste toate adevarurile sale, sunt calitatile incomparabile de ganditor si de artist, prezente pretutindeni fara indoiala, dar mai ales, in puritatea lor desavarsita, in cele doua excelente "incercari" care se cheama Despre progresul adevarului in judecarea lucrarilor literate si Din experienja. ca si in cele Cateva aforisme pe care ni le-a lasat. Aici se poate remarca deosebit de limpede originalitatea inteligentei maioresciene si tot aici se evidentiaza intr-un chip definitiv meritul inestimabil al criticului de creator al stilului nostru intelectual, cum l-a calificat pe drept cuvant Tudor Vianu.

Insa daca aceste insusiri ii motiveaza durabilitatea, in Maiorescu trebuie descoperite, cum spuneam, si partile care s-au ofilit cu timpul, au disparut sau au intrat cateodata in sinteza operei comune a culturii si a societatii romanesti. Trecand peste ideile partial infirmate, partial amendate sau integral abandonate, o mare cantitate a eforturilor lui Maiorescu s-a consumai in planul relatiilor lui omenesti pe care de altfel le si aseza singur deasupra altor preocupari ale sale: "Iubite Jacques, ii scria el lui Iacob Negruzzi in 1881, - intai relatiile omenesti, apoi literatura, in al treile rand politica - asa merge scara intereselor sufletesti ale subscrisului." Iar pe calea acestor relatii, criticul a facut de asemenea enorm pentru cultura romaneasca. Aceasta este fata ascunsa, desi atestata memorialistic si documentar, a operei sale. Ea se traduce prin incurajarea morala, sprijinirea materiala, promovarea sociala si profesionala, asistenta paterna sau prieteneasca a numerosi tineri discipoli care aveau sa devina cu timpul creatori si intelectuali de mare rezonanta in viata noastra publica. Nu mai putin trebuie mentionate in acest context actele pozitive ale omului politic luminat si echilibrat, ministru in cateva randuri, membru marcant al partidului conservator si al parlamentului si chiar prim-ministru al tarii, la apogeul carierei sale. Toate acestea, laolalta cu opera scrisa, au insemnat prezenta lui Maiorescu in istoria societatii si culturii romanesti, o prezenta care in ipostaza ei traita a stimulat valori si initiative creatoare, iar in cea scrisa le-a reprezentat ea insasi. Criticele, Jurnalul, Epistolarul, Istoria contimporana si Discursurile sunt importante mai cu seama pentru noi, dar din acest motiv nu avem dreptul de a uita sau neglija imensa influenta vie si directa pe care personalitatea criticului a exercitat-o atat de binelacator si oportun asupra lumii romanesti de-acum un veac. Aceasta este parte componenta a unei opere complexe si bogate, in sensul cel mai larg al termenului, si ne indica de o maniera si mai graitoare acel caracter providential al rolului pe care Maiorescu l-a indeplinit in evolutia culturii noastre nationale.

Asadar, nepierzand nici un moment din ochi aceasta inlerdependenta de ansamblu, ne putem totusi intreba ce ramane mai presus de toate viu si activ in continuare din acest impunator ansamblu alunei opere si al unei personalitati. Mai lucreaza asupra noastra si astazi lectia acestui ..dascal silogistic", cum l-a numit odata Iorga, cu o malitie nu tocmai cuvenita? inainte de orice, nimeni nu se poate indoi ca Maiorcscu reprezinta un model de umanitate care a rodit si poate ca va mai rodi in istoria tipologica a culturii romanesti. Clasicitatea stilistica a figurii sale spirituale si moralitatea grava a periplului sau omenesc sunt doua dintre atributele esentiale ale acestui model. Ele ne explica si enorma autoritate dobandita de critic si care s-a manifestat nu numai asupra contemporanilor, dar si a urmasilor sai pana in prezent. Modelele si exemplele sunt multe, chiar si in propria noastra istorie, dar niciodata nimeni n-a intrunit mai bine, mai expresiv, mai plenar si mai convingator ca Maiorcscu conditiile acestora. Nu numai providentiala este prin urmare personalitatea lui in cultura romaneasca, ci si una prin excelenta referentiala.

Dar oricat am exalta-o pe aceasta si s-a inteles desigur cat de mult o merita, adevarata rezistenta la eroziunea timpului si profunda actualitate a criticului tot opera scrisa i le asigura si, din cuprinsul ei, acele cateva orientari fundamentale pe care le-a impus cu exigenta fermitate si cu o tot atat de exigenta si incoruptibila luciditate. Autonomia esteticului, moralitatea intrinseca a artei, impersonalitatea si personalitatea artistului, criticismul si rationalismul pragmatic - iata cele mai solide fundamente pe care Maiorescu le-a asezat culturii romanesti moderne la inceputurile sale inerent sovaitoare. Aceste fundamente sunt si nu ne mai indoim ca vor si ramane indispensabile pentru orice dezvoltare viitoare normala a creativitatii nationale. Pornind de la ele, s-a edificat cultura noastra moderna; abandonandu-le, ne-am putea prabusi mai mult ca sigur in haos. Nu e cazul de a exagera bineinteles, dar nici de a subestima pericolul, mai ales ca istoria ne-a dovedit unde poate conduce parasirea temeliilor si a "miturilor" noastre fondatoare. Modernitatea autentica nu rupe cu traditia, ci o imbogateste conservand-o in esenta, iar nu in elementele ei superficiale. Asa cum Eminescu, Caragiale si Creanga sunt si raman traditia de aur a literaturii noastre nationale, Maiorescu este si va ramane traditia de aur a intregii culturi romanesti. insemnatatea lor este perfect comparabila. Marii nostri clasici nu sunt asadar trei. Eminescu, Caragiale si Creanga, ci patru: in fruntea lor il asezam pe Maiorescu. magistrul clarificator, legislator si mai ales deschizalor al celor mai fecunde orizonturi viitoare. Nu e deloc exagerat a spune ca la radacina marilor impliniri ale culturii romanesti il vom descoperi mereu pe Maiorescu, farul de tarm care cu razele tui lungi ne lumineaza inca toate aspiratiile si eforturile spiritului creator. Dar mai cu seama le consolideaza prin fundamentele unei directii critice, care continua sa fie necesara si care tocmai de aceea ramane vie, nu pentru ca nc-ar domina inchizitorial si silnic, ci numai intrucat ne stimuleaza, ne motiveaza si, mai presus de toate, ne convinge.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani