Logo referatele carte



Tudor Arghezi (1880-1967) - Universul poeziei argheziene



Tudor Arghezi (1880-l967) este unul dintre marii poeti ai secolu- lui nostru. Secolul insa de-abia l-a cunoscut.

Vocea sa indaratnica si inconfundabila printre cele ale marilor poeti ai timpului sau n-a reusit multa vreme sa razbata si in afara granitelor tarii. Limba in care a scris Arghezi, limba romana, este putin cunoscuta in Europa, facand abstractie de cei cativa eruditi. Doar putini neromani ii pot citi opera in original si cu atat mai mica e sansa de a fi descoperit la timp de un traducator congenial si talmacit intr-o alta limba. Astfel si Arghezi a avut soarta altor mari poeti: abia tarziu a intrat in proprietatea literara a mai multor natiuni. Abia dupa cel de al doilea razboi mondial a aparut opera sa in Franta si in Austria, in Polonia, Cehoslovacia si Uniunea Sovietica, in Italia (tradus fiind de Quasimodo). Unicitatea operei sale si ca urmare ecoul acesteia sunt consecintele a doua caracteristici ale scrierilor argheziene. Pe de o parte originali- tatea izvorata din specificul romanesc, plasticitatea si prospetimea rustica, pe de alta parte naturaletea cu care abordeaza problemele ce 1 framanta pe om in viata: nasterea si moartea, vrerea si fapta, sperantele si dezamagirile, lupta si esecul.

Universul poeziei argheziene este de o vastitate, pe care nici un al doilea roman n-a putut-o egala. El cuprinde bucuria copilareasca a jocului, precum si cosmarul ocnasului, dragostea in toate ipostazele ei, incepand cu visul timid si pana la nebunie. Poezia lui Arghezi scoate diamante din strafundul mlastinei pravalind heruvimi din sublima lor inaltime. in acest univers vietuiesc domnitori si tigani, dascali natangi si calugari pustnici; el pastreaza parfumul suav al fetelor tinere, dar si duhoarea spitalelor pentru saraci; de asemenea furia de nestavilit a taranilor razvratiti, dar si credinta neclintita in forta creatoare a omului. Opera sa se intinde „de la cer prin lume spre iad". Cei doi poli ai fortei creatiei sale sunt Dumnezeu si bulgarele de lut, Creatorul si ceea ce inca-i nemodelat si incita la modelare. in ciuda vastitatii ei, poezia lui Arghezi deriva cloar din cateva motive principale. Ca sa ajungi la miezul lor, trebuie sa purcezi de la margine, asa cum zidul circular protejeaza fantana din curtea interioara a cetatii. Calea spre acest centru, spre acest miez al creatiei argheziene indica cateva momente din viata poetului: copilaria Ia tara, adolescenta ca monah intr-o manastire bucuresteana, evadarea si peregrinarile in Elvetia si Franta, rein- toarcerea in Romania la sfarsitul anilor douazeci, unde regasim nu poetul, ci gazetarul, pe unul din acei antigazetari, luptatori singuratici, intruchipati cel mai convingator de catre berlinezul Kurt Tucholsky sau de vienezul Karl Kraus. insa tocmai acest Arghezi poate fi cu greu inteles de catre cineva venit din afara Bucurestiului, sau mai bine spus din afara granitelor tarii. Pentru a putea cuprinde si intelege specificul si personalitatea acestui gen de gazetar, trebuie urmarit cu atentie marita amestecul de coruptie, demagogie, cosmopolitism si fascism, acea atmosfera tulbure si nu prea placut mirositoare, mediul social spe- cific pentru cotidianul bucurestean dintre cele doua razboaie mondiale, in care se confruntau frecvent vanat si vanatori, nu mai putin ca in
Berlinul lui Tucholsky sau in Viena lui Karl Kraus. Fiind coeditor Ia „Facla" si mai tarziu ca editor la „Bilete de papagal" (biletele de papagal erau niste biletele continand preziceri si pe care un papagal leextragea cu ciocul la comanda dintr-o cutie; de obicei flasnetarii de prin iarmaroace vindeau asemenea bilete), Arghezi a condamnat stralucit si cu verva caustica nu numai anomaliile vietii publice, ci si pe principalii vinovati si adevaratii uzufructuari, numindu-i fara menajamente, incepand cu gazetarii coruptibili si mergand pana la nazistul Killinger, neiertand nici pe rege. Dar acesta era doar „tragatorul de elita", acel Arghezi care datorita pamfletelor sale politice si a convin gerilor pe care le-a avut a fost intemnitat, mai tarziu trimis in lagar deconcentrare, acel aparator al cetatii, care ataca, dar nu se stie ce apara. Acest lucru e mai important decat sa stii cine ataca, sa stii ce-i cu fantana din mijlocul cetatii de care se sprijina poetul Arghezi. Pe el insa, prin culegerea de fata, vrem sa-l apropiem de cititorii germani.


Acest Arghezi traieste prin relatia tensionata dintre cel care creeaza si ceea ce rezulta din aceasta creatie. El este obsedat de inversunata vointa de a crea si modela artistic. Aflat in conflict permanent cu ceea ce nu-i inca modelat, cu amorful, acest Arghezi este cel mai convingator in poeziile religioase, poezii care desigur nu sunt nicidecum expresia unei smerite evlavii sau a unei sihastrii, pentru ca el este un cautator. Religiozitatea sa nu este legata de confesiune, ea nu este nici panteista, poetul intruchipand mai degraba acea controversa permanenta caracteristica unui „homo religiosus", care se vede pus in fata alternativei: credinta sau necredinta, acea galceava cu Dumnezeu pe care o cunoastem din vechile legende evreiesti (lupta lui Iacob cu ingerul). Eretice sunt in aceste sens chiar poeziile care-l aproba pe Dumnezeu, acele imagini taranesti simple, naturale, provenite din fol clor si cu un caracter meditativ hazliu, in care il intalnim pe Dumnezeu ca pe un personaj de basm ca si cum ar fi coborat din vechile icoane pictate pe sticla sau din frescele manastirilor moldovenesti. in poezii ca „Ruga de seara", „Inscriptie pe o casa de tara", „Mai mult pamant" credinta fata de Dumnezeu apare ca notiunea cea mai cuprinzatoare pentru existenta omeneasca prin unicitatea si maretia ei. In astfel de poezii Arghezi incearca sa-l secularizeze pe Dumnezeu, sa-l smulga de sub tutela bisericilor si confesiunilor, inspirandu-se din cele mai proaspete izvoare: imaginea lui Dumnezeu este in crestinismul roma- nesc ortodox mai putin teologica decat confesiunile crestine din Europa occidentala. Reforma si contrareforma, faramitarea in secte, obsesia scornirii de definitii dogmatice, evlavia fanatica a unui Loyola, a unui Luther sunt straine ortodoxiei romanesti. Cand ridica spada, ea o indreapta nu spre o alta credinta crestina, ci impotriva paganilor sau a dusmanilor tarii. De altfel Dumnezeu este o chestiune simpla, intre el si taran n-au loc schimburi de cuvinte sofisticate. Romanul parca-i vecin cu Dumnezeu, de care-l desparte doar gardul dimprejurul casei. Calea spre Dumnezeu e pentru roman fara ocolisuri, religia lui este ceaa celei mai scurte cai la Dumnezeu. in tara sa Arghezi a fost primul care a transpus aceasta atitudine in imagini artistice extraordinare. Oricat de paradoxal ar parea, poeziile acestea indica faptul ca religiosul Arghezi, fostul calugar, pledeaza mai curand pentru o perspectiva materialista decat pentru una metafizica, ca el opteaza pentru ceea ce exista, ce e viu si pamantesc pana in cel mai mic si concret detaliu. Aceasta atitudine antitranscendentala transpare cel mai pregnant in polemicile sale poetice cu moartea, in „Duhovniceasca", „Priveghere", „Baba Moartea" si mai ales „De-a v-ati ascuns", una dintre cele mai insemnate poezii ale limbii romane. Toate aceste poezii sunt de altfelexpresia unui veto fara drept de apel impotriva mortii. Atata timp cat Dumnezeu este in „lasata umbra printre boi", in „tremurul stelelor", in mlastina si pe pajisti, poetul spune un „da" ferm in favoarea lui. Daca insa Dumnezeu apare ca aliat al mortii, Arghezi il neaga cu un „nu" categoric, de o violenta care in duritatea ei ar putea fi comparata in literatura germana doar cu disputa dintre „Ackermann si moarte" a lui Johannes von Saaz. Aceste poezii impotriva mortii se inalta suverane din suvoiul coplesitor al liricii morbidului, al liricii ostilitatii fata de viata care se tot rostogoleste de cateva decenii incoace prin poeziaoccidentului. Ele au efectul unor uriase replici, adesea tot irationale, pana si prin ce au ele pozitiv, chiar atunci cand aproba realul, aseme nea morbidului negand realul si devenind tocmai prin aceasta un antidot necesar si eficient. Faptul ca Arghezi neaga mantuirea prin moarte si respinge misticismul spalacit dobandeste relevanta politica in planul intern din Romania anilor . Si in Romania extrema dreapta, miscarea legionar-fascista a Garzii de Fier isi avea barzii ei, la fel cum ii avea si Hitler in Germania. Betia mortii care facea ravagii pe aici, masacrele din cimitire cu calareti ai intunericului care se hraneau cu pamant de pe morminte, invocandu-l pe Arhanghelul Mihail, care delirau vorbind de stramosi si mosteniri spirituale, toate acestea erau, privite cantitativ, mult mai neinsemnate decat orgia bruna a celui de al treilea Reich, dar nu mai putin grotesti si nici mai putin periculoase decat procesiunile cu torte ale nazistilor sau decat serbarile lor la solstitii invesmantate intr-un fals misticism.


Acest Arghezi, care in mod evident intra in lupta inarmat cu siretlicuri si amenintari de taran, se joaca inspaimantat de-a v-ati ascunselea, si se angajeaza in dispute rebele impotriva inevitabilei morti fizice, acest Arghezi este de fapt cel „incomparabil", pentru ca el poate fi inteles doar pornind de la realitatea patriei sale; asta insa nu-l face mai putin de inteles sau mai putin important ca poet, acel Arghezi „comparabil", care accepta confruntarea cu tot ce-i preocupa pe oameni, indiferent de nationalitatea lor: dragostea, speranta, incurcaturile, durerea. isi pune si el intrebari cu privire la rostul vietii la fel ca toti poetii din toate timpurile. Dar si acolo udne cititorul poate descoperi asocieri si inrudiri, comparatia lui Arghezi cu alti poeti ildovedeste mai degraba de sine statator. Caci oricata inrudire tematica cu lirica altor popoare am descoperi, operele lui Arghezi suntcuprinse intr-un univers de imagini bine delimitat geografic si etnografic, deosebindu-se fata de alte opere poetice similare. La fel cum caii lui Lorca vor ramane intotdeauna spanioli, iar cei ai lui Esenin rusesti, tot asa caii lui Arghezi sunt cai romanesti.

De neconfundat sunt si poeziile in care Arghezi imbina aceasta problematica „comparabila" cu aceea a poetului, a vocatiei sale, a recunoasterii acestei vocatii, dar si a confesiunilor legate de neputinta si amaraciunea sau de triumful in „temerara confruntare cu limba". Sunt indoielile precum si incercarile rebele de a se impotrivi resemnarii si capitularii, care l-au manat chiar si pe Iov. O confesiune unica in felul ei, prin amaraciunea pe care o degaja, gasim in „De cand ma stii", poe tul privindu-se pe sine ca reprezentant al intregii omeniri, ba chiar drept caricatura a lui Cristos, iar in ultimul vers se adreseaza Creatorului urland: „cand m-ai ales, ai fost nebun?" Este aceasta disperarea poetului in cautarea posibilei eficiente a stradaniilor sale. in aceeasi masura insa, se face simtita constiinta demiurgica cu care isi incheia oda adresata vechiului ulcior si celui care-l crease: „El ti-a dat glas. Eu iti voi da cuvant" („Dacica"). Cu cata violenta si-a incarcat Arghezi cuvantul si cata violenta e in limba pe care ne-o „daruie"! Stau marturie pentru aceasta „Florile demucigai" aparute in . inainte de toate acest ciclu critica cu precadere acea institutie a societatii burgheze care e dovada cea mai graitoare a monstruozitatii sale: puscaria. „Eroii" „Florilor de mucigai"nu sunt insa numai rebeli, romantici indezirabili, disperati care au intrat in conflict cu legea burgheza fie din nevoie, fie din indignare - nu, mai sunt si escroci, asasini perversi, hoti, o intreaga galerie de cersetori, obsedai, vagabonzi, trisori, prostituate, tigani nomazi o contrasocietate sumbra, existente marginale, cei din afara legii care traiesc dupa propriile lor legi. Pe toti acestia Arghezi ii inzestreaza cu grai, dar nu cu romantica invaluire, ci intr-o goliciune inspaimantator de brutala. in primul rand prin aceasta ciclul devine o provocare nemaipomenita la adresa cercurilor care dominau viata literara a vremii si care slaveau intr-o simbolistica spalacita cea ce se numea „Weltschmerz", iar din cand in cand mai dadeau la iveala o prea putin convingatoare ura de haiduc. De fapt insa acesti literati erau la fel de straini fata de „Weltschmerz", pe cat era de straina si indepartata lumea haiducilor de intalnirile lor la cafenea scaldate-n anecdote.

Cand Arghezi il compara pe poet cu Mantuitorul, chiar daca-l considera caricatura acestuia, ramane consecvent pana in cele mai mici amanunte. Constiinta dreptatii („Flori de mucigai") provine la el din dragoste si din respect fata de toate fiintele si lucrurile care au fost create si au crescut inconjurandu-l pe om in intimitatea caminului sau sauin afara acestuia. De aceea el nu se pierde niciodata in speculatiiabstracte si gesturi poetice grandioase. Disputele sale cu moartea, cu Dumnezeu sau cu dragostea nu se distanteaza niciodata de casa si vatra, de curte si caine, de camp, campie si padure, ele raman mereu ,,acasa". Si ele raman romanesti ca si casa pe pragul careia sade poetul meditand. Prin consecventa lor insa, prin neinduplecata lor duritate, ele patrund pana in miezul problemelor esentiale ale existentei umane. Cei care l-au criticat si invidiat pe Arghezi l-au acuzat pe nedrept de provincialism, vorbind de miros de tamaie, licar de lumanari si romantism desuet de mahala. Caci poetul, care n-a scris niciodata versuri patriotice, si nici n-a parafrazat pagini de glorie din istoria neamului, era un bun cunoscator al contextului epocii sale, la fel cum cunostea foarte bine marea faramitare a societatii burgheze europene din se- colul XX. Arghezi cunostea si conflictele dintre vis si realitate, bine- cuvantarea si fatalitatea legate de tehnica moderna, stia de pericolul dezradacinarii. Tocmai de aceea optase pentru „ramanerea acasa", tocmai de aceea pleda pentru patrie intr-un sens originar, strain de orice nationalism. Acasa poetul isi gaseste echilibrul, aici sunt izvoarele sale din care soarbe putere pentru a putea rezista impotriva posibilei dis- perari in existenta umana. Nu-i un izolat, resemnandu-se intre cei patru pereti ai sai, el este cel care daruie si cel care primeste, e cel care cauta si regaseste in toate cele marunte maretia, in picatura imensitatea oceanului, iar in propria sa tara descopera lumea larga. Jurnalistul Arghezi care strajuie pe crenelurile cetatii ferind-o de dusmanii din afara, la fel ca si poetul Arghezi rezemat de fantana dinauntrul cetatii, amandoi il apara pe om, apara omenia, impotriva violentei si distrugerii. De aceea Arghezi pune alaturi de marele „Weltschmerz" puterea de a te bucura de lume: cu simplitate, cu naturalete, fara jena si teama in fata snobilor literari. De aceea uraste el indiferenta si se inchina in fata sfinteniei a tot ce inseamna viata. Acest crez razbate din ciclul dedicat rascoalei taranesti din 1907 la fel ca si din „Florile de mucigai", din versurile sale pentru copii ca si din poeziile dedicate naturii. Acest crez isi are radacinile in iubire, poetul a stat mereu treaz si cu fruntea sus in fata vietii, mereu activ printre lucruri si oameni, ceea ce l-a facut pe monahul Arghezi sa se lepede de sutana, sa-si ridice glasul impotriva „mai marilor" tarii si sa suporte puscaria pentru ideile sale. In aceasta rezida adevarata forta si maretie a poeziei sale prin care romanticul Arghezi a dobandit importanta europeana.


Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii


Cauta referat
Scriitori romani