Logo referatele carte



Tudor arghezi (1880-1967) - universul poetic



Autorul si opera



Tudor Arghezi - pseudonimul lui Ion N. Teodorescu - s-a nascut la Bucuresti, pe 21 mai 1880 si a murit la 14 iulie 1967, fiind inmormantat in gradina casei sale de la Martisor - Bucuresti. La varsta de 16 ani debuteaza in ziarul lui Alexandru Macedonski „Liga ortodoxa". Pana in 1910 - cand a inceput sa conduca sau sa editeze el insusi reviste si ziare precum: „Seara", „Cronica", „Cuget romanesc", „Natiunea", „Bilete de papagal" - publica la numeroase periodice ale vremii: „Revista moderna", „Viata Romaneasca", „Viata noua", „Facla", „Rampa" etc.

Primul volum de versuri, Cuvinte potrivite (1927), cuprinde teme pe care le va relua si adanci in volumele ulterioare: Flori de mucigai (1931), Carticica de seara (1935), Martisoare (1936), Hore (1939), Una suta ana poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967); postum au aparut: Frunzele tale (1968). Crengi (1970), XC (1970) etc, dezvaluind biografia spirituala a unui mare artist al cuvantului, destinul dramatic al unui eu iscoditor si nelinistit.

Inscriptiile si Creioanele, risipite in mai multe volume, sunt specii aparte, inventate de T. Arghezi, asa cum, ca prozator, va impune in literatura noastra tableta. In primele decenii ale secolului, pana prin anii 1946 - 1947, se distinge ca pamfletar. In aceasta perioada au aparut majoritatea cartilor argheziene de proza, creatii de factura mozaicala, marcate de viziunea pamfletarului, afirmand modalitati variate ale fictiunii: Icoane de lemn (1929). Poarta neagra (1930), Tablete din Tara de Kuty (1933); romanele: Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire (1936), Lina (1942), iar in 1946, profesiunea de credinta a pamfletarului moralist, Manual de morala practica.

Alte volume de proza, ca Bilete de papagal (1946), Pagini din trecui (1955), Lume veche, lume noua (1958), Tablete de cronicar (1960), Razlete (1965) - sunt culegeri eterogene ce reiau texte - majoritatea pamflete - mai vechi sau mai noi, iar volumele Din drum (1957) si Cu bastonul prin Bucuresti (1961) sunt carti de reportaj propriu-zis.

Volumele in versuri Martisoare (1936), Prisaca (1954), sau in proza Cartea cu jucarii (1931) dezvaluie fascinatia autorului pentru universul marunt, pentru o lume pura, plina de inocenta, gingasie si delicatete.

In 1962 apare primul volum al editiei de opere argheziene - Scrieri -, ajungand in 1999 la al 42-lea volum.
Incercarile de dramaturg sunt publicate in volumul Teatru (1968). A tradus din Krilov, Rabelais, La Fontaine, Verlaine, Baudelaire, Rimbaud, Theophrast etc.

In 1946 primeste Premiul National de poezie; in 1955 este ales membru al Academiei Romane; in 1957 este laureat al Premiului de Stat; in 1965 primeste Premiul International Herder; deputat in Marea Adunare Nationala (1957).
Creator al unui limbaj original, Arghezi este scriitorul care are o mare influenta asupra intregului scris literar al vremii.

Universul poetic al lui Tudor Arghezi



Privita in ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unica in literatura romana. E atata incoerenta in alcatuirea ei, incat o lectura sistematica e, practic, imposibila. De fiecare data, aceasta se sustrage oricarei incercari de periodizare sau chiar de integrare ferma intr-o formula consacrata. Mereu altul si mereu egal cu sine insusi, Arghezi si-a conceput opera ca pe un ansamblu plurivalent, al carui principiu ordonator e, paradoxal, cel al contradictiei. La originea acestei alcatuiri atat de complexe se afla o structura scindata a eului poetic, pe care Arghezi insusi o va recunoaste: .Sunt inger, sunt si diavol si/iara si-alte-asemeni I Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug" (Portret). Era firesc, asadar, ca receptarea operei sa fie anevoioasa, insa toti criticii au putut constata dualismul structural al poetului. Primul care a exprimat aceasta realitate sufleteasca a fost E. Lovinescu; in '923, teoreticianul modernismului il descria pe Arghezi ca pe un „suflet faustian, in care nu salasluiesc numai «doua suflete», ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern" (Istoria literaturii romane moder-ne). Revendicat deopotriva de traditionalisti si de modernisti, vehement contestat de cateva personalitati ale vremii (N. Iorga, I. Barbu, Eugen Ionescu), Arghezi se impune totusi ca unul din cei mai importanti poeti ai literaturii romane. Critici de mare valoare, precum E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Tudor Vianu, au intarit ideea ca „poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism, sa ocupe versantul liber in fata lui Eminescu" (Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi).

Nonconformismul, fronda, pendularea intre extreme se manifesta pe intreg traseul vietii si operei lui Tudor Arghezi. Debuteaza la 16 ani cu o violenta contestare a tatalui (Tatalui meu). intre 1896 si 1899 publica versuri parnasiene, manifestand totodata aderente temporare la instrumentalism (In Roma, Do-Re-Mi, Aegypt). in jurul anului 1904, cand pare sa se fi definitivat ciclul Agatelor negre, Arghezi experimenteaza romantismul macabru sj simbolismul baudelairian. De altfel, ciclul Agatelor negre - desi nu a fost publicat niciodata integral de autor - e prevestitor pentru devenirea poetului; gasim aici, in stare embrionara, cateva din dominantele liricii argheziene: amestecul tenebrosului cu senzualitatea, sentimentul uratului, imaginea descompunerii materiei, viziunea infernului existential, erosul macabru. in 1910 i se publica un manifest poetic expresionist, Ruga de seara, iar in 1916 tipareste un poem traditionalist, Belsug. insa multe din aceste creatii de tinerete vor fi definitiv repudiate de parintele lor.
Arghezi a fost permanent in raspar fata de orice directie literara, dar mai ales fata de propria opera. Abia dupa 31 de ani de Ia debut isi editeaza primul volum de versuri, Cuvinte potrivite (1927), devenind astfel una din cartile cu cea mai lunga perioada de germinatie din literatura romana. Ea insumeaza rodul mai multor varste si experiente literare, incat numai prin aproximare putem distinge unele influente, niveluri sau orizonturi tematice. De recunoscut sunt, totusi, ecourile parnasiene si simboliste (Potirul mistic, Mitra lui Grigorie, Caliguld), influente eminesciene din elegia erotica (Oseminu pierdute. Despartire, Toamna), cele cosbuciene din lirica suava (Creioane). dar si reflexele baudelairiene din Agate negre.
De asemenea, observam cum spatiul imaginar al Cuvintelor potrivite se organizeaza in jurul catorva teme fundamentale.

Arta cuvantului



Cuvantul e scanteia de divinitate a poeticii argheziene. Pentru Arghezi cuvantul e saturat de fiinta, e Logosul lui Dumnezeu. Esenta alcatuirii lui este ceva sacru, el fiind totodata taina si miracol. Descoperind ca in miezul verbului palpita divinul, poetul nazuieste la o noua geneza. Asemeni lucra torului ogorului, artistul, prin mestesugul cuvantului, e capabil sa fecundeze materia amorfa, recreand-o in imaginatie si inzestrand-o cu atributele sac cralitatii:

$a-mi fie verbul limba
De flacari vaste ce distrug,
Trecand ce serpii cand se plimba;
Cuvantul meu sa fie plug
Ce fata solului o schimba
Lasand in urma lui belsug"
(Ruga de seara)

Caci singur cuvantul, fara harul si fara truda creatorului, nu inseamna nimic. Numai poetul poate restitui vigoarea primordiala a verbului, diminuata prin uz si conventie. Astfel trebuie citit si poemul liminar al volumului. Testament. Arghezi introduce aici imaginea poetului-artizan, cel care „framanta" mii de saptamani cuvintele si le preschimba „in versuri si-n icoane". Poetica argheziana se bazeaza pe intrepatrunderea slovei de foc" si a „slovei faurite", pe o sinteza de inspiratie si mestesug. inteleasa ca „ucenicie si mucenicie continua", facerea poeziei reprezinta, pentru Arghezi, altoirea imanentului cu transcendentul, un act sacramental, ascuns si inexprimabil precum Dumnezeu insusi:

„O Povestire care mi-a placut neinchipuit de mult - marturiseste scriitorul -, e nasterea lui lisus din fecioara nenuntita si Dumnezeu. In venirea miraculoasa a Fiului pe lume am gasit documentul starii civile literare"
(Dintr-un foisor).


Cultul trecutului



Poemele mai sus citate dovedesc faptul ca scriitorul avea orgoliul originalitatii, al lirismului novator in planul emotiei si al expresiei. Acestuia i se opune insa un adevarat cult al trecutului, prin care vremurile primordiale sunt regasite periodic in memoria ancestrala a poetului si traite ca un prezent mitic (Ruga de vecernie. Arheologie). Arghezi se vede ca fiind reprezentantul direct al inaintasilor, pana si cartea sa reprezentand o treapta pe suisul istoriei (Testament). Filonul traditionalist se instituie, asadar, ca o permanenta a operei, fapt remarcat in mod deosebit de criticul Serban Cioculescu: „Cateva din cele mai frumoase poezii argheziene, menite a-i asigura clasicitatea in cadrul literaturii nationale, dau glas puternic unor valori traditionale: sentimentul continuitatii, constiinta ancestrala, legatura cu orizonturile originare, cultul pamantului, slavirea trecutului, elogiul muncii campenesti si al taranului" (Introducere in poezia lui Tudor Arghezi). E vorba, desigur, de impresionantele poeme: Belsug, Plugule, Inscriptie pe o casa de tara, in care evocarea trecutului dobandeste o aura sacral-iconografica.

Cosmicul si miniaturalul



Traditionalul Arghezi este si un poet al existentei si al realului. O buna parte din lirica lui se hraneste din nostalgia varstei de aur a umanitatii. Asa sunt poeziile Vant de toamna si inchinaciune, in care asistam la sacralizarea existentei prin coborarea transcendentului pe pamant: „E pardosita lumea cu lumina, I Ca o biserica de fum si de rasina, I Si oamenii, de ceruri beti, I Se leagana-n stihare de profeti () Din invierea sufletului, de izvor, I Beau caprele-amintirilor, I Si-n fluierul de sticla al cintezii I Se joaca matele cit iezit' (Vant de toamna). Marea tentatie a poetului e de a canta infinitul mic, sublimul rasfrant in existenta marunta (Lumina lina). Pe de alta parte, acesta imagineaza, in suavele Creioane, un cadru erotic natural, in care faptura iubita e incorporata Gradinii cosmice: „Obrajii tai mi-s dragi I Cu ochii lor ca lacul, I in care se-oglindesc I Azurul si copacul* (Creion). Viziunile apropie astfel teluricul de universal, materialul de spiritual, poetul reusind in mod surprinzator sa dea amanuntului din sfera existentei o perspectiva cosmica. Procesul acesta se va desavarsi in Carticica de seara.


Drama psalmistului

Mica Psaltire argheziana in versuri cuprinde un numar de 17 Psalmi- cei mai multi publicati in Cuvinte potrivite - si reprezinta cea mai dramatica inclestare a sufletului insingurat cu Nepatrunsul. E vorba de poetul religios Arghezi si de relatia sa cu divinitatea. Acest aspect a starnit cele mai aprige confruntari in critica literara, intrucat ipostaza psalmistului e cea mai complexa si mai echivoca dintre toate ipostazele eului arghezian. S-a spus. intai, ca Arghezi e un „mistic ortodox, rasaritean" (P. Constantinescu, op. cit.), pentru ca, mai tarziu, sa se afirme contrariul: „spiritul arghezian este fundamental nereligios" (N. Manolescu). Psalmii insisi au fost interpretati diferit. Pompiliu Constantinescu, primul exeget al acestor poeme, scria in 1940: „Psalmii arghezieni () ne indica o aproximare a divinitatii, printre indoieli, mahniri, revolte, chemari patetice si asteptari istovite: sete de divin, de absolut, coplesita de o mare ariditate morala" (op. cit.). Deseori s-a vorbit de Arghezi ca de un poet „al credintei si al tagadei", insa ceea ce tulbura sufletul psalmistului nu e problema lui „a crede" sau „a nu crede", ci refuzul lui Dumnezeu de a se revela. Substanta Psalmilor o constituie, asadar, obiectul cautarii religioase, Fiinta ce se ascunde. Poetul tanjeste dupa varsta primordiala a omului, cand Dumnezeu se plimba prin rai in racoarea serii si comunica nemijlocit cu faptura creata (Facerea. 3, 8-l0): Incerc de-o viata lunga sa stam un ceas la sfat, I Si le-ai ascuns de mine de cum m-am aratat. Oriunde-ti pipai pragul cu soapta tristei rugi, I Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi". Din nefericire, dialogul psalmistului cu divinitatea e un dialog nedesavarsit. Psalmii lui Arghezi fiind, in realitate, „monologuri ale celui-care-glasuieste-in-pustiu" (Nicolae Balota, Opera lui Tudor Arghezi). Sintetizand, am putea spune ca exista trei trepte ale demersului initiatic arghezian, exprimate si in versul „Te caut mult, te-nchipui, te gandesc": cautarea senzoriala, realizata ca act de cunoastere rationala („Te dramuiesc in zgomot si-n tacere"); visarea creatoare de poezie (,£unt vinovat ca am ravnit); reflectia asupra conditiei omului in raport cu sacrul („Doamne, tu singur vad ca mi-ai ramas"'). Coplesit de sentimentul parasirii intr-un univers gol si neacceptand teroarea singuratatii, poetul recurge la un registru atitudinal si afectiv foarte variat, osciland intre ascultare, smerenie, dorinta apriga, cautare, ardere, inchipuire, revolta, negare. Toate acestea reprezinta, cum s-a mai spus, situatii arhetipale ale omului in fata sacrului. Noutatea Psalmilor arghezieni reiese din amestecul ingenios de rugaciune si manie, din violenta tonului blasfemator, din caracterul de dezbatere trunchiata, din aspectul de drama a cunoasterii. Caci atunci cand contempla misterul dumnezeirii, Arghezi afla ca omul e supus inevitabil la limita si masura: „Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe. I Marea ma-nchide, lutul m-a oprit. I Am alergat si-n drum m-am razvratit I Si n-am scapare din zarea marei stepe".

Constiinta tragica a limitei



S-au spus multe lucruri superficiale despre Arghezi, incepand de la opinia tagaduitoare a lui Ion Barbu, care-l considera „poet fara mesaj, respins de idee", si pana la judecatile unor critici mai ingaduitori, pentru care poetul e un „geniu verbal", dar nimic mai mult. G. Calinescu atrage insa atentia ca esenta liricii argheziene consta in „universul sau substantial, sensul de explo-ratie metafizica a viziunilor, intelectualitatea tara cadre rationale a acestei lirice". Oriunde am deschide Cuvinte potrivite descoperim, aproape sigur, o metafora a cunoasterii. Obsesia absolutului e o constanta a sufletului arghezian si o tema cu multiple implicatii in poezie, de la simpla neliniste existentiala la ideea de divinitate: „O nelinistita patima cereasca I Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde" (Psalm). Fiorul metafizic e indus de incertitudinea spiritului in fata misterului vietii, al mortii sau al transcendentului. Retorica pe care se sprijina aceasta poezie e de o incontestabila originalitate. Meditatia argheziana ia forma unor reprezentari concrete, aspre, si, de aceea, foarte percutante. Pentru aceasta, poetul recurge la ui limbaj de izbitoare Plasticitate, dar si la posibilitatile simbolului creator de ambiguitate. Un astfel de simbol este noaptea, mediu impenetrabil, asimilat cu misterul sau cu moartea care sta la panda. In poemul Intre doua nopti, sapatul in bezna devine prilejul unei evocari simbolice a dramei individului ce se cazneste zadarnic sa depaseasca, prin cunoastere, limitele impuse omului finit. Concluzia este aceea ca omul se afla permanent in fata unei cenzuri metafizice de neinlaturat. in alt poem, acest fapt e exprimat prin regimul usii ferecate si al inexistentei cheii {Descantec). Drama cunoasterii, proprie omului modern, isi gaseste dimensiunea tragica in Duhovniceasca. Noaptea se asociaza aici mortii, poemul sugerand, inca de la inceput, o teroare metafizica in fata extinctiei. Peste tot, forma care serveste ca principiu de structurare a imaginarului este cercul, fie ca apare ca imagine a „noptii" sau a ,.stepei", a „boitei" sau a „camarii", a „chiliei" sau a „criptei", a „gradinii" sau a „mormantului". Din toata poezia argheziana rezulta o constatare eterna - spiritul, in orice imprejurare s-ar afla, se gaseste in-cercuit: „Pribeag pe ses, in munte si pe ape, I Nu stiu sa fug din marele ocol. I Pe cat nainte locul mi-e mai gol, I Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape" (Psalm). In acest punct, gandirea lui Arghezi se intalneste cu gandirea altor mari poeti ai modernitatii, Ch. Baudelaire si Paul Claudel.

Erotica agonica

Intr-o carte fundamentala pentru intelegerea operei lui Tudor Arghezi. criticul Nicolae Balota constata faptul ca „ruptura este experienta originara a eroticii argheziene". implinirea erotica este imposibila fie pentru ca cei doi vin din lumi diferite (Morgenstimmung), fie pentru ca femeia isi rateaza menirea de mama si iubita (Psalmul de taina) sau, pur si simplu, pentru ca barbatul refuza bucuriile pamantesti, inclusiv cele provocate de Eros, in favoarea celor spirituale (Melancolie). Iubitei i se adreseaza indemnul: „Pas-treaza-ti sarutarea, ca florile otrava, I Ca sa o dam taranii intreaga inapoi' (Restituiri). Cautatorul de absolut isi franeaza pasiunea si accepta erosul doar ca spirit pur (Inscriptie pe un portret) si femeia doar ca „logodnica de-o pururi, sotie niciodata' (Cantare). In realitate, nu femeia concreta e asteptata de poet, ci femeia metafizica, intrupare a misterului existential. Cum aceasta refuza sa i se reveleze, amorul e resimtit ca ,£pital de intristare, de cainta, / In care-ti plangi iubirea neintamplata / Si-ti amintesti cu dor, cu-o suferinte / Faptura neintalnita niciodata" (Tarziu de toamna).


Existenta si moarte, singuratate si ruptura, teama si dorinta, rafinament si migala in a zamisli din cuvinte potrivite o lume secunda sunt principalele avataruri ale volumului din 1927.

Ca si Baudelaire, Arghezi e un om sfasiat in esenta sa, un homo duplex, care trebuie sa-si satisfaca polul satanic pentru a-I percepe pe cel ceresc, inainte de a-l resimti pe Dumnezeu printre fapturile firii, in Carticica de seara, poetul trebuie sa faca experienta infernului. Expresia acestei apostazii este volumul Flori de mucigai (1931), „temerar intermezzo grotesc-tragic" (Mircea Zaciu, in Dictionarul esential al scriitorilor romani). Ca niste Flori ale raului. Florile de mucigai stau sub semnul categoriilor negative. Estetica lor reprezinta o estetica a uratului, realizata prin includerea banalului, a bizarului, si prin impletirea oribilului cu bufonescul. Aceasta estetica, prefigurata inca din Testament (,J3in bube, mucegaiuri si noroi I Iscat-am frumuseti si preturi noi"), a fost partial ilustrata si in volumul de debut, prin Blesteme. Acum insa infernul existential isi gaseste expresia lirica cea mai pregnanta. Parasit de harul divin, poetul se sileste sa scrie cele 25 de piese ale volumului „cu unghiile de la mana stanga", semn ca ele sunt rezultate din instigarea raului primar, animal. Un univers malign capata astfel contururi grotesti, ce marginesc o umanitate in decrepitudine, alcatuita din borfasi, criminali, androgini, dereglati (Pui de gai. Cina, Galere, La popice, Fatalaul etc.) Erosul devine ispita trupeasca, rascolire a simturilor (Streche, Tinca, Rada). Sacrul insusi e demonie, ce se reveleaza in imagini caricaturale, undeva la granita dintre carnavalesc si respingator (Sfantul). Limbajul liric e pe masura; virtuozitatea artistului consta acum in rafinarea unor cuvinte vulgare sau argotice. Prin Flori de mucigai, imaginatia argheziana coboara intr-un regim nocturn ai imaginii, intr-o lume cu valori inversate, care nu este alta decat lumea moderna.

O data cu volumul Carticica de seara (1935), apostatul se intoarce, din-tr-un impuls ludic, spre „nimicul nepipait" din real. Viziunile terifiante dispar Si asistam la o noua primenire a limbii. „Poetul boabei si al faramei" (Ov. S. Crohmalniceanu) descopera acum samburele de dumnezeire din alcatuirea inima a lumii. Natura intreaga este o icoana a lui Dumnezeu, partiala, inteligibila, revelatoare (Har, Vaca lui Dumnezeu). in acest microunivers, pana si faptura cea mai umila reflecta in existenta ei cotidiana inefabilul si viata cosmica (Cuvant, Miere si ceara). Arghezi canta bucuriile erosului conjugal, descoperit cu candoare intr-un spatiu paradisiac (Logodna, Mirele, fngenun-chere. Mireasa, Casnicie). Femeia nu mai e respinsa dintr-un sentiment al pacatului, ci e celebrata ca parte a cuplului adamic. Limbajul e plin de prospetime si gingasie, amintind de expresia din Cantarea Cantarilor.

in urmatorul volum, Hore (1939), „perspectiva ludica se largeste () cu o dimensiune grotesc-pamfletara, semn al prezentei moralistului lucid si a observatorului raului social" (Mircea Zaciu, in lucr. cit.). In Una suta una poeme (1947), Arghezi revine la problemele majore ale existentei si ale societatii: confruntarea cu divinitatea se reia intr-un nou ciclu de Psalmi, apar cateva arte poetice in forma alegorica (Soim si fata, Flautul descantat), dar predomina polemicile moral-politice (Razbunare, Ce-ifi si tu?). Numeroasele „inscriptii"', „epitafuri", „pisanii" devin marturia constiintei unui poet foarte atent la fluctuatiile vremii. Fronda argheziana e fara limite si se revendica de la nonconformismul lui Francois Villon („colegul meu de acum cinci sute de ani, cetatean, bandit si poet'). In conditiile totalitarismului, aceasta il va costa pe Arghezi eliminarea din viata literara. Revine, dupa 1954, cu doua ample poeme: 1907 - peizaje (1955) si Cantare omului (1956); in ambele, lirismul cedeaza in fata narativului: relatarea rascoalei (in 1907) si viziunea sociogonica (in Cantare omului).

Ultimul Arghezi, cel de dupa 1960, ni-l evoca, prin cateva constante, pe primul Arghezi: intalnim fie ipostaza psalmistului revoltat, fie pe cea a pustnicului resemnat. Opera argheziana se inchide, asadar, simetric, circular. Exista un „mit Arghezi", constata Mircea Zaciu, un mit ce continua sa agite constiinta romaneasca. Arghezi nu numai ca e autorul unei opere impresionante (poezie, proza, eseistica, publicistica, traduceri), dar el este cel care a revolutionat limbajul poetic, a creat specii noi in proza (tableta, biletul, romanul-poem) si a ilustrat in modul sau original structura liricii moderne, cu tot ce inseamna ea, de la estetica uratului la exprimarea crizei constiintei moderne. Mitul arghezian a fost alimentat si de miracolul longevitatii, asociat cu extraordinara capacitate a poetului de a se metamorfoza, de a ramane mereu proaspat. Asa se face ca, la peste optzeci de ani, Arghezi marturiseste uimit de propria tinerete:

„O prospetime noua surade si invie
Ca de botez, de nunta si ca de feciorie"
(De ce-as fi trist?).

    

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani